Lângă un trunchi uriaș de stejar, stau în lumina caldă, sub cerul de culoarea caisei prea coapte, dar atât de dulci, cu aromele tari ale verii.
E timp generos pentru întrebări vechi și noi ivite în cascadă din prea plinul gândurilor, al stărilor ce se mișcă spasmodic între DA și NU măcinându-le obsesiv și iluzoriu.
Va mai fi lumea vreodată la fel ca acum câteva săptămâni? Ce suntem programați să facem? Știe cineva dimensiunea resurselor interioare de supraviețuire? Tăceri… Ce ordine invizibile mai sunt de împlinit? Vin în rostogoliri inegale puține răspunsuri… Pereții casei poartă urmele mâinilor mele, tapetați cu tăceri, fâșii aparent egale de albe și negre tăceri…Focuri invizibile vin către mine în gloanțe reale și spaima se strânge în ghem mișcător de cuie și sârmă ghimpată căci uneori îmi pare că se fac simulări cu arme letale…. Mă zbat să ies viu din coșmar, să îmi văd familia înc-o dată și înc-o dată… Nu, nu plec! Nu plec…Locul meu e aici, pot să mai duc…Pot să și dispar…
Pleacă gândurile care încotro în zbor fără busolă, le alung cu mâna căci sunt vii și migrează haotic prin inimă, grea uneori de furtună, de neputință…
Fragil ca un fluture, sub stelele unei nopți magnifice, stau singur lângă un trunchi uriaș de stejar, la marginea lumii. Flăcări mari ard peste tot, un rug nevăzut mușcă din viață și caut și eu liniștea în povestea vieții mele. Oamenii mor în zile de primăvară precum cade secerată holda coaptă la început de toamnă…
Într-o parte de vis, găsesc o cruce dintr-un vechi cimitir și îi văd pe ai mei plecați prin vremuri noi sau prea vechi să le mai așez într-un an anume… În altă parte, marea toată se strânge într-o picătură chinezească, dar își ține respirația, mai așteaptă, cu toată răbdarea înghesuită în ea, pentru că ziua de azi e atât de frumoasă, când cerul de culoarea caisei prea coapte revarsă peste lume aur și pace…
—————————-
Laura OPARIUC
Fragment din ,,Jurnal de viață și de moarte”
28 martie 2020