În memoria baritonului rus DMITRI HVOROSTOVSKY
Purtând cu el inocența și praful Mongoliei de la sudul către nordul tărâmului rus, Enisei își plimbă apele neliniștite către Marea Kara, precum, odinioară, năbădăiosul personaj pușkinian Oneghin sentimentele, tăind, simbolic, inima Siberiei în două. Magia pe care o degajă fluviul provine din însăși măreția sa, o măreție tăcută, ca o taină sfântă a lumii. Pentru ținuturile pe care le străbate, Enisei glăsuiește asemeni unui eremit uitat de ani în spațiul de un verde-albastru angelic al tundrei înghețate. De fapt, Siberia în sine pare a fi arhetipul nașterii și renașterii vieții, un ținut de poveste cu accente sacre, dar și cu topos-uri de-o alură spirituală macabră, unde zăpada și liniștea acoperă, laolaltă, istorii zbucimate de ființe și siluete perfecte de cedri, zadă sau molid…
Siberia, în toată grandoarea ei, reprezintă spațiul identitar al morții și al veșniciei la un loc, o elegie gravă a rostitelor și nerostitelor linii întrerupte de destin… Aidoma unui geniu rătăcitor al pământului, baritonul Dmitri Hvorostovsky a reprezentat, în jumătatea-i de secol lumesc hărăzită de divinitate, întruchiparea glasului tainic al acestui teritoriu poligonal, care pleacă de la Urali, spre a se întâlni, către Est, cu Enisei, Lena, Iacuția și, finalmente, cu Pacificul. Căci, fie că te duci spre cea mai nordică regiune a Eurasiei – Peninsula Taimâr – sau cobori la sud, către China, Mongolia sau Kazahstan, Siberia semnifică, la modul perceptibil, tabloul de milioane de kilometri pătrați al unei istorii spuse, de cele mai multe ori, în șoaptă, al unui timp înghețat într-o lacrimă ascunsă, cu tușe cromatice regăsibile, bunăoară, în descrierea peisajului hibernal din „Evgheni Oneghin” – romanul în versuri al lui Aleksandr Sergheevici Pușkin: „Și, iată, scârțâind și gerul,/ Veni pe câmp să toarne-argint…/ (Nu roze seamănă-acum cerul,/ Ci albe flori de mărgărint.)”
Cu siguranță că universul vast al Siberiei nu ar fi avut poate aceeași dimensiune spirituală la nivel global fără arta interpretativă a lui Dmitri Hvorostovsky, fără vocea lui născută parcă din curgerea milenară a impunătorului Enisei… Krasnoyarsk, Rusia, 16 octombrie 1962 – Londra, Marea Britanie, 22 noiembrie 2017, un interval de vreme scurt, în care, de la Mările Bering și Ochotsk și până la Novosibirsk nu se întâmplă, aparent, prea mare lucru la scară istorică. Și, totuși, s-a întâmplat, în tot acest timp, venind în lume, dar și plecând din ea un destin ”setos de a ști”, setos de a dărui inflexiunile unice ale sufletului său lumii – Dmitri Hvorostovsky, un artist cu flacără aparte, în care „Demonul” lui Anton Grigorievici Rubinstein și „Evgheni Oneghin”-ul ceaikovskian și-au ars semantica proprie într-o cheie completamente singulară, avangardistă, chiar… Practic, linia destinului artistic al baritonului rus a fost amprentată, cu deosebire, de partiturile titulare din operele „Evgheni Oneghin” (Piotr Ilici Ceaikovski) și ”Demonul” (Anton Grigorievici Rubinstein), creații muzicale cu libretele semnate de Konstantin Șilovski, respectiv, Pavel Viskovatov, după capodoperele omonime ale literaturii universale aparținând lui Aleksandr Sergheevici Pușkin și Mihail Lermontov. Repere scriitoricești fundamentale specifice curentului romantic de secol XIX și contemporani, de altfel, în prima jumătate a veacului anterior menționat, și Pușkin, și Lermontov au avut drept element comun, pe lângă cel literar, un parcurs existențial scurt și cu final tragic, așa cum însuși lui Hvorostovsky i-a fost dat.
Ca un Prometeu descătușat, scoborâtor, parcă, din registrul liric al poetului romantic englez Percey Bysshe Shelley, Dmitri Hvorostovsky a cuprins, prin forța sa artistică, întreaga încărcătură semantică particularizantă a dramaticelor „Песни военных лет” (”Cântecele din timpul războiului”), în piesa „Журавли” (muzică – Y. Frenkel, versuri – R. Gamzatov), spre exemplu, fluidul litanic al dramatismului interior hvorostovskyan reușind să creeze o capodoperă interpretativă de o răvășitoare singularitate („Мне кажется порою, что солдаты,/ С кровавых не пришедшие полей,/ Не в землю эту полегли когда-то,/ А превратились в белых журавлей.”), ce sculptează în acordurile ei grave universul plin de durere al sufletului rus din timpul și de după Marele Război contra fascismului.
Întretăierea marilor spirite artistice nu este niciodată una întâmplătoare. Irina Arkhipova, marea mezzosoprană a Rusiei, și baritonul Dmitri Hvorostovsky reprezintă una dintre aceste intersecții funciare ale destinului, atât în viața de Aici, cât și după plecarea Dincolo, amândoi găsindu-și odihna în același cimitir moscovit – Novodevicii -, alături de personalități, precum Konstantin Sergheevici Stanislavsky, Anton Pavlovici Cehov, Vladimir Vladimirovici Maiakovski, Serghei Serghievici Prokofiev ș.a. Arkhipova a fost cea care a văzut de prima dată Lumina din vocea și din chipul lui Hvorostovsky, interpretul pornind de la Opera din Krasnoyarsk-ul Siberiei către marile scene ale lumii – Nisa, Londra, Veneția, Chicago, Viena, Berlin, Milano sau New York -, unde a fost distribuit în roluri principale din opere compuse de Giuseppe Verdi, Charles Gounod, Piotr Ilici Ceaikovski, Anton Grigorievici Rubinstein etc.
Dmitri Hvorostovsky a fost un artist de operă asemeni râului care curge către infinit… „Ce-a fost, să-ntorci nu se mai poate!/ Nici ani, nici suflet, e-n zadar…”, glăsuiește Pușkin în „Evgheni Oneghin”, atunci când eroul său romantic o reîntâlnește, la Moscova, pe Tatiana, căreia acesta îi respinsese, cu hotărâre, cândva, iubirea. Geniul interpretativ, când năvalnic, când liniștit, al baritonului rus, pare gravat în scoarța nemișcată a cedrilor siberieni, focul pasiunii sale neostoite pentru muzică asemănându-se cu flacăra iubirii purificatoare pentru prințesa georgiană Tamara, fiica lui Gudal, a singuraticului înger căzut din poemul lui Mihail Lermontov: „Ce-i veșnicia-mi fără tine?/ Și nesfârșita-mi forță, ce-i?/ Cuvinte goale și străine/ un templu vast, dar fără zei!”
După plecarea lui Hvorostovsky Dincolo, deși pare a fi pe veci încremenită, inima Siberiei reci a rămas cu o rană. Lacrimile ei curg în tăcere, știut și înțeles fiindu-i plânsul numai de copacii subțiratici, albiți de zăpadă. Verdele, albastrul și argintiul întinderii de milioane de kilometri pătrați, din stânga și din dreapta fluviului Enisei , așteaptă, cu durere, o nouă rază de lumină. Undeva, însă, demult, ca într-o poveste deja uitată, „Mâhnitul Demon, singuratic,/ Peste pământ zbura tăcut/ Și fruntea lui ca de jăratic/ Își amintea despre trecut (…).” (”Demonul”, Mihail Lermontov)…
Dmitri Hvorostovsky – cavalerul întunericului și, deopotrivă, al luminii – a fost… Însă, dacă asculți cu atenție foșnetul pădurii înghețate, ecoul vocii lui grave se aude și acum, în liniștea frigului veșnic, din patria mărețului Enisei: „Мне кажется порою, что солдаты,/ С кровавых не пришедшие полей,/ Не в землю эту полегли когда-то,/ А превратились в белых журавлей.”…
––––––––-
Magdalena ALBU
21 mai 2019
București