Simt cum dimineața asta nu are răbdare cu mine
îmi trece existența dintr-o mână de soare în cealaltă,
cu vânt angoasat de îngheț
aripile zâmbetului stau agățate de o ramură afonă
încercând zadarnic să plagieze un zbor de fluturi
pironit pe lespedea fricii de înălțime
brusc, îmi vorbește despre ziua cu același nume
pronunțat letargic
ca un ieri cu finalitate incertă
(de parcă nu mi-aș fi murdărit deja tocurile pantofilor
în bălțile ei cu prea multe covoare roșii)
și uite,
așa, ajung din nou să vorbesc singură,
cu mine
(despre a câta nedeslușire rămasă în urmă?)
nimeni nu are timp să tragă cu urechea la ușa deschisă,
ferestrele se trântesc de geamuri sparte,
iar cioburile se încăpățânează să se creadă oglinzi
sunt atât de guralive păsările moarte pe vitralii,
încât
mă întreb într-o retorică tardivă,
ce se află dincolo de absurd
Ce ai pus în aburul cafelei mele?
Lingurița stă prea dreaptă
între două gânduri cu insomnie pe pleoape,
iar cubul de zahăr (aparent) inofensiv,
a alterat propoziția care începea cu o filosofie amară.
Toarnă-mi două cuvinte peste
caimacul tăcerii
poate,
în graba de a mă îmbăta cu
Iluzia unei zile perfecte,
o să trec cu vederea că ai stins focul,
cu ușa dată de peretele absenței.
Am zărit tableta de ciocolată amară
așezată pe farfuria ultimului zâmbet!
Pot să mușc din colțul
pe care se mai văd încă,
resturi de suflet?
Cred că și ție ți-a scăzut glicemia trăirilor
și nu aș vrea să te găsească toamna,
cu astenie de viață.
Îți păstrez o felie de vis
mi-a rămas de la aniversarea ultimei dezamăgiri!
Toamnă insolită
M-am gândit să disec toamna
cu bisturiul freamatului de frunze,
să tai verdele cu rugină,
iar din galbenul dimineților, să țes în tivul brumei
seri cu nostalgia visului unei nopți de vară.
Trilul păsărilor să îl păstrez în urechea amurgului,
desenând aripi de fluturi pe umbrela norilor amestecați cu dansul ploii.
Mă domină viata din neîntregul fără verde,
fără contur,
Văd zilele cum se prind în chintesența nopților cu ore amurgite,
calc apăsat pe tânguiri de arcuș
în zodii de iarbă uscată pe reverie.
Mi se face foame de măreția luminii,
caut încă talazul la spart de infinit,
renasc gânduri în fuga cavalcadei cerului albastru,
plâng în lacrimile sensului invers al ornicului temporal
Mă caut…
sau fug de ieri
cu speranța ca toamna simțurilor
este doar o stare de veghe a anotimpului
încifrat în osia caleștii cu numarul cinci
Să fie oare alt clopot ce-mi bate albastru la toaca reveriei?
Te provoc să mă iubesti când destinul fi-va soartă
Te provoc să-mi fi declinul sau aleanul fără nume
Dezbrăcat de-al tău lumesc, treacăt pas încătușat
Să arunci pandore-n lanțuri ferecate-n colț de lume
Cu pustiuri făr’de care iadul ne-ar fi doar un dat
Te provoc să mă faci visul ce așteaptă-a ta visare
Când pierdut printre lactee stele-aprinzi în răsărit
Să mă războiești cu gândul ce pribeag umblă prin zare
Și apoi să mă scriu pactul din războiul neînceput
Te provoc să faci din mine alb neistovit de gri
Să mă desenezi o vraja sau crochiu cu linii frânte
Ca să-aduni din unghiuri strâmbe doar lumina dintr-o zi
Răsfirată în ecoul unui nimb ce-mi stă pe frunte
Te provoc să mă iubești, să mă taci, să-ți fiu nedeie
Să-mi dumnezeiești greșeala de-a mă naște-n trup, femeie
Făr’ de care tu-n adame cugetări tocite-n coate
Nu ai fi-nțeles că eva nu-i păcat, ci viață-n moarte
————————–
Mariana GRIGORE