TRENUL DE NOAPTE
Pune-mi inelul cu frunze,
să plecăm cu trenul de noapte,
pașii tăi încă urcă trepte incerte,
tulpini de umbre cresc cu șoapte
cenușii, aproape inerte,
în aer, nevăzutele iubiri
se răscolesc spasmodic din amintiri,
fluturi negri în arcuire și castane coapte
vor veni peste noi cu trenul de noapte…
Vor înceta ploile încă nevenite,
te voi vedea zâmbind prin aripi cernite,
prin sticla timpului ucis în zori de luna nouă.
Invizibil, între noapte și zi, începe să plouă.
Unele zile sunt chiar fericite,
când mă aștepți cu frunze pe trepte
și deodată liniile nu mai sunt drepte,
nici oamenii plictisitori,
vii spre mine cu-ale tale comori
din povești cu zâne și magi,
toamnă, ai început să cobori
din veșnicie–n efemer,
vrăjile dezlegi până ce pier…
De acum vei găsi
păpădii risipite pe nor,
când tu vii, nu toate mor…
Fumul și ceața se-amestecă-n vale,
doar eu te aștept singur pe cale,
cu ani rătăciți prin palida lume
cu oameni mulți, fără nume…
Îți simt respirarea de seară,
cu fiori de răcoare, fără să doară,
cu foșnet de frunze în vis de crizanteme,
cu gust molatic de castane coapte,
vino, de mine nu te mai teme,
cum nici eu de moarte…
Vino, toamnă pornită,
tu ai timp, eu, doar clipă…
Te-ai rătăcit pe poteci?
Nu mai știu cine ești,
cine sunt, ce se poate…
Vino, vino, încă nu e târziu,
iată și trenul de noapte…
24.09.2019
—————————-
Laura OPARIUC