Mă bucură întâlnirea noastră. Nu ne-am văzut de mult. Vorbele ascunse în mine abia aşteaptă să se reverse. Nu te teme, nu am să-ţi fur mult timp. Bem un Cappuccino împreună şi, în timp ce spuma albă se lipeşte de buzele noastre, am să-ţi destăinui ce mi s-a întâmplat într-o seară târzie de aprilie. I-au trecut de atunci capriciile, ştiu… Acum ne dezmiardă luna mai, cu frumuseţea unei primăveri ajunse la apogeul ei. Plină de voluptate, se trezeşte la viaţă… Asemeni tabloului lui Botticelli, în care Afrodita atrage toate privirile. Ascultă-mi, te rog, vorbele…
Totul s-a întâmplat într-o dupa-masă de vineri obişnuită. Maşina se strecura printre livezile ce începeau să-şi întindă crengile îmbobocite spre cer. Ai fi putut crede că doresc să reîntoarcă fulgii de zăpadă topiţi de curând. Primăvara era, din nou, capricioasă. Se temea să-şi arate frumuseţea … Se trezise, din nou, ursuză, cu lacrimi în ochi. Rareori infrumuseţa cerul cu un zâmbet, în cinstea unei amintiri preţioase. Îmi priveam cizmele elastice, lipite de picior, fusta neagră, scurtă, şi mă întrebam dacă nu voi tremura de frig, în răcoarea serii, la întâlnirea neobişnuită ce mă aştepta. Cele 13°C, vântul şi ploaia nu promiteau nimic bun. Şi totuşi… Bucuria mă lua în stăpânire tot mai mult, cu fiecare kilometru de drum parcurs. Dacă, în ceaţa timpului, mă revedeam mergând în vizită spre Curtea Csermak din Timişoara, la prietena mea, acum intenţionam să petrecem o seară, împreună, într-o altă curte, de alt gen. În Württemberger Hof, vom participa la o cină dată la curtea ducesei Wilhelmine von Grävenitz… în anul 1736. Eram în ajunul unei călătorii în trecut.
Aş dori să trăieşti cu mine aceste momente. Urmează-mă… Încearcă să rămâi lângă mine …
Mă apropii cu toate simţurile treze de o poartă grea, făcută din lemn şi fier forjat. Ştiu, simt că în această seară mă va aşteapta ceva unic. Observ, cu o uşoară mirare, cum uşa se deschide fără zgomot, mişcată parcă de mâna nevăzută a timpului. Îmi lipesc paltonul de corp. Încerc să mă învălui în catifeaua lui ocrotitoare şi plăcută, dar o mână grijulie mi-l ia şi dispare cu el într-o încăpere alăturată. Îmi este absolut conştient că m-am scufundat, împreună cu însoţitorii mei, în istoria unei femei ieşite din comun. Suntem la Ludwigsburg, invitaţii contesei Wilhelmine de Grävenitz, metresa ducelui Eberhard Ludwig von Württemberg.
Tocurile pantofilor îmi sună, în ritmul respiraţiei, pe parchetul ceruit al salonului de primire. Mă găsesc într-o sala de dans, cu un piano forte în colţ. Mă bucură prezenţa lui. De scurt timp a fost inventat, pentru a face faţă înnoirilor muzicale ale timpului. Mă întreb dacă nu cumva este construit de Gottfried Silbermann, după modelul italian. Ştiu că Bartolomeo Cristofori a creat această nouă formă a instrumentului la Padua, iar Ferdinando de Medici îl avuse deja în anul 1690. Ascult muzica… Fugile lui Bach răsună în toată luminozitatea lor. Contesa Wilhelmina de Grävenitz mă întâmpină cu un surâs fermecător, lăsându-şi evantaiul să fluture cochet, asemeni unei păsări exotice, multicolore, ce se odihneşte scurt timp, pentru a reînvia, apoi, într-un nou dans al aripilor. Ştiu că această femeie fermecătoare şi inteligentă este o maestră a flirtului. Îşi foloseşte cu iscusinţă evantaiul, la fel ca toate femeile de la curte, pentru a-i transmite ora întâlnirii alesului inimii. Până şi aluniţă lipită de pieptul, ce se ridică şi coboară dintr-un decolteu generos, este un semnal ce-i dezvăluie spiritul liber. Este dineul ei. Ne întâmpină – pe noi, oaspeţi ai unui ceas târziu, dintr-o primăvară ce şi-a găsit, în sfârşit, drumul spre ţinuturile străbătute de râul Neckar – deja la intrare.
Ne aflăm într-una din sălile palatului din Ludwigsburg – renovate şi lărgite, la dorinţa amfitrioanei. Ducele i l-a făcut cadou. Şi în această seară sunt 30 de invitaţi. Obiceiul s-a ritualizat. Mă întreb tocmai dacă nu cumva participăm la un aşa-numit “dineu de formă”, la care doar 12 dintre noi se vor putea aşeza la masa întinsă, dar abia încep să mă orientez în sală, când o aud spunând că astăzi vom avea loc cu toţii. O veste bună, căci simt cum foamea mă determină să mă preocup mai mult de meniul ce ne va fi servit, decât de arta barocă ce ne înconjoară. Hotărăsc, privind rochia extravagantă a acestei femei, ce ţine în mâna toate sforile politice, sociale, administrative de la curtea ducelui Eberhard Ludwig, că denumirea de baroc îşi are originea, în mod sigur, în perlele (perla barroca) ce o împodobesc. Aş dori să schimb această idee cu vecinii mei de masă, dar vocile sunt şoptite şi doar ochii urmăresc mişcările gazdei, care ne îmbie să încercăm supa de migdale ce ne-a fost tocmai servită într-o ceaşcă de porţelan alb, fabricat de alchimistul Johann Friedrich Böttger, la manufactura existentă la Meissen din anul 1710. Este o mare realizare a timpului şi nimeni nu mai regretă că, în loc de aur, alchimistul a fabricat porţelan. Gust cu mare plăcere lichidul în care migdalele pisate au fost fierte şi amestecate cu frişcă produsă la Ludwigsburg. Aroma scorţişoarei învăluie şi crutoanele de alac ce plutesc în ea. Această specie de grâu, care are un spic cu un singur bob, este foarte rezistentă. Savurez supa, în timp ce-mi revizuiesc părerea, spunându-mi că denumirea de baroc provine, probabil, totuşi, de la acea exclamaţie a unui vizitator francez la vederea palatului Pamphili din Roma: “Ce ridicule baroque!”
Şi totuşi, ridicolă sau nu, acum, în această epocă, se creează premisele operei italiene, acum se compun sonetele pline de emoţionalitate (“con affecto”) … Muzica lui Händel, Vivaldi şi, desigur, a lui Johann Sebastian Bach cucereşte prin noile reguli ale compoziţiei. Regret că decesul lui Johann Sebastian Bach, în 1750, marchează sfârşitul perioadei muzicii baroce, dar bunătăţile înşirate în faţa mea îmi redau buna dispoziţie.
Priveliştea pateului de vânat, lângă care o linguriţă de marmeladă din fructe de pădure rotunjeşte armonia, dezmiardă papilele mele gustative şi mă determină să mă scufund într-o bucurie culinară de neuitat. Feliile de pâine proaspătă, făcută din alac şi unse cu untură de porc, sunt un preludiu reuşit al fripturii de clapon umplut cu o felie de sfeclă roşie învelită în slănină. Lângă friptură ni se servesc inele fierte de praz, alături de cuburi prăjite de păstârnac.
Cu 277 de ani mai târziu ar fi inimaginabilă o garnitură fără cartofi şi roşii, dar, în acest an, 1736, aceste legume nu se mănâncă încă la Ludwigsburg.
Vinurile bune ale regiunii ne dezleagă limbile. Până şi contesa Wilhelmine von Grävenitz începe să ne povestească despre marea dragoste născută între ea şi ducele Eberhard Ludwig. Nereuşind să divorţeze, ducele se leagă printr-o căsătorie morganatică cu Wilhelmine în anul 1707. Mariajele morganatice se încheiau între parteneri inegali în ceea ce priveşte rangul social. Deşi ducele îi acordase titlul unei contese, dăruindu-i moşii întinse, palate şi o sumă mare de bani, totuşi Wilhelmine nu are poziţia necesara unei cununii “normale”. Într-o mezalianţă, partenerul aflat pe o treapta sociala inferioara şi copiii rezultaţi din această legătură nu aveau drept de moştenire. Aceste legături mai purtau numele de “căsătorii pe partea stângă” (Ehe zur linken). Probabil că de atunci protocolul scris sau nescris al societăţii, prevedea ca soţia să stea la dreapta soţului, iar cea recunoscută doar printr-o unire morganatică, la stânga lui. Ducesa îşi acuzase însă cu succes soţul de bigamie, împăratul alungând-o pe Wilhelmine în anul 1707 de la curte. Plin de iubire, Eberhard Ludwig o urmează în acelaşi an la Zürich, readucând-o în suita lui, după ce o căsătoreşte cu un conte sărăcit din Boemia, care avea atât cinci nume onomastice, cât şi 70 de ani. Ce vârstă matusalemică pentru acel timp!
Te întrebi acum şi tu cum s-a simţit această femeie inteligentă şi atractivă în această relaţie, care i-a dăruit o mare dragoste, multă influenţă politică, bogăţie, dar şi multă suferinţă?
Wilhelmine von Grävenitz ne descrie, în timp ce linguriţele noastre se afundă în desertul alcătuit din griş cu lapte şi gem de prune, dramatica cotitura, de data aceasta ireversibilă, a cursului vieţii ei. Moartea singurului urmaş al ducelui, în anul 1731, îl determină pe acesta să se reîmpace cu soţia să. Trebuia să-şi facă datoria de a asigura ducatului un urmaş legal.
Evantaiul acoperă scurt timp obrazul contesei. O aud povestind, cu o voce scăzută, tristă: “Ascultând sfaturile celor din jurul său, m-a alungat, mi-a luat domeniile şi m-a încarcerat timp de un an. Poate că în adâncul sufletului mai ţinea puţin la mine, căci, după un an, mi-a redat libertatea şi m-a despăgubit pentru proprietăţile pierdute, dându-mi 150.000 de guldeni. În anul 1732, m-am refugiat la Berlin…
Revin însă uneori, poate nici eu nu ştiu de ce, tocmai în acest an 1736, an în care fericirea mea s-a stins… an în care iubirea mea a devenit doar o iluzie…
Uneori cred, însă, că, alături de voi – cei care aţi stat la masa mea, care mi-aţi degustat vinurile şi v-aţi ospătat din bunătăţile curţii Württemberg – îmi voi regăsi puterea spirituală”.
Mă ridic, luându-mi rămas bun. Mă conduce câţiva paşi spre uşă… În timp ce vântul se ascunde în încreţiturile paltonului încă deschis, o aud şoptind: „Da, uneori sper că cei ce-mi ascultă cuvintele mă pot iubi… căci, spune-mi şi tu: Ce reprezintă o metresă – chiar renumită – dacă a pierdut dragostea?”
––––––-
Julia KAKUCS
Frankfurt, Germania
18 iunie 2020