DESTĂINUIRE
Am început să scriu despre iubire,
Dar focul ei în mine s-a sfârșit,
Doar inima ca flamură subțire
Mi-a dat curaj să cânt, să cânt.
Acum, din bocet m-am retras,
Să mă fac bocet eu și numai eu,
Și cartea mea din urmă, dac-a mas,
A fost așa să fie, că-i mai greu.
Căci dacă mi-aș alege ușurință
Și -n bine să petrec fără sfârșit,
Nu aș mai ști ce este pocăința,
Nu aș mai vrea să cânt, să cânt…
Am început să scriu despre iubire,
Dar, frații mei, iubirea nu se uită,
Ea-mi dă puteri să cred în nemurire,
Acolo am să plec, aevea, nevăzută…
Și-am să-i pictez- iubirii mele- viața,
Pe-o așchie de inimă, -n adânc,
Chiar dacă s-a sfârși cu ea speranța,
Eu ultima mea ziuă am s-o cânt…
––––––––––––
Lilia MANOLE
Mănăstirea Lainici
Foto: Maria Oprea
Dacă fac și eu o destăinuire ce va fi? Vă zic că…” În noaptea ceea de vară domnul Țăranu s-a întors acasă aghesmuit de la o petrecere, care n-a durat mult. Zic domnul Țăranu, nu Țăranov cum erau strigați alții cu cincizeci, ba și cu șaptezeci de ani în urmă. Domnul Țăranu de azi era un tânăr promițător, care a făcut studii peste hotare la prestigioase universități europene. Dar, ca și alți tineri, avea o slăbiciune. Îi plăcea să bea. Și mie îmi plăcea la vârsta lui. Ba mai aveam și alte preferințe, despre care prefer să tac. Însă nu despre mine vă povestesc, ci despre domnul Ion Țăranu și despre vecinul lui Boris Babnikov. Numele de familie, după cum intuiți este rusesc, iar Borea, că așa îl numeau toți vecinii, s-a născut în orașul Tiraspol, nu la Chișinău ca Ion. Ambii locuiau, cum vă dați bine seama, în aceeași curte, ba și în aceeași scară, tronson sau ”подъезд – podiezd” cum spun rușii și mulți moldoveni rusificați, mancurtizați, care vorbesc într-un dialect al limbii de lemn, cum se exprimă lingvistul Valentin Guțu, ori alții ca dânsul.
Boris venea și el de undeva, având, probabil, chef de vorbă. Văzându-l pe Ion Țăranu, imediat s-a lipit de dânsul și de la o vorbă la alta, au ajuns la concluzia că mai pot servi ceva din rezervele pe care le au în frigiderile din casă. Ion Țăranu, ca orice moldovean binevoitor, l-a invitat pe Boris la el acasă, în apartamentul de la un etaj mai sus, unde era la moment singur cuc. Au destupat câteva sticle cu bere, dar și cu rachiu scump, cu divin. În anii tinereții tatălui său, domnul Anton Țăranu, un om binecunoscut în oraș și în toată partea dintre Nistru și Prut și mult mai departe de malurile acestor două ape, nu a prea avut așa băuturi. Și nici multe altele nu le-a avut. Și în vremea copilăriei sale copiii aveau parcă alte jocuri. Ei nu se jucau cu focul, iar tații lor nu consumau divin de la Tiraspol sau de la Călărași.
După ce au golit câteva sticle de băutură tare Boris l-a invitat pe Ion să meargă la dânsul în ospeție. Dar asta i-a fost lui Ion Țăranu ultima lui vizită. Cum, totuși, a derulat ”filmul” știe numai unul Dumnezeu, pentru că, inculpatul Boris Babnikov a ținut-o morțiș una și aceeași: ” eu am fost beat criță, nu mi-am dat sema ce fac.” De fapt ambii au fost beți. Unul mai tare, altul poate, mai puțin. Iar vecina Raisa, pe care au rugat-o să deschidă, nici n-a vrut să audă. Într-o clipă nefastă s-a derulat o scenă diametral opusă cu cea din ”poveștile adevărate”, povestite mie de către mătușa mea.”
Interesantă povestire…
Vă mulțumim și vă așteptăm cu amintiri în paginile revistei.