Un scaun gol
Privești rătăcit, pierdut, în lumina suspendată a amurgului.
Toți ne prăbușim, uneori, în întuneric,
rostogolindu-ne
în flăcările gândurilor.
Alegerea de a ne ridica, doar, ne diferențiază.
În dansul vieții privești cupola cerului?
În curcubeu te transformi, apoi în umbra dizolvată
și-n curbura lucrurilor ce trece peste iarbă
atunci când se îngână
ziua cu noaptea.
Cu inima ne încălzim.
Să nu renunți la vise,
să nu-ți lași gândurile în frig!
În corolarul acestei senzații conștiente,
cuvintele se topesc în tăcere.
Simți bucuria de a trăi – o singură respirație,
simți realitatea
tot mai profund, tot mai larg.
În spate lași niște urme de ardere,
de durere, de oameni,
de întâmplări
și lucruri dispărute.
Viața este aici, acum.
Auzi strigătul ei?
Realitatea este o inimă.
Deschide-o!
Un univers nou vei crea.
Prin vânt, prin copaci, prin păsări,
prin sunete și senzații,
prin oameni
Dumnezeu îți vorbește.
O rază de lumină îți traversează chipul,
centimetru de centimetru,
camera ta devine
din ce în ce
mai strălucitoare.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București