Irina Lucia MIHALCA: Lirice

Doar a fi

 

Era un om a cărui liră

desprinsă din mare şi din cer îşi continua cântul,

(simţea seva dar n-o putea opri din curs)

chiar dacă, doar vântul îi înţelege mesajul

purtat de sunetele corzilor,

ştia că-n liniştea serii, ca o luntre ce lunecă,

inimă-i cânta ultimele acorduri,

inspirată din esenţa izvorului

ce-i trecea domol prin adâncuri,

trăind cursul râului de la revărsare la izvor.

…………………………………………….

a porni, a veni,

 

 a uita,

a respira, a inspira,

a asculta, a vedea, a afla,

a visa, a păstra, a reda,

 

a privi,

a alege, a înţelege,

a repeta…. a modela,

a gândi, a simţi, a intui,

 

a crede,

a trăi, a iubi… doar a fi – iubire.

………………………………………………

Era un om care nu cunoscuse iubirea,

bănuia că-i simţea adierea

în clipa închiderii gândurilor,

în colivia minţii agitate

să-şi continue zborul spiralat

spre anii netrăiţi,

prin fantomele perindate în vise,

o lumină stinsă cu primul gând îmbrăţişat

de umbrele din faţa oglinzii oarbe.

 

În linişte, deasupra inimii,

se deschid ochii de aur divini…

 

O poveste e viaţa

 

Spre-a se cunoaşte, omul are nevoie de provocări,

avem acelaşi fond, reacţiile ne sunt diferite

– apogeul simţirilor -,

fiecare primăvară e irecuperabilă, uşor rămâi

de treci peste urmele rămase.

Poate, asta ne-atrage, privind sufletul,

dincolo de imagine – dorinţe, bariere,

cicatrici, vise – un spectacol!

 

Cel de ieri e diferit faţă de cel de azi.

Plusul de mâine e-un minus continuu!

Din prima clipă,

asemeni vieţii de-o zi a fluturelui

ce nu ajunge să cunoască noaptea acelei zile.

Posibil să rămâi în secunda clipei – perfecta secundă –

Să respirăm clipa acum, inspiră adânc!

Timpul, asemeni valului, va şterge castelele de nisip.

 

Dincolo de perfecţiune nu mai e nimic!

La marginea lumii e totul sau nimic.

Când nu mai găsim perfecţiunea,

cui aparţine diferenţa privirii?

Culorii, retina n-o distinge! Nu privim,

ci căutăm, privind, abandonăm şi, iar, căutăm!

Ne căutăm şi ne privim în tot atâtea imagini.

 

Astăzi nu-i târziu, mâine-i deja departe,

ieri e adevărata pierdere! Nu toate sunt la vedere.

Din contopirea întunericului cu noaptea a apărut Lumina!

Prin câmpul verde ne-am plimbat,

am fost adierea vântului, stea de pe cer!

Voi numara macii noi răsăriţi sub clar de lună.

 

O poveste e viaţa! Fiecare om are

şi-un colţ negru de unde se alimentează râul.

Puţini separă secundele de minute,

să le oprească nici atât – un moment pe care

nici divinitatea nu-l poate ascunde!

Nu toţi reuşesc să găsească uşa tainică.

Ca s-o găseşti trebuie s-o cauţi,

ca să cauţi trebuie să ştii s-o faci.

Acolo e taina, puţini îi cunosc cifrul!

 

Oglinda de la capătul drumului 

 

Fugi, mereu fugi,

de tine, de tot ce simţi,

de întrebări, de răspunsuri.

 

Mereu ai trăit cu sentimentul

că ceva îţi lipseşte.

Crezi că te opreşti la timp,

chiar dacă simţi

că dincolo de viaţă  mai este ceva…

 

Priveşti o hartă a Egiptului înainte de nisipuri,

trebuie să schimbi totul sau nimic,

să laşi  ca dorinţa minţii să-ţi fie

şi dorinţa inimii.

Poate că nu este, încă, prea târziu,

chiar dacă crezi că te simţi golit interior…

 

Laşi lacrima să-ţi umezească obrazul,

ridici vălul lui Isis,

pătrunzi în oraşul invizibil, înaintezi,

pe acordurile lui Bach, “Arta Fugii”,

– o infinită rugăciune –

 

Ca-ntr-o peliculă, ţi se perindă

un imens palimpsest, imagini în oglindă,

întâlniri, peisaje, emoţii, trăiri,

turcoazul plăcerilor, simţiri de-mplinire,

– încă o picătură în pânza freatică –

gânduri, abrupte tăceri, canoane, ziduri,

eliberări care nu duc nicăieri,

Sfârşitul poate să coincidă sau nu cu începutul.

 

Fugi, mereu fugi,

de tine, de tot ce simţi,

– unica vibraţie –

acel sunet viu, pur, pentru care,

ca-ntr-un puzzle,

ne fragmentăm epopeea trăirilor,

în pulsaţii-legământ care

ne răvăşesc gândurile, crezurile,

ne bulversează simţurile, inima, sufletul.

 

Fugi, mereu fugi,

fugi, chiar dacă, ştii bine,

că la capătul drumului te vei regăsi…

 

Opriţi timpul, dar cu clipa ce facem?

 

Fiecare om cu povestea sa,

dintr-o poveste cresc noi poveşti,

– Un timp oprit doar!

Opriţi timpul, dar cu clipa ce facem?

O simţim, o trăim, ne-ntoarcem, apoi,

în cercul unde ne regăsim.

Orice sfârşit este un nou început!

S-a sfârşit ceva,

cu un foc nou va începe altceva.

 

– Cine nu-şi mai aminteşte trăirea e amnezic

sau doar îşi protejează acea trăire?

Cândva o ştiai! Orice zi începe şi se stinge,

a doua zi e un alt început!

Diferenţa trăirilor ne este dată de treapta

pe care ne aflăm. De sus lumea se vede mică!

Suntem pe aceeaşi undă, momentele calde le ai,

doar cuvintele nu ţi le mai aminteşti.

Unde eşti tu cu adevărat?

 

– Uitându-mă la om,

în spatele imaginii, văd sufletul lui

 – o creaţie, un spectacol –

În toţi găsim comori, doar să le căutăm,

Nu toate sunt la vedere, aici e marea taină!

 

– Asta m–atrage, privind detaşat omul!

Viaţa-i mai mult decât un coridor vertical,

de la naştere până la moarte, mai are

o lărgime şi-o adâncime nebănuită.

Realitatea-i un văl ce trebuie îndepărtat, apoi ars,

spre-a pătrunde în profunzimea ce-o acoperă.

Să găsim micile Himalaya ascunse,

secretul vieţii ne poate reduce moartea la neant!

 

– Unde suntem, cine suntem, de ce mai suntem?

Omul este mai presus de tot!

Avem ce am dorit sau am lăsat să se întâmple

– o soartă trasată în multe direcţii şi intersecţii –

Timpul este curgere sau stagnare?

Urmele noastre-s un vis sau întrupare reală?

Unde-i, oare, vis, unde-i realitate? Câte îngândurări!

 

Până la suflet şi dincolo de el

 

 – Regăsirea este fantastică,

 dorinţa ameţitoare, te iubesc adânc,

 până la suflet şi dincolo de el! 

Prin geometria luminii – un dar al vieţii –

ceremonia inocenţei codificată alchimic!

 

– Sufocaţi de durere, de plăcere,

 amestec de doi, năucitoare contopire. 

 Închid ochii şi-mi este bine, 

 o nebunie, atingi perfecţiunea! 

 Să te zidesc în mine vreau, 

 nemărginită-mi e dorinţa!

Un vis înflorit, aici, pe tărâmul iubirii!

 

– O emoţie îmi este trupul,

 atingerea cu tine, o vindecare.

 Un fulg eşti, cu cerul în priviri,

 pierdută eşti în mâinile mele!

Simt să-ţi spun că te iubesc adânc, 

 dincolo de sufletul tău, 

 dincolo de punctele lui cardinale. 

Prin lumina privirii, omul

străbate eteruri – întoarcerea-n noi!

 

– E-atât de mult drum 

 şi-atât de mult mi-am dorit să te caut, 

 lasă-mă să te înving, fortăreaţo,

 am nevoie de tine!

Adânc intră în mine cântecul tău

– izvor şi însetare!

 

– Cu fluxul şi refluxul te voi aştepta,

 până la stele te voi ridica,

 la ţărm te voi  întâmpina, 

 la pieptul meu vreau să te pierzi,

 să te iubesc adânc,

 dincolo de tine, până la topire. 

În focul inimii ne vom topi, activându-ne!

 

– Promit să te navighez prin toate strâmtorile, 

 până la suflet şi nu numai…

 Dincolo de timp rezonează

chintesenţa matricei, unică şi totuşi diferită,

cu prima respiraţie, cu prima bătaie a inimii,

un jurământ sacru, o punte spre viaţă ne este dată!

 

Un vis îţi desenez

 

Timpul şi spaţiul ne separă. Prin inimă,

o poartă spre Templul Soarelui am deschis.

 

– Întâmpini omul

cu lucruri ce nu se pun pe cântar,

în unele zile eşti porumbel, în altele statuie.

Mereu intrăm în capcanele presărate în cale,

multe avem de parcurs până la a deveni îngeri.

Spinii dezvoltă noi simţuri – nedefinite emoţii –

Spre templul Luminii vom porni,

dacă întind mâna te regăsesc acolo.

 

– Să nu mişcăm lespezile! Ascund

o memorie a durerii –  poveşti nemuritoare,

ameţitoare ca şi traseul labirintului spre lumină.

Cupola lui n-o vom atinge niciodată cu mâna.

Grea sarcina-şi asumă cel ce urneşte o lespede.

 

Un vis îţi desenez!…    O apă! Ciudat i-e cursul

şi fluviul ce te-aşteaptă! Multe ape în drum!

Aşa sunt apele curgătoare – urcă, coboară,

line, repezi, reci, calde…

 

– În lumea asta visezi

cum timpii tăi nu au timp,

cum alergi după clipe ce se ascund,

cum te bucuri de soarele ce nu-ţi cere nimic,

cum te joci cu umbrele şi niciuna să nu plângă,

cum te bucuri de tine uitându-te şi de jos şi de sus.

 

– Du-mă spre răsăritul soarelui lăuntric! Mâine e un alt timp.

Iubirea, o constantă în infinitatea

de lumi paralele, în spaţii şi timpuri oscilatorii!

 

– Trăieşte povestea şi dormi,

Tot ce ne este interzis ne face creatori!

–––––––––––

Irina Lucia MIHALCA

București

25 februarie 2018