România în al doilea război mondial (1939-1945)
Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944)
În paralel cu acţiunile Armatei 4 română de la Odessa, Armata 3 română, în cooperare cu Armata 11 germană, opera în teritoriul dintre Nistru şi Nipru şi la nord de Marea Azov. La 10 August, Armata 3 română a ajuns pe Bug, iar la 14 august, Hitler cerea lui Antonescu ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi Crimeea şi de aceea, la 20 august, Armata 3 română a reluat înaintarea spre Nipru. La 30 august, Armata 11 germană a forţat Niprul, continuându-şi înaintarea, iar la 15 septembrie, Armata 3 română a trecut la rândul ei Niprul şi a înaintat spre est. La 24 septembrie, Armata 11 germană, condusă de generalul Manstein, a început ofensiva spre Crimeea la care participau şi unităţi române şi la 17 noiembrie, este cucerit oraşul Kerci, iar la începutul lui ianuarie 1942, au început luptele pentru cucerirea oraşului Sevastopol.
În urma înţelegerii dintre Germania şi România, la 17 august 1941, statul român a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru şi Bug, iar la 19 august, printr-un decret al guvernului român, regiunea Transnistria era pusă sub administraţie civilă românească, iar prof. Gh. Alexianu a fost numit guvernator al noii provincii. Acest aspect a fost reglementat oficial prin Convenţia de la Tighina, din 30 august 1941, care a stabilit administrarea şi exploatarea economică a teritoriului Transnistriei. În urma aderării României la Pactul Antikomintern, din 25 noiembrie 1940, începând din luna decembrie 1941, România s-a aflat în război cu Anglia şi SUA. În februarie 1942, a avut loc la Rastenburg, întâlnirea dintre Hitler şi Antonescu, unde acesta şi-a reluat angajamentul de a participa cu o mare parte a trupelor române la ofensiva germană în Răsărit, iar Germania urma să ofere echipament militar modern.
La 28 iunie 1942, a început ofensiva germană spre Stalingrad şi Caucaz. În urma înţelegerii stabilite cu Germania, 8 divizii româneşti au fost angajate în operaţiunile de la est de Marea Azov, dar majoritatea trupelor române au luat parte la înaintarea spre Volga. În septembrie 1942, trupele române au ajuns împreună cu cele germane la porţile Stalingradului. În acelaşi timp, unităţile Armatei 3 române au pătruns până la sfârşitul lui octombrie în centrul Caucazului. Aşadar, după luni de lupte, în octombrie 1942 trupele române se aflau în apropierea Stalingradului şi în centrul Caucazului. În octombrie 1942, mareşalul Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler, la Wervolf şi aici s-au discutat probleme militare şi anume angajarea Armatelor 3 şi 4 române în luptele de la Stalingrad. Însă ofensiva rusă declanşată, la 19 noiembrie 1942, a lovit din plin poziţiile Armatei 3 române de la Cotul Donului, iar la 20 noiembrie, poziţiile Armatei 4 române din Stepa Calmucă au fost atacate de armata sovietică. La sfârşitul lui decembrie 1942, armata română, înfrântă în luptele cu sovieticii, a pierdut în zona Stalingradului cea mai mare parte a celor 18 divizii angajate în luptă. Cele două armate române au înregistrat pierderi de 160.000 de militari morţi, răniţi şi dispăruţi. La 2 februarie 1943, Armata 6 germană a generalului Paulus a capitulat în faţa trupelor sovietice.
Înfrângerea trupelor române şi germane de la Stalingrad a dus la replierea trupelor germane şi române în urma ofensivei sovietice din Caucaz, unde luptau 7 divizii române. Ele s-au retras apoi şi din Cuban (în octombrie 1943) şi apoi din Crimeea (în primăvara lui 1944). După dezastrul de la Stalingrad, s-a produs o încordare în relaţiile germano-române, inevitabilă după o înfrângere de proporţii. Problemele militare şi în general relaţiile dintre cele două părţi au fost discutate în cursul vizitei făcute de mareşalul Antonescu lui Hitler, la Wolfsschanze, la 12 ianuarie 1943. S-a convenit aici, refacerea armatei române până în primăvara lui 1944, prin înarmarea completă a 19 divizii române, pe front rămânând doar diviziile din Caucaz şi Crimeea. În lunile următoare, aceste divizii, sub presiunea ofensivei ruse, se vor retrage treptat din teritoriile respective.
Deşi încrederea a fost restabilită între cele două ţări, după catastrofa armatelor germano-române de la Stalingrad, Antonescu a înţeles că Germania nu putea învinge Rusia şi de aceea el a căutat mijloace pentru a proteja ţara de pericolul invaziei sovietice. Astfel, el şi-a îndreptat în sfârşit privirea spre Apus şi în primăvara 1943, l-a împuternicit pe vicepreşedintele Mihai Antonescu să stabilească contacte cu Aliaţii Occidentali. Aceste contacte au ajuns la cunoştinţa germanilor şi la următoarea întâlnire Hitler-Antonescu, de la Klessheim, din aprilie 1943, Führerul a reproşat mareşalului demersurile făcute de Mihai Antonescu şi Iuliu Maniu pentru stabilirea de legături cu occidentalii. Legăturile cu Aliaţii au fost aprobate tacit de către Antonescu.
După Stalingrad, începea o nouă fază în politica externă a României, fără ca oficial tendinţa ei fundamentală să se schimbe. Mareşalul Antonescu era preocupat în această perioadă de un singur lucru: protejarea României faţă de marea primejdie de la Răsărit. Pe plan european aveau loc acum evenimente importante. După debarcarea Aliaţilor în nordul Africii (noiembrie 1942), aceştia se pregăteau să debarce în Europa şi se întrevedea chiar perspectiva unei debarcări aliate în Balcani. După cum am văzut, începând din decembrie ’41-iunie’42, ca urmare a alianţei cu Germania, România se afla în stare de război cu Anglia şi SUA şi, la 12 iunie 1943, a avut loc primul raid aerian american asupra României (Ploieşti). Cooperarea politică şi militară a României cu Germania priva statul român de orice sprijin din partea Angliei şi SUA. Poziţia acestor state a fost clar exprimată de Anthony Eden, în martie 1943: „Politica noastră faţă de România este subordonată relaţiilor noastre cu Rusia şi nu putem întreprinde vreo acţiune fără acordul guvernului sovietic.”
După întâlnirea de la Klessheim, din aprilie 1943, Antonescu a încurajat pe Mihai Antonescu să continue contactele cu aliaţii occidentali şi să atenţioneze asupra primejdiei pe care o reprezenta Rusia comunistă pentru întreaga Europă, nu doar pentru răsăritul ei. Cei doi Antoneşti, majoritatea oamenilor politici şi opinia publică românească nu au considerat niciodată Anglia şi SUA, inamici ai României. Mihai Antonescu a iniţiat contacte cu aliaţii occidentali, în primăvara 1943, pe două căi: prin intermediul Italiei şi al ţărilor neutre. Mai întâi, el a abordat Italia prin intermediul ministrului ei la Bucureşti, Bova Scoppa, şi a stabilit legături cu contele Ciano, ministru de externe al Italiei. Însă, răsturnarea lui Mussolini la 25 iulie ’43, a dus la eşecul iniţiativei, deoarece Italia va semna armistiţiul cu Aliaţii, în septembrie’43. A fost abordată apoi, a doua cale, ţările neutre europene. După eşecul ultimei ofensive germane (bătălia de la Kursk), mareşalul Antonescu a cerut colonelul Teodorescu de la Ankara să stabilească legături cu reprezentanţii anglo-americani. Acesta s-a întâlnit în septembrie ’43, cu generalul englez Arnold, ataşatul militar de la Ankara şi i-a comunicat că România dorea să coopereze cu anglo-americanii şi oferea „42 vagoane de aur, 400 de vagoane de grâu şi 22 de divizii complet echipate”. Dar anglo-americanii n-au fost atraşi de aceasta ofertă şi la Conferinţa de la Teheran, din noiembrie 1943, au decis să nu se efectueze o debarcare în Balcani, ci în Europa apuseană.
În continuare, mareşalul Antonescu a continuat discuţiile cu reprezentanţii Turciei şi Vaticanului, în sensul avertizării Aliaţilor occidentali asupra pericolului rus, iar oamenii politici români şi-au legat speranţele de unele afirmaţii ale lui Churchill. Acesta vorbise despre un bloc balcano-dunărean, dar Anglia nu l-a sprijinit, iar Germania s-a opus. Mareşalul Antonescu a făcut demersuri şi la Lisabona (Portugalia) pe lângă Salazar şi miniştrii englezi de la Madrid şi Berna. Între timp, pe frontul de est, în vara lui 1943, trupele române suferiseră pierderi grele, efectivul a 8 divizii, până în noiembrie 1943, 250.000 de soldaţi români au căzut pe frontul de est unde au mai rămas şapte divizii române în Crimeea, care vor fi retrase pe mare în ţară.
După capitularea Italiei, şansele României de a duce negocieri cu Aliaţii s-au redus, iar în septembrie 1943, a avut loc o nouă întâlnire Hitler-Antonescu, încheiată fără rezultate. În noile condiţii, din toamna lui 1943, guvernul român a numit, în octombrie, pe Al. Cretzianu, ministrul României la Ankara, cu misiunea de a iniţia convorbiri cu reprezentanţii Aliaţilor occidentali, pentru a scoate România din război şi a o cruţa de o ocupaţie rusă. Un rezultat concret al demersurilor lui Cretzianu la Ankara a fost un mesaj din partea guvernului englez, la începutul lui noiembrie 1943, prin care cerea ca propunerile de pace ale României să fie adresate celor trei puteri (inclusiv Rusiei) şi să conţină capitularea necondiţionată faţă de cei trei Aliaţi. Apoi firul convorbirilor s-a întrerupt din nou, iar Antonescu, înainte de a întreprinde o nouă tentativă, a ezitat până la sfârşitul lui decembrie 1943.66
Deoarece mareşalul Antonescu şi opoziţia erau orientaţi în demersurile lor doar spre anglo-americani, Anglia a trimis (a paraşutat) la 22 decembrie 1943, grupul „Autonomous”, pentru a convinge pe români să stabilească contacte şi cu sovieticii. Membrii grupului au avut convorbiri cu autorităţile antonesciene şi cu reprezentanţii Opoziţiei (Maniu). În acelaşi timp cu trimiterea lui Cretzianu la Ankara, a fost desemnat ca ministru la Stockholm, Frederic Nanu, care a primit din partea lui Mihai Antonescu, misiunea de a stabili contacte cu reprezentanţii puterilor Aliate, pentru o pace cu România. La sfârşitul lui noiembrie 1943, Nanu s-a întâlnit cu ambasadorul american la Stockholm, H. Johnson, dar în zadar deoarece acesta a cerut capitularea necondiţionată a României în faţa Aliaților. În decembrie 1943, guvernul Antonescu a făcut o nouă încercare nereuşită de a stabili legături cu Aliaţii prin intermediul ambasadorului american de la Madrid. El declara că România este gata să semneze capitularea, după debarcarea Aliaţilor în Balcani şi apropierea acestora de frontierele României. În ianuarie 1944, un memorandum al guvernului român a fost trimis la Stockholm şi difuzat, în care se aprecia că România se temea profund de o ocupaţie sovietică şi că ea va capitula fără condiţii, dacă trupele aliate (dar nu ruse) vor debarca în apropierea României. Astfel, se dorea ca debarcarea să fie însoţită de garanţii anglo-americane că ţara nu va fi lăsată la „bunul plac al Rusiei pentru a fi divizată şi bolşevizată”. Au avut loc contacte cu Moscova la Stockholm, unde F. Nanu a avut, în decembrie 1943-ianuarie 1944, convorbiri cu reprezentanţii sovietici, pentru ieşirea României din război.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
30 martie 2020