Plouă … Noiembrie se desparte cu lacrimi de noi … Poate şi-ar fi dorit să ne vadă astăzi ciocnind un pahar de şampanie împreună. Este duminică, iar ceea ce face imposibilă întâlnirea noastră este acel amalgam nedefinit de lipsă de timp, distanţă şi punerea în prim plan a altor priorităţi dictate de viaţă.
Mă gândesc, cuprinsă de o boare uşoară de invidie, la modelul de prietenie sugerat de Paolo Sorrentino, în noul său film La Giovinezza/Youth, la cei doi prieteni octogenari, care, de peste 20 de ani, îşi petrec vacanţele împreună, în sanatoriul Schatzalp din Davos. Care este farmecul acestui loc? Muntele vrăjit al lui Thomas Mann? Protagoniştii filmului sunt, şi ei, confruntaţi cu probleme filozofice, cu dragostea, cu moartea. Muzica îşi are, şi ea, importanţa ei. Poate fi însă existenţa celor 41 de izvoare ce aparţin de hotel determinantă în alegerea locului? Unul singur le-ar ajunge … Izvorul tinereţii, în care se scaldă împreună cu Miss Univers, întruchipată de frumosul model, originar din România, Mădălina Diana Ghenea. O compoziţie cinematografică de o mare măiestrie, care reuneşte întrebările existenţialiste, născute din procesul îmbătrânirii, cu detaliile suprarealiste ale cotidianului acestui templu al sănătăţii. Dialogurile, aparent nesemnificative, redau, printr-o redundanţă ce atinge tragicomicul, descompunerea anatomică, în timp ce psihicul rămâne învăluit de iluzia timpului oprit. Dialogul trăieşte, datorită talentului actorilor de excepţie, Michael Caine (întruchipând un dirijor de renume) şi Harvey Keitel (în rolul unui regizor de film), apogee dramatice.
Ce importanță mai are dirijatul unei orchestre? Ce importanță mai are muzica?
Testamentul artistic al regizorului devine palid la auzul întrebării:
„Ai reusit să urinezi astăzi?”
„Da… patru picături … Tu? „
„Tot aşa, mai mult sau mai puţin …”
„Mai mult sau mai puţin?” „Mai puţin …”
Cei doi au o prietenie trainică, numită de ei „bună”, deaoarece şi-au mărturisit doar
lucrurile pozitive din viata lor.
Paolo Sorrentino reuşeşte, având doar 45 de ani, să se intrebe cum va gândi, la o vârstă înaintată, despre carieră, dragoste, emoţii, viitor? Cum va vedea tinerii şi societatea din jurul său, când va ajunge în amurgul zilelor numărate?
Personaje suprarealiste – perechea care nu vorbeşte niciodată, Maradona, pătruns încă de vanitate, dar fiind deja la limita puterii sale fizice, steaua muzicii Pop – lasciva şi erotica Pamela Faith – pentru care atractiva Rachel Weisz va fi (în film) părăsită, actorul (foarte bine jucat de Paul Dano) ce îşi vede identitatea pierdută, substituită cu personajul robotului pe care-l interpretează în repetate rânduri, călugărul budist, care, de zeci de ani, meditează pe pajiştea neîntinată a Alpilor – populează un paradis inexistent, o ambianţă, un paradis în care personalul medical, învăşmântat în albul îngerilor, încearcă să-l sugereze .
„Ştiu că nu poţi levita. Pe mine nu mă poţi păcăli …”, îi şopteşte călugărului budist dirijorul, care refuză să-şi dirijeze compoziţia Simple Song chiar şi în faţa reginei. „Emoţiilor li se dă prea mare importanţă”, declară el, într-o conversaţie cu amicul său. Îl credem. Îl vedem retras din viaţa activă, convins de un sfârşit, sub care şi-a tras singur o linie.
Ne convinge, ne face să ne întrebăm pe noi înşine dacă drumul regizorului de filme este bine ales … până când, da… doar până când înţelegem, cu stupoare, motivul acestei retrageri pe scena naturii idilice, unde dirijează, cu sfială şi plăcere, clopotele şi mugetele cirezii paşnice de vaci. Cuprindem, în totalitatea ei, tragedia lui personală, abia după ce suntem martorii paraliziei rigide a soţiei sale. Era cântecul ei, muzica dedicată ei … un cântec simplu, pentru începători, cum recunoaşte în faţa copilului care-şi execută exerciţiile de vioară.
„Am compus-o pe vremea în care eram încă în stare să iubesc …”
Mărturia deschide o nouă perspectivă.
Filmul se încheie cu un concert, grandios prin frumuseţea muzicii compuse de Daniel Lang şi interpretarea acurată, emoţională totodată, a sopranei sudcoreene, Sumi Jo. Dirijorul, îmbătrânit şi urmărit de amintirea concertelor în care soţia lui cânta pe scenă, redăruieşte auditoriului, din sala virtuală şi a cinematografului, melodia emoţiilor sale trăite.
Un film care opreşte timpul, învăluindu-l într-o tăcere adâncă, readucând emoţiile refulate. Monahul singuratic pluteşte, totuşi, ridicându-se deasupra unei lumi aparent reale.
Am ieşit pe străzile luminate de Târgul de Crăciun – care în acest an s-a deschis sub hegemonia stafiei terorismului omniprezent – , cu senzaţia că în mine s-au acumulat impulsuri ce mă vor urmări. Nu avuse dreptate actorul (minunat interpretat de Paul Dano) când refuzase să-l joace pe Hitler? S-a decis să transmită în viitor doar mesaje plăcute … bune …
Atinge-mă , te rog …
„Noi toţi ne lăsăm mult prea puţin atinşi, vorbim mult prea mult”, a şoptit maseuza sanatoriului, în timp ce mâinile ei culegeau informaţiile ascunse, adânc, în trupul obosit.
Deci – sperând ca am reuşit să te ating – îmi opresc acum şuvoiul cuvintelor, lăsând loc emoţiilor … levitaţiei, ce ne permite să descoperim, păstrând distanţa, esenţa existenţei.
–––––––––––
Julia KAKUCS
Frankfurt, Germania
5 decembrie 2019