Întâlnirea cu tine
Ai închis copilul, iar odată cu el,
ai închis zâmbetul, lumina, bucuria.
Dă-i drumul să se joace,
să caute, să râdă,
să zâmbească, să se bucure!
Ţi-am promis că-l voi elibera într-un poem,
printre gânduri, printre cuvinte,
în amurgul unde
se contopesc
amintirile cu visele.
Odată arsă până la capăt,
durerea se va risipi.
Copiii descoperă totul în nimic,
fără o ţintă, fără o destinaţie,
oamenii nu găsesc nimic în toate.
În camera ta, într-o seară,
de departe, de tare departe,
a venit
un băiat cu ochii verzi.
– Extraordinar, de unde-ai apărut?
Îmi pari atât de cunoscut! surprins, i-ai spus.
Dezinvolt, s-a apropiat, te-a privit cald,
ţi-a zambit şi-a început
să-şi depene firesc întâmplările,
trăirile, minunile vieţii
văzute, parcurse, înţelese.
……………………………………………………….
Suzetele colorate, ţinute strâns
în ambele mâini şi niciuna eliberată,
cum fără să realizeze scurgerea timpului,
ore în şir îl captiva un muşuroi de furnici,
atent studiate,
ce devorau un colţ de pâine pus,
de plimbările zilnice
alături de Riki, prietenul credincios,
cu boticul catifelat, câinele crescut de mic,
de piciorul cu entorsele avute
şi promisiunea lui de a se reface,
desenele care îi captivau pe toţi,
de poezia, nespus de frumoasă,
spusă Moşului, cu o căprioară,
uimindu-şi tatăl
de improvizaţia momentului,
de lecţia, învăţată de la tată,
de aprindere a hârtiei cu o lupă.
………………………………………………………
Jocurile erau toate în ambianţă cu flori şi copaci,
cu soare şi ploi, cu nori şi cu stele,
cu ochiuri de apă şi pietre.
Avea copacul lui, pentru el trăia.
Rodiul plantat în curtea casei care, în timp, se uscase,
înregistra, fără greş, totul.
I s-a spus că toate relele şi bunele acolo se vedeau.
– Ai făcut rele, copacul nu va înflori!
aşa i-au spus, iar el îngrijea cu totul acel copac.
Acea imagine îi hrăneşte şi acum sufletul.
Anii copilăriei cu înălţimea copacului şi-a măsurat.
Frumos om, frumos pom! Perenă este iubirea!
În viteză s-au derulat toate acele clipe.
Laşi lacrimile să-ţi curgă, purificând totul în cale,
elixir magic, undeva, o melodie din eter
se topeşte, adânc, în sufletul plin de stele,
prin sunetele infiltrate.
Ce frumos când apuci să zici iar azi!
În pacea inimii
ai regăsit drumul spre tine.
Învelișul cuvintelor
Pe timpi calzi se aștern timpii reci, înghețați,
ușor ne desprindem de năluci, de amintiri vii sau palide.
În noaptea asta vei visa lumea ultimului ei poem
ce-ți umple sufletul cu isihie,
în abisul adevărului știi că
în lumea creației ei
simți eternitatea acestei lumi.
Când soarele luminează, în cele patru straturi
– galben, cian, negru și magenta –, baptisteriul din Florența,
înfrunți hazardul timpului.
Cometele rătăcesc pe cer.
Aproape de bezna începutului,
profețiile se prefac în realitate, prind viață,
împlinind destinul glasului nostru.
Asculți murmur după murmur,
un răspuns tainic, subteran, vei primi
din gravitația copacilor
ce vara-și atârnă
crengile până la pământ,
iar iarna se înalță spre cer.
Asculți fiecare copac ce ți se destăinuie
și uite cum readuci anotimpurile în viața ta.
Într-un timp blând, un fir roșu te conduce.
Fragilă și nouă, trezită din somn,
clipa domină în toate,
contopită în necunoscut
prin cuvânt capătă un nume,
se întrupează.
Spre perfecțiune te miști asimptotic,
totul e în continuare, nimic nu e de la zero,
căci dincolo de limite rămâne trăirea colorată.
Cu fiecare rugăciune, piatra muntelui se tocește,
într-un spațiu amplu,
o punte a dorinței a întins cuvintele
prin fiecare piatră,
prin fiecare templu înălțat.
Cu mantia ei învolburată
leagănă copacii și pe pământ,
o interacțiune a verticalei cu orizontala.
Rugă și spovedanie. Vrei să atingi cerul,
dincolo de ferestrele
acestei temnițe nevăzute,
iar odată cu tine lumea se va schimba.
Într-un semn amplu, la granițele pe care le deschizi,
respiri nemărginirea.
Iubirea o protejezi, îi netezești asperitățile
și uite cum
creează miracole.
O nouă dimineaţă
De singurătate te ascunzi, te străbate,
nu are vise să-ţi vorbească.
Nu plânge! Deşi ai încercat,
fugi şi ascunde-te! Dar nu plânge.
Prin culoare labirintice se estompează paşi,
paşi, paşi apăsaţi, paşi în exil,
paşi fără întoarcere
te duc în noaptea pustie, stranie,
spre sunete născute din emoţii lăuntrice.
În întuneric, chipuri bântuie oglinda,
în spatele tău auzi voci tânguitoare,
simţi răcoarea.
Nu plânge! Deşi ai încercat,
respiră adânc, priveşte atent! Dar nu plânge.
În aburii tăcerii paşii se ridică,
acolo unde nu există cuvinte
nu există limbă,
nu există trecut, vestigii.
Particule strălucitoare coboară lin,
amestecându-se
printre urmele adânci, grele,
şi umbrele fugare ce se legănă.
Numele tău e scris acolo.
Pe pereţi atârnă fâşii de gânduri,
voaluri cu psalmi,
vechi poeme incantate.
În liniştea întinsă, refugiat în vis şi uitare,
un uşor fâlfâit de aripi.
Dizolvându-se puţin câte puţin,
ochii tăi nu mai sunt ochii tăi,
gura ta nu mai e gura ta,
mâinile tale nu mai sunt mâinile tale,
corpul tău nu mai e corpul tău,
noaptea nu mai e noapte,
frigul nu mai e frig.
Candoarea respiră prin fiecare por.
Ecoul unei voci curgătoare te urmează,
spre adâncuri, spre tine,
scăldându-ţi privirea în roua luminii
şi-n muzica necuprinsului.
Ţi-e sete de lumină! Sorbi cu nesaţ totul.
Cu primele sunete reverberate,
înaintezi în transă.
Cu inima tremurândă
asculţi cântecul podidit de lacrimi,
cutremurat de propriile slăbiciuni relevate.
“Quis es homo qui non fleret!”
Cu emoţia descoperirii
o recunoşti în toată splendoarea.
Revii la tine însuţi. Atingi absolutul.
O singură certitudine, eşti acolo!
Cu fiecare pulsaţie lumina palpită,
mângâie veşnicia,
dincolo de timp,
dincolo de orice dimensiune.
Cu privirea îmbrăţişezi
întinderea nesfârşită, intangibilă,
frumuseţea uluitoare, clară, limpede.
Acolo ai vrea să rămâi, să respiri, să iubeşti.
În aburii dimineţii, în liniştea
şi armonia ce pluteşte,
ţinându-te de mână surâzi recunoscător,
înţelegi misterul clipei şi fascinaţia ei,
îmbrăţişezi viaţa copleşitoare,
te întorci pe noi şi noi drumuri.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
9 octombrie, 2018