Neînţeleasa ploaie
Prin picuri de ploaie,
amurgul scutură petalele florilor de prun,
pe ramuri, copacul suspinului
îşi poartă uşor florile.
Neînţeleasa ploaie, prin argintul nopţii,
despică umbrele iubirii–culori,
vârtej de imagini,
silabe, spaţii, cuvinte.
Frânturi de umbre se preling
prin zborul sufletelor regăsite într-un sărut,
lacrima lui o aude în sufletul ei.
Frunzele de pelin
împrăştie aroma tristeţii.
Cândva s-au plimbat pe marginea vieţii,
azi rătăcesc prin ceaţa pădurii.
Margini pierdute prin vis,
pe pod, o fata printre lacrimi priveşte
apa şi timpul domol curgător.
În liniştea apei, prin pleoapa închisă,
depărtările scad.
Acum el pluteşte în barca cea neagră.
Vremea furtunii s-a sfârşit.
Pe băncile goale, pe-alei, străzi, vânt şi frunze,
tăind curcubeie, prin raze de soare şi stele,
Ea ştie, mereu El e în inima ei…
Pe urmele fiecărui pas
Un val plesneşte în noapte…
Cuvintele vorbesc misterios
prin tăceri,
adânc inspiri sărutul.
E noaptea din noapte,
ca visul din vis,
ca ochiul din lacrimă.
Cineva invizibil mângâie
păpădiile din zâmbetul ei,
copil plutind
în şoapta timpului,
sângele tău e stingher fără ea,
cutreierând cerul primăverii,
iubirea voastră ţipă
în oarbe oglinzi,
lumea îţi scapă din mână,
timpul se scurge prin inima ta.
Voi pleca din atâtea vieţi
trăite şi visate,
pe urmele fiecărui pas,
prin fiecare viaţă,
prin lumină,
doar spre lumină…
Aliteraţia timpului
Există un timp pentru toate,
un timp de uitare, un timp de-nvăţare,
un timp de trăire, un timp de iubire,
un timp pentru somnul cel lung,
un timp de murire.
Pas cu pas, toate, se-nvaţă şi dezvaţă!
Cercelul pierdut
Revin acum, cu tine, pe acelaşi drum,
în lumina dură a zilei
ce pare să se mistuie în curând.
Prin aburii serii absente,
aproape pierdută,
caut, din priviri,
cercelul acela pierdut prin iarbă.
Şi tu, tu cauţi perechea
prin iarbă şi-n albe pietre.
Conturul tău, pierdut prin aerul ce ne-nconjoară,
face, din frântura drumului,
o luntre în derivă în care plutim împreună,
acum pentru totdeauna.
Uitaţi de timpul împietrit al zilei prea lungi,
delta sângelui
îmi pulsează prin tâmplă.
A pierde, dar a pierde cu-adevarăt acum,
spre a lăsa loc regăsirii
în valul destinului albastru.
A pierde, dar a pierde cu-adevarăt acum,
spre a găsi,
într-altă viaţă, perechea pierdută…
Două clipe, mai mult decât una
Din coroana soarelui orbitor
suntem boabe aurii risipite la vale,
ne răsfirăm, ne împrăştiem, plutim,
ne rostogolim în palmele timpului
şi spaţiului necuprins…
Până unde poate ajunge gândul tău?
Nu-i ştiu puterea. Are frontiere?
Cuvintele emană forţa misterioasă
de a vorbi prin tăceri,
de a exista în absenţele lor,
continuă
să simtă vocabulele
dezmembrate din trecutul lor,
construind fraze, folosind cuvinte
pe care nu le mai posedă.
Melanj de sunete, pânze de păianjen,
senzaţia aruncării
într-o fântână secată, stalactitele durerii!
Cuvintele îmi par
ca apa prelinsă printre degete,
curată, racoroasă şi binefăcătoare,
dar când să-mi dau cu ea şi pe ochi,
pentru a-mi limpezi privirea,
deja n-o mai am, s-a evaporat…
– Eşti ca un ulcior magic din care curg poveşti!
În lumea asta, poţi visa cum timpii tăi nu au timp,
cum alergi după clipe ce se ascund,
cum te bucuri de soarele ce nu-ţi cere nimic,
cum te poţi juca cu umbrele şi niciuna să nu plângă,
cum te poţi bucura de tine, uitându-te şi de jos şi de sus.
În castelul umbrelor există un ritm subteran,
zborul pescăruşului
semnează orizontul între două clipe.
În urma fiecărui pas
timpul muşcă cu forţă spaţiile,
lumina eliberează
căderea secundelor din trecerea cuvintelor.
Două clipe, mai mult decât una!
Sub palida lună, doar paşii tăcerilor noastre
ascund sevele primăverilor,
de la un capăt la altul al pământului.
Noi şi amintirile noastre
ce se-ntorc
ca rândunelele, în retina noastră!
Noi şi amintirile noastre,
seminţe-nflorite în primăveri,
cristale despărţite
ce vor reaprinde scânteile focului lor!
Să vâslim pe râul de argint,
căutând, în depărtare, pierdutele vele albe!
———————————-
Irina Lucia MIHALCA
București, 16 martie 2018