Tăceri
Sunt tăceri la mine-n suflet,
Este frig la tine-n gând
Și din clipe fac redută,
Să mă închid într-un cuvânt,
Luând astrele în palmă,
Pentru a le dărui,
Când voi trece fără teamă,
Pe aleia inimii.
Ce frivolă e secunda!
Ce sensibilă-i chemarea!
Stau privind cum plânge ploaia
Dăruind îmbrățișarea
Toamnei, care se preumblă,
Pe cărările pustii,
Risipind pe zări cu umbră,
Frunze triste, ruginii.
Doar tăceri găsesc în spațiu,
Plin de fluturi siderali
Și îmi pare că sihastru,
Este visul ideal.
Dar nu vreau să fac risipă,
Sentimentul e divin,
Când te simt ca pe-o minune,
Lângă cerul meu senin.
Și tăcerea e o schemă
De-a gusta din fericire,
Că mai mult e pusă-n temă,
Viața, pentru a fi iubire.
Dimineața parfumată
Dimineața parfumată
Înăcălțată-n coji de nuci,
Mi-a zâmbit la fereastră,
Printre mere moi și dulci.
Busuioc în plete poartă
Și la gât un curcubeu,
Aducând într-o prelată,
Ploaia rece drept cadou.
Zgribulite, vrăbii sure,
Stau ascunse în frunziș,
Așteptând poate revine,
Soarele din ascunziș.
Și în vatră, vesel,focul,
Dă paradă că ar vrea,
Să danseze siminocul,
Dacă vine iarna grea.
În tăcere degust ceaiul
Privind timpul călător,
Cum își duce lin traiul,
Torcând firul din fuior.
Viața e precum fuiorul,
Adunat în ani si zile,
Iară omul e ziditorul,
Ridicând o mănăstire.
Tu nu știi
Tu nu știi,
Da nu știi,
Frunzele-s duse din vii
Și din cer cad încet,
Mii de picuri în balet,
Aducând ploaia cernită
Peste clipa miruită,
Scuturând frunzele, toate,
Pe cărări triste și fade,
Punând curcubeu naturii,
Acum când plâng trandafirii!
Tu nu știi,
Vai, tu nu știi
Că rămân ai nimănui
Copacii care suspină,
Văzând bruma din grădină
Și se lasă doborâți,
De a timpului dorinți,
Când pe cerul înstelat,
Luna-n raze a pictat,
Licurici și fluturi zvelți,
Care încântă pe poeți!
Tu nu știi,
O, tu nu știi
Că acum e toamnă iară
Și strânge în călimară,
Mirul din struguri brumați
De fecioare adunați,
În căușul palmei fine!
Vezi acum tu știi mai bine
Și râzi, vai, cât râzi de mine!
Mai vreau o toamnă
Atâtea toamne-am strâns în suflet
Și-atâtea visuri am țesut
Să pot străbate infinitul,
Pentru a ajunge l-asfințit!
Trăiri și clipe efemere,
Dorințe pline de extaz
M-au însoțit pe căi de stele
Și m-au adus pe alcatraz.
Ce este viața fără tine?
Cum este timpul fără noi?
M-am întrebat să pot răspunde,
La ceasul vremii de apoi.
În gând se nasc dorințe vii
Pentru o clipă de iubire,
Dar ai pierdut fără să știi
Acel miraj de fericire.
Mai vreau o toamnă, numai una
Să mai privesc un asfințit,
Iar tu să-mi pui iarăși cununa,
Când ne îmbătăm cu un sărut.
Te-aștept la margine de apă
Cu nuferii ce îmi zâmbesc,
Dorind amorul care adapă,
Al inimii dor pământesc.
Îmi este toamna ruginie,
Îmi este sufletul de crin
Dorind din nou acea magie,
Născută dintr-un vis sublim.
Nepoțica și Bunicul
Printre raze îndrăznețe se văd firele de praf,
Plutind ștrengărește colo sus pe un pervaz.
Bunul zâmbitor se uită la fetița cu zulufi
Cum pășește uluită prin hambarul plin de sfinți.
Bunicul o înfioară.,,-E înalt și plin de sine,
Parcă are câlți în barbă dar surâde-a sa privire.”
Și nu vrea la El să meargă chiar dac-o ademenește,
Cu cuvinte aromate luate dintr-o poveste.
Tacticos zâmbind aprinde felinarul demodat,
Îngânând frumoase note aruncând vrejul uscat.
,,- Vai ce dulce copiliță! Hai, Bunelul vrea să-ți spună
O-ntâmplare c-o fetiță care prindea ceru-n mână.
Îndrăzni punând un pas întinzînd micuța mână,
Strâmbând haioasă din nas.,,-Barba parcă e de lână”
Dar ușor așează capul simțind inima bătând,
Așa cum se aude ceasul pe peretele din fund.
Tainic firul din poveste încet se tot depăna,
Căci Bunelul este magic și ajunse pân’ la stea,
Iar de acolo rupe-o rază pentru dulcea Nepoțică
Dăruindu-i-o pe o tavă în visul care se înfiripă.
Timpul molcom se perindă către zorii cristalini,
Dar Bunelul duios căntă mângâind zulufii fini
Și parcă nu observă soarele bătând în geam,
Fiind vrăjit de nepoțica care-a adormit buștean.
Ochii Ei
Ochii Ei adânci ca marea,
Străbateau mirați visarea
Văzând stele de rubin,
Cum se legănău pe-un crin.
,, Doamne ce minune sfântă,
Cum de crinul se sărută
Cu a stelelor rumoare!
Este oare sărbătoare?
Văd și sfinții heruvimi,
Pe un fir de rozmarin,
Cum râd dezvelind un chip,
De copil, dar el voinic,
Aleargă prinzând în pumn,
Greierele că-i nebun,
De atâta sindrofie.
Vai, mai vrea și o simbrie,
De la floarea mătăsoasă
Care surâde voioasă!”
Și așa prin vis străbate,
Cale lungă, drum de noapte,
Strângând perna-ntr-un ungher.
Dar în zori, visele pier
Și privește uluită
La dimineața gătită,
Cu trenă de catifea
Ce la fereastră-i zâmbea.
Lângă geam privește mută.
Vai Doamne ce noapte lungă!
———————————-
Ioana CONDURARU
Septembrie 2019