Balada primăverii
Au înflorit în vers magnolii
Pe chip suav de primăvară,
La fereastră cântă merii,
Cu a lor petală solitară.
Concert de păsări înfiripă
Cu taină sfintele iubiri,
Din harfa inimii, lăută,
Înălță imn în trandafiri.
S-a încălzit în suflet dorul,
Mai vino iarăși, vom sorbi
Nectarul din suav amor,
Apoi veșnic ne vom iubi.
Au înflorit mărgăritare,
Brodate cu aripi de fluturi,
În zbor adună cu încăntare
Polenul sfintelor săruturi.
Eu te cuprind cu gingășie
Printre frumoase întrebări,
Mai dăruiești o simfonie
Când ne vor îmbrăca ninsori?
Atunci când timpul va fi gri
Și chipul cute va purta,
Aceeași ochi mă vor privi
Dăruindu-mi dragostea?
O pasăre spre zări se-avăntă
Asemeni anilor trecuți,
Te cuprind candid de mână,
Tu minunat mă mai săruți.
Trecere
Năvalnic timpul pleacă în neștire,
Lăsând în urmă oameni triști și goi,
Nemaiprivind voioși către un mâine,
Cu ochii fericiți de-a fi în, doi.
Se risipesc atâtea generații,
Gândind că rostul lor nu e aici
Căutând tacit prin constelații,
Iubirea pe o muchie de cuțit!
Eu te doresc fără de pretenții
Să-mi fii limanul zorilor de zi ,
Așa cum știu dori, numai poeții,
La răsăritul dintre galaxii.
Nu vreau să par, rea, indiferentă
La tot ce tu, amabil dăruiești.
Dar văd o întrebare pertinentă,
Ce cu regret, tăcut o scormonești.
Și-mi pare rău de-atâta falsitate,
Și-mi pare rău de-atâta timp pierdut,
Simțind cum pășim înspre moarte,
Făr-a privi un pic către trecut!
Dă-mi mână. Simți caldă iubirea
Zvâcnind prin zeci de moleculele?
Aplecă-ți din înalt privirea
Pentru-a rămâne lângă mine
Căci trecere suntem și iată,
Ajunsă-i toamna argintie
Și din a vieții dulce, fragă,
Rămasă-i poama amăruie.
Inocență
Ea micuță, el ștrengar,
Îndrăzneț îi da sărutul
Fără voie, vrea ca dar,
Să-i ofere infinitul.
Fâstâcită tot privindu-l,
Lasă mâna într-o doară,
Mai sfioasă mângâindu-i
Fața ce arde în pară.
E un joc mai inocent
Fără gânduri necurate.
Doar un simplu agrement
Dăruit pe înserate.
Scârțâind un greieraș,
Vrea să facă ambianță
Lângă un fir de toporaș:
,,- Vai, ce searbădă romanță!”
Râde într-un colț omida.
,,- Tocmai te cuprinde ciuda?’
Întrebă el mai răstit,
Dar tainic, tăcerea cade
Peste zarea de granit.
Doar ei doi, copii cuminți,
Privind cerul plin de stele,
Li se pare că arginți,
Coboară pe rămurele.
Poate cândva, cine știe
Se vor întâlni firesc,
El un domn cu pălărie,
Ea, o floare de cireș.
Viața însăși e o himeră.
Cărțile sunt aranjate
Și din tainica dilemă,
Pot răsări nestemate.
Cu tine
Știi iubite,
Te-am cusut
În buzunarul stâng de la inima mea,
Tu stai liniștit și asculți bătând,
Ticăitul din respirația sa.
E grăbită acum la apus
În așteptare primăverii,
Mai joacă un rebus
Alcătuit din cuvinte ciudate
Țesute cu mii de-înțelesuri.
Un fâlfâit de aripi
Se-aude cum bate,
Precipitat te uiți în a vieții carte,
Apreciind anii trecuți,
Apoi mai faci calcule
Să vezi câți sunt de dus.
Te trag de mănecă:.
-,, Nu mai privi în abis!
Bucură-te de fiecare zi,
Așa cum ar fi mereu Duminică,
Purtând în priviri
Azurul din zorii de jad.
Cu tine,
Mereu întrebările ard
Dar tot te păstrez
În buzunaru-adorat.
———————————-
Ioana CONDURARU
20 – 25 martie 2019