Primăvara din ochii ei
Sfârtecat de grifoni, chinuit, îngrozit,
copil rătăcit în neant,
închis în cercul de umbre
şi spectre de gânduri reverberate,
taioase ca o lamă de cuţit,
mărşăluieşti printre ruine
şi coloane prăbuşite,
te scufunzi în abisul durerii.
Suspendat în suferinţă,
aluneci sfredelit
în prăpastia
dintre două lumi
şi vlăguit treci, prin moarte,
pe lângă atâtea fantome şi morţi.
În ploaia neagră şi rece,
o ultimă petală adie
împrăştiată de furtună.
De undeva, cumva,
un fir de lumină te susţine
– primăvara din ochii ei.
– Să nu mă laşi singur, iubito,
ajută-mă, suflete, să nu mă pierd!
– strigi zguduit.
Acum ştii, pe drumul anevoios,
printre lacrimi,
doar lângă ea te-ai simţit liber,
frumos şi-ndrăgostit.
În zâmbetul ei floral
ai regăsit cântecul speranţei scăldat
în lumina blândă şi sacră
a liniştii care te-mbrăţişează
ca un abur auriu.
– Mă voi gândi la tine, iubito, la vântul
care-ţi mângâie ochii asiatici
şi la sărutul nostru,
voi adormi cu capul pe umărul tău
şi voi visa raiul,
din miracolul surâsului tău
aştept primăvara, eliberând hiatul
din templul respiraţiei
unei frumoase poveşti de iubire.
Aici în extazul inimii tale,
fără cale de întoarcere, e sensul meu…
Sărut al primăverii eterne
Odată cu ploile am venit, speranţele ţâşnesc,
rostogolindu-se din albia râului,
fiecare trăire, stinsă-n însingurare,
sfărâmă imaginea fidelă din oglindă.
Eliberatoare clipă!
Prin mine curge viaţa, purtându-te-n adâncuri
credeai că mă pierzi.
Din ghemul amintirilor te desprinzi,
ca nisipul printre degete
te-ai rătăcit în neant.
Taina e Cerul, dezveleşte-l!
Cuprinde cuvântul din inimă,
lasă-l să se-aşeze în timpul pierdut,
deschide ochii!
Din explozia zorilor
încep să apară culorile.
Inima mea mişcă cerul inimii tale,
condu-l spre un cer scris cu litere nevăzute,
contururi nebănuite simţi
izvorând din adâncul fiinţei,
fascicolul de lumină
străbate stările ca un foc,
din hăţişul lor, trăirile lumilor
ne străpung universurile,
redefinindu-le.
Simţi mâna aşezată peste tine,
forţa ce susţine totul
– alchimie divină –,
cu puterea născută din viaţă
te-ai legat pentru totdeauna de mine.
Se poate încheia vreodată ceva?
Nici când renunţi, visul se-nalţă şi cade.
Vrei să te-afunzi
în lumile oamenilor, să-i înţelegi.
Pedepsită să uit orice limbă,
am uitat primul tău nume biblic,
am uitat cine sunt
– nemuritore poveste de iubire,
vis născut în al tău,
o fericire în formă de înger –,
vuietul este iubirea,
sărut al primăverii eterne cu visul împlinit.
Prizonieri în bătaia ritmică a timpului
– mereu timpul
împietrit în nuanţe palide –,
un final ne dorim,
nu vezi semnu-ntrebării,
o energie te frământă
într-o continuă reaşezare a ceea ce eşti.
Nu poţi să stai
aproape de tine din mine,
acel tu din mine.
Priveşte, ascultă, atinge, respiră
şi gustă totul în jur,
acolo unde fluxul ne-a unit inimi,
speranţe, vise,
gânduri şi trupuri!
Vom mai simţi vreodată
clipa sublimă cu-aceeaşi intensitate?
Tandreţe…
Tandreţe,
dincolo de vuietul literelor,
oare ce există în râul acestui cuvânt?
Geneza unei atingeri,
uvertura constelaţiilor inimii,
petalele colorate de gânduri fluide,
sărutul acesta nedefinit de lumină stelară,
freamătul cuvântului care se joacă în inima ta,
tăcerea şi vibraţia înaltă care aleargă prin tine,
îndemnul irezistibil de a spune ceea ce simţi,
visele răsărite din farmecul zilei de mâine,
strălucirea razelor care navighează
pe aceste sentimente,
ochiul tău
atins de ochiul meu
sau poezia din privirile noastre?
Vom şti vreodată?!
Fir roşu şi alb împletit de lumină
Câţiva paşi până la primăvară…
De câteva săptămâni, în acuarelă-curcubeu,
zăpada a căzut peste vise.
Deşi zilele sunt numărate,
la jumătatea drumului, întunericul iernii
pare să respire etern.
Câţiva paşi până la căldură…
În faţa ferestrei, în grădina mamei,
din vişinul uscat de timp,
două tulpini puternice au ţâşnit spre cer,
împletind, în spirală,
mlădiţele de verde-crud crescute.
Câţiva paşi până la vise…
Prin frigul crud, razele soarelui le înconjoară.
La fiecare adiere de vânt,
ocrotite de privirea copacilor din jur,
ninsoare de petale, albe şi roz.
La fiecare adiere de vânt,
crengile celor doi vişini se-ating, se-nfioară,
se mângâie, se-mbrăţişează.
Un dans ameţitor! Explozie de lumină.
Prin respiraţia iubirii, seva
coboară-n adâncuri,
spre rădăcinile lor nevăzute,
urcând, apoi, prin primii boboci de floare.
Câţiva paşi în călătoria inimii…
Simbol al credinţei. Totul!
De la un grăunte de nisip la galaxii necuprinse.
Într-o lume cu bariere, fără bariere, veşnicul!
Pe marginea subţire al cuvântului,
din lumea tăcerii, un prim semn adie,
şoapta mamei purtată în intervalul de alb:
– Am plecat să-mi regăsesc
firul roşu din mine!
Suntem şi vom fi cu tine!
De la-nceput până la ultima clipă…
În înălţimi,
o pasăre albă îşi desface larg aripile.
——————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
1 Martie 2018