O picătură din tine mi-ai adus
Aşhi di bunu, nu ari mardzânji
– nâ chicutâ di banâ – iu duchimu, iu’i vrerea!
În neant dispar toate,
importantă a fost trăirea, fiorii iubirii
şi fluxul care-a curs în spirale succesive,
chiar dacă-ai închis tot trecutul,
chiar dacă-ai împrăştiat toate petalele fundaţiei.
În Utopia Nimicului ne risipim
amintirile, visele, trăirile, – acel ţinut
din lumea Uitării, pierdut în negurile timpului –
Ştiu că-ţi ascunzi suferinţa, ştiu că singurătatea
şi lipsa bunăstării sufleteşti te-au adus aici,
ştiu că nu poţi construi abundenţa
din hârtie care la o primă adiere de vânt
se va dărâma, dar, hai,
vino lângă mine să împărţim greutăţile!
Vom pleca departe, tot mai departe…
De îndepărtezi furtunile, domolindu-le,
spre-a regăsi fundaţia petalelor,
mă simţi în inima ta.
Simţi bucuria acestei clipe,
un zâmbet poţi să-mi înfloreşti acum?
Timpul şi spaţiul ne separă,
dar energetic nu te poţi îngrădi.
Prin inimă, o poartă-am deschis!
La o rotaţie perfectă a pământului
se întâmplă asta, – o clipă dăruită cuiva –
Am avut trăiri prea intense, unica mea iubire!
Mai ai, încă, culoarea sângelui viu
din fructele purpurii ale iubirii
şi memoria culorii lor!
Aromate, parfumate fructe!
Culoarea lor a curs vulcanic în noi,
topită din trecutul în viitorul esenţei noastre.
Efemeri ca şi timpul
în propria noastră călătorie suntem.
O picătură din tine,
în pânza mea freatică, mi-ai adus.
Sufletul stă în corp,
face şi el parte din circuitul universal!
Unde-ai plecat cu paleta culorilor?
Lacrima ta picură fierbinte în inima mea.
Cu noi, în veşnicie, ne vom purta iubirea!
Putem părăsi această lume spunând
că am atins cunoaşterea sublimă a sufletului,
cel fără de carte de identitate!
Peisajul pictat în câmpia din noi
Priveşti în oglinda câmpiei din noi,
priveşti
şi continui obosit drumul
– fără să ai voie
să atingi pământul şi nici stelele –
prin lumi îndepărtate,
în disperări,
prin umbrele luminii lunii,
în tăcute abisuri, în surde dureri,
în sângele devenit gând, apoi cuvânt.
Umbre de nelinişti au crescut în tine,
ţi-au acoperit, unul dupa altul,
toate ungherele trupului,
dar şi bucuria care-ţi urma
– tremurul fiecarei celule, misterul, dorinţa -,
un culoar din nesfârşitul labirint
prin care-alergai din ce în ce mai tare,
ştiai că oricare alee te va duce,
prin adâncul ochilor ei,
tot în centru, la ea,
chiar dacă voiai să le parcurgi pe toate.
Stai şi priveşte în jurul tău!
Priveşte distanţa din inima ta,
revino la tine şi compară drumul parcurs.
De la tine la tine până la noi şi înapoi.
Priveşte! În adâncul tău, în adevărul luminii tale
au fost zile şi luni, au fost ani…
A fost primăvara lunilor de mai,
dar şi canicula lunilor de vară cu furtunile
şi ploile torenţiale
ce ne-aplecau copacii până la pământ,
când totul se-ntuneca, în sunetul tunetelor,
iar dacă mi-ai fi prins mâna aş fi tresărit
la fiecare fulger,
cuibărindu-mă la pieptul tău.
A fost toamna, cu galbenul ei suspin,
în care priveai marea şi pescăruşii,
copacii şi zilele scuturate în aromele serii,
prin visele risipite din sărutul dimineţii,
pe un drum întins,
până la soare, dincolo de nori.
A fost iarna viscolului din ferestrele noastre
şi a mai fost ceva, a fost viaţa
prin care-am trecut împreună, clipă de clipă!
Mai târziu a venit altceva. Fără regrete,
poate că este în legea firii,
poate că n-am ştiut, poate că altfel nu se putea
– o lege a creşterii şi a descreşterii -.
Ne-a mai rămas doar acest timp să-l trăim.
Este puţin, este mult,
contează, oare?! Uită-te în jur,
coboară în tine şi priveşte,
în lumina strivită sub geană,
dinăuntru în afară, tot ce-am parcurs,
în cercul fiecărei clipe,
picătura de rouă dintre cer şi pământ,
viaţa noastră aşa cum a fost,
singura noastră viaţă.
Nu avem nevoie de trecut,
noi ce ne uităm la viitor şi ne ardem pe clipă!
Respiraţia iubirii
Omul dă lumină lucrurilor întunecoase,
sufletul călător
pe pământ este chinuit,
în vis se-aşează acolo unde-i place,
uşurat, luminat, înălţat.
Lumini se sting şi se-aprind,
risipind aurore spectrale
în destinul implacabil,
în cercuri, păsări ne-nsoţesc
corabia torentului de vise.
Mă gândeam la tine, te priveam,
unde-i pânza freatică va fi şi viaţa,
şi sete potolită, şi-atâtea altele,
dacă drumul e vibrant,
picătura de viaţă de acolo vine!
Cum mă vedeai? Întind palmele
pline de cuvinte, alege!
Mă simţi, acolo, lângă tine,
privindu-te în culori străvezii?
Atinsă, mângâiată, alintată,
adâncă simţire, cu multe exclamaţii
de-mplinire şi mulţumire,
prea departe am ajuns,
trăirea mă depăşeşte, din suflet vine,
o foame reciprocă de energie,
ca şi iubirea,
nu ştii de unde se porneşte
şi unde se va opri.
De ce s-a ales trupul
pentru a definitiva creaţia?
Îmi plac reacţiile tale de necontrolat,
de bucurie, de satisfacţie,
vreau să te topeşti cu mine,
în acel moment de erupţie
din trupul de femeie,
aşternând, apoi, o tăcere fantastică.
Nu orice trup ne împlineşte!
Pe unda iubirii ne topim
unul în braţele celuilalt,
simţim totul în umbra viselor,
– un dans al privirii, fiori,
zâmbet de primăvară, adâncă emoţie,
lumină, înălţări şi dureri –
trăirea e vie, caldă, de necuprins,
cuvintele par golaşe, nedefinite…
S-aprindem lumina, tulburată vei fi,
simţind căldura trupului,
meriţi mai mult decât crezi tu că meriţi!
Totul trebuie să curgă, să ardă-n adâncuri,
fiecare cerc deschis trebuie închis,
fiecare umbră a zilei
îşi continuă zborul vieţii,
tot ce se naşte îşi aşteaptă
trăirea şi-apusul umbrei perfecte.
O energie blândă, necesară,
este, acolo, în fundaţia de petale
şi construcţia de vise,
o energie ne-aduce echilibrul vindecător,
zâmbetul tău devine luminos,
doar vântul ştie să se-oprească,
să nu dărâme lumea noastră.
În scufundarea noastră sibilină,
sfidând sângele roşu al inimii pulsânde,
curând vom atinge marea, eterna lumină…
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
7 august, 2018