România în perioada interbelică
După întregirea statală din 1918, viaţa politică din România s-a desfăşurat în noi coordonate teritorial-naţionale, sociale, economice şi culturale.
La sfârşitul primului război mondial, moment de răscruce în istoria Europei şi a României, Partidul Conservator a cunoscut o evoluţie aparte. Partidul Conservator, al cărui preşedinte era Al. Marghiloman, în decembrie 1918 şi-a luat numele de Partidul Conservator Progresist, avea ca organ de presă ,,Steagul” şi a adoptat un program nou ce cuprindea reforma agrară, votul universal, întărirea rolului senatului ş.a. Dar adaptarea Partidului Conservator-Progresist la noua situaţie politică nu a fost posibilă. La alegerile parlamentare din 1922, partidul nu a obţinut nici un loc, cele două reforme, agrară şi electorală, i-au distrus baza economică şi socială. Partidul a dăinuit formal până în mai 1925, la moartea lui Marghiloman, după care adepţii săi s-au înscris în Partidul Poporului.
Partidul Conservator Democrat, fondat în 1908, sub conducerea lui Take Ionescu, a fuzionat cu gruparea lui Nicolae Filipescu, sub numele de Partidul Conservator Naţionalist, care avea ca organ de presă ,,Românimea”. Acest partid şi-a schimbat numele în Partidul Democrat, în octombrie 1919, adoptând un nou program, ce prevedea vot universal, descentralizarea administrativă, reforma agrară. La alegerile din mai 1920, a obţinut 18 locuri în parlament, a participat la activitatea ultimului guvern conservator condus de Al. Averescu (1920-1921). În iunie 1922, la moartea lui Take Ionescu, Partidul Democrat a hotărât să fuzioneze cu Partidul Naţional, în noiembrie 1922 şi a dispărut din viaţa politică.
Partidul Naţional Liberal era marele partid politic al României interbelice, exponentul clasic al centrului politic, al burgheziei industriale şi financiare, care deţinea puterea economică după 1918. Partidul avea controlul Băncii Naţionale şi a altor instituţii financiare, şi deţinea poziţii în majoritatea marilor întreprinderi industriale. Organul de presă al partidului, după unire, a fost ,,Viitorul”. Partidul avea ca preşedinte pe marele om politic I. I. C. Brătianu (1864-1927), alţi lideri fiind Vintilă şi Dinu Brătianu, fraţii săi, I. G. Duca, Al. Constantinescu, Gh. Mârzescu, dr. C. Angelescu. Baza economică a P.N.L. era foarte puternică, avea cadre numeroase, foarte bine pregătite, cu influenţă covârşitoare în viaţa politică. P.N.L a dominat categoric scena politică româneasca în primii zece ani după marea unire (1918-1928). P.N.L a lansat Manifestul-program în decembrie 1918, în care anunţa marile reforme, electorală şi agrară, la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, a obţinut 103 locuri, în mai 1920, 16 locuri, dar foarte rapid s-a adaptat şi, după 1920, a revenit în forţă în viaţa politică. Programul P.N.L., adoptat la Congresul general din 27 noiembrie 1921, prevedea o nouă Constituţie, unificarea administrativă, dezvoltarea învăţământului, stabilitate financiară, refacerea economiei. După intrarea la guvernare în ianuarie 1922, P.N.L s-a extins organizatoric la scara întregii ţări. În ianuarie 1923, P.N.L a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de I. Inculeţ şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, condus de I. Nistor. Moartea neaşteptată în noiembrie 1927 a preşedintelui I. C. Brătianu a fost o grea lovitură pentru P.N.L. Partidul Naţionalist Democratic, înfiinţat în 1910 de profesorii N. Iorga şi A. C. Cuza, a cunoscut o evoluţie liniară, dar, în 1920 s-a produs o ruptură între cei doi, Cuza înfiinţându-şi propria organizaţie, în 1923. Partidul Poporului, înfiinţat în aprilie 1918 la Iaşi de generalul Al. Averescu, erou de război, avea o structură socială eterogenă, programul său, adoptat în decembrie 1918, cerea ca organizarea politică a României să prevadă reforma agrară şi electorală, viaţa constituţională democratică, apărarea proprietăţii. Organul de presă al partidului era ,,Îndreptarea”. În rândurile Partidului Poporului se aflau şi conservatorii, care au aderat la acest partid după slăbirea propriei lor organizaţii. În martie 1920, Partidul Poporului a preluat guvernarea României până în decembrie 1921 şi a definitivat reforma agrară şi cea financiară.64 Partidul Ţărănesc, înfiinţat în decembrie 1918, la Bucureşti, era condus de Ion Mihalache, preşedinte, şi era alcătuit din învăţători, preoţi, ţărani. Programul politic al partidului cuprindea: reforma agrară, impozit pe venit, autonomie comunală, măsuri sociale în favoarea ţăranilor şi intelectualilor. Partidul Ţărănesc a devenit foarte repede popular, în alegerile din noiembrie 1919, a obţinut 61 de locuri în parlament. În iulie 1921, partidul a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia condus de Pantelimon Halippa şi s-a extins la scara întregii ţări. Organul de presă al Partidului Ţărănesc era ,,Ţara nouă”. Principalii lideri ai partidului erau I. Mihalache, C. Stere, V. Madgearu, N. Lupu, Gr. Iunian, P. Halippa. Acest partid a fuzionat în octombrie 1926, cu Partidul Naţional din Transilvania. Partidul Naţional avea ca preşedinte pe Iuliu Maniu, din decembrie 1918, iar organul de presă era ,,Patria” din Cluj.
În aprilie 1920, partidul a adoptat un nou program, care conţinea numeroase prevederi referitoare la libertăţile şi drepturile democratice, de care trebuiau să se bucure cetăţenii României Mari. La alegerile din noiembrie 1919, Partidul Naţional a obţinut un mare succes -160 locuri în parlament şi a format guvernul împreună cu Partidul Ţărănesc. După tratative şi ezitări, Partidul Naţional a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, în octombrie 1926, formându-se astfel al doilea mare partid politic al României interbelice, Partidul Naţional Ţărănesc. Programul politic al partidului a adoptat lozinca ,,porţile deschise” pentru capital străin. Erau menţionate numeroase obiective economice şi sociale pentru ţărani, intelectuali, muncitori. Organul de presă al P.N.Ţ. era ,,Dreptatea”. Liderii săi marcanţi erau I. Maniu, preşedinte, I. Mihalache, vicepreşedinte, V. Madgearu, secretar general, C. Stere ş.a. În 1927, din P.NŢ. s-a desprins o grupare condusă de dr. N. Lupu. Alte partide politice din perioada aceasta aveau o orientare de dreapta, precum „Liga Apărării Naţionale Creştine“, înfiinţată în 1923, de profesorul A. C. Cuza, apoi din L.A.N.C, în 24 iunie 1927, s-a desprins ,,Legiunea Arhanghelul Mihail”, înfiinţată la Iaşi, de avocatul C. Z. Codreanu. La stânga vieţii politice se aflau Partidul Socialist, constituit în 1919, din care apoi s-a desprins Partidul Comunist din România (1921-1922), Federaţia partidelor social-democrate din România – iunie 1921, care s-a transformat apoi în Partidul Social Democrat (1927). 65 La 29 noiembrie/12 decembrie 1918, regele Ferdinand a numit un guvern nou al României, condus de I. I. C. Bratianu. Aflat la guvern imediat după Marea Unire, PN.L. a căutat să aplice doctrina ,,prin noi înşine”. O primă măsură a guvernului a fost preluarea bunurilor supuşilor străini în administrarea statului român, apoi guvernul Brătianu a trecut la înfăptuirea reformei agrare, promise încă din vara anului 1917.
Astfel, la 15/28 decembrie 1918, regele Ferdinand a semnat decretul-lege pentru exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat. Se expropriau 2 milioane ha din proprietăţile particulare, însă se lăsa fiecărui proprietar un minim între 100-500 ha. Un nou decret din 16/29 decembrie, stabilea condiţiile concrete de expropriere. Pământul expropriat era arendat obştilor săteşti alcătuite din ţărani, care aveau sub 5 ha. La 4 ianuarie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Basarabia, elaborat şi adoptat de Sfatul Ţării şi care prevedea exproprierea moşiilor de peste 100 ha. La 12 septembrie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Transilvania, votat de Marele Sfat Naţional, care viza exproprierea proprietăţilor care depăşeau 50-100 pogoane. Încă din 7 septembrie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Bucovina, care prevedea exproprierea proprietăţilor ce treceau de 100-250 ha.
Aflat la Conferinţa păcii de la Paris şi supus şicanelor de către Aliaţi, din cauza Tratatului cu Austria, Brătianu a demisionat la 12 septembrie 1919. La 27 septembrie acelaşi an, s-a constituit un guvern condus de generalul Arthur Văitoianu, care a organizat primele alegeri parlamentare pe baza votului universal. Alegerile parlamentare, din 3-5 noiembrie 1919, au reprezentat un moment important în democratizarea vieţii politice, în urma reformei electorale din 1918. Nici un partid politic nu a obţinut majoritatea în parlament şi, la 25 noiembrie, s-a alcătuit Blocul parlamentar, format din reprezentanţi ai Partidului Naţional, Partidului Ţărănesc şi altor partide mai mici, pe baza căruia s-a alcătuit guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (decembrie 1919-martie 1920). Guvernul era confruntat cu probleme dificile ale României imediat după unire. Noul guvern a adoptat legile din 29 decembrie 1919, prin care parlamentul României întregite ratifica unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu România, care au stârnit un mare entuziasm.
La 10 martie 1920, guvernul Vaida a obţinut votarea legilor pentru reforma agrară în Basarabia. Apoi a acţionat pentru relaxarea vieţii politice sociale din România şi, la 14 ianuarie 1920, a ridicat starea de asediu şi cenzura, introduse în decembrie 1918, după manifestaţia tipografilor, iar armata a fost retrasă din întreprinderi. Iniţiativele radicale ale miniştrilor I. Mihalache şi dr. Lupu, de la agricultură şi interne, a provocat îngrijorare în rândul liberalilor şi conservatorilor şi în urma unui acord secret între Brătianu şi Averescu, guvernul Vaida a fost demis, în martie 1920, apoi, regele Ferdinand a numit un guvern condus de generalul Averescu (martie 1920/decembrie 1921). Noul guvern a organizat alegeri parlamentare, în mai 1920, în urma cărora Partidul Poporului a obţinut peste 50% din locuri. Guvernul Averescu, investit de rege cu un mandat precis, urma să restabilească ordinea în ţară şi a urmărit consolidarea stabilităţii politice. Prin decretul-lege din aprilie 1920, se desfiinţau Consiliul Dirigent din Transilvania şi instituţiile similare din Bucovina (Congresul general) şi din Basarabia (Sfatul Ţării). În politica economică s-a urmărit acelaşi obiectiv şi, în toamna anului 1920, s-a înfăptuit unificarea monetară, prin retragerea din circulaţie a vechilor monede, iar în iulie 1921, a fost adoptată reforma financiară, elaborată de ministrul N. Titulescu. Aceasta preconiza un sistem unitar de impozite pe întreg teritoriul României. Şi guvernul Averescu a fost preocupat de înfăptuirea reformei agrare, în septembrie 1920, a fost promulgată legea islazurilor comunale, apoi a trecut la împărţirea terenurilor expropriate în loturi individuale pentru ţărani, iar în 17 iulie 1921, a fost adoptată legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea. La 30 iulie, a fost votată legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi legea pentru reforma agrară din Bucovina. Legile acestea sintetizau legislaţia agrară din anii 1917-1920, aveau un caracter unitar, fiind aplicate la scara întregii ţări. Lotul primit prin reforma agrară nu putea fi vândut, ipotecat sau amanetat până la răscumpărarea lui. Reforma agrară din 1918-1921, a fost un mare act de dreptate faţă de clasa ţărănească ce luptase în războiul de întregire a neamului şi o măsură de asigurare a echilibrului în noua societatea româneasca de după unire. Pe plan social, guvernul Averescu a adoptat legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă, legea Trancu-Iaşi din 5 septembrie 1920, iar în 26 mai 1921, legea sindicatelor profesionale. El a încercat să naţionalizeze societatea Reşiţa, în iulie 1921, dar a provocat nemulţumirea liberalilor şi, la 13 decembrie 1921, generalul Aevrescu a depus mandatul.
La 17 decembrie 1921, regele a numit un guvern condus de Take Ionescu, care a încercat timp de o lună de zile să obţină încrederea partidelor politice din parlament, dar nu a reuşit şi, la 17 ianuarie 1922, a primit vot de blam (în iunie 1922, Take Ionescu a murit). Apoi regele Ferdinand a numit un guvern liberal condus de I. I. C. Brătianu (19 ianuarie 1922-27 martie 1926). Acest guvern a organizat alegeri parlamentare, la 17 martie, pentru desemnarea unei Adunări Constituante, care să elaboreze constituţia României Mari. P.N.L. a obţinut majoritatea parlamentară (222 locuri) şi, la 15 octombrie 1922, guvernul Brătianu a organizat încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, la Alba Iulia, ca regi ai României. Apoi guvernul a supus Adunării textul noii Constituţii a României, care după dezbateri tensionate, a adoptat, la 29 martie 1923, Constituţia statului român – text care răspundea unei necesităţi naţionale şi politice, una din cele mai democratice legi fundamentale ale vremii. Constituţia din 1923 stabilea structurile politice ale statului, rolul principalelor instituţii – parlament, rege, guvern –, independenţa justiţiei, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti pentru toţi locuitorii ţării. După votarea Constituţiei, o mare reuşită a guvernului liberal condus de Brătianu, au fost adoptate legile de unificare, legea administrativă din 14 iulie 1925, pe baza păstrării caracterului naţional unitar al statului şi descentralizarea administrativă, teritoriul ţării era împărţit în judeţe, plăşi şi comune urbane şi rurale.
Apoi, la 27 martie 1926, a fost adoptată legea electorală, prin care se introducea prima majoritară de 40%, legea învăţământului – 1925, organizarea judecătorească, măsuri de consolidare şi modernizarea a societăţii româneşti după 1918.
Guvernul Brătianu a vizat şi organizarea Bisericii ortodoxe române, prin legea de înfiinţare a Patriarhiei, la 27 februarie 1925, iar la 1 noiembrie acelaşi an, a fost investit prin decret regal primul patriarh al României, Miron Cristea. Guvernul Brătianu a urmărit refacerea economiei româneşti şi potrivit doctrinei liberale ,,prin noi înşine”, guvernul a introdus în Constituţie un articol, care stabilea că zăcămintele miniere şi bogăţiile subsolului sunt proprietatea statului. Promotorul acestei politici liberale a fost ministrul de finanţe, Vintilă Brătianu, a iniţiat numeroase acte legislative: legea pentru comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului (iunie 1924), legea energiei (iulie 1924) şi mai ales legea minelor (4 iulie 1924), legi care favorizau capitalul, munca şi iniţiativa românească, iar capitalul străin întâmpina obstacole în calea pătrunderii în economia ţării. Guvernul liberal a înfiinţat Banca Naţională de Credit Industrial (1923), a înfiinţat şi sprijinit mari întreprinderi industriale moderne: Uzinele „Malaxa“ Bucureşti şi I.A.R. Braşov.
Liberalii au trecut apoi la aplicarea pe scară largă a reformei agrare, încheiată în martie 1926. În plus, guvernul Brătianu a adoptat, la 1 iulie 1924, legea privind exproprierea unor păduri. Pe plan financiar, guvernul liberal a urmărit echilibrarea bugetului, stăvilirea inflaţiei, consolidarea monedei naţionale şi pregătirea stabilizării leului. Politica socială a guvernului liberal s-a concretizat în modificarea legii pentru reglementarea conflictelor de muncă în aprilie 1922, apoi legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale, în iunie 1925.
Pe alt plan, guvernul Brătianu a fost confruntat cu rebeliunea de la Tatar-Bunar organizată de comunişti, cu sprijinul Cominternului, înăbuşită în septembrie 1924. În decembrie 1925, a reizbucnit criza dinastică, provocată de prinţul Carol – la 28 decembrie 1925, prinţul Carol a renunţat la drepturile sale de prinţ moştenitor. Consiliul de Coroană din 31 decembrie a acceptat cererea prinţului Carol, iar la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a adoptat actele legislative prin care prinţ moştenitor era proclamat Mihai (în vârsta de 5 ani), fiul prinţului Carol, şi se instituia o regenţă alcătuită din prinţul Nicolae, fratele lui Carol, patriarhul Miron Cristea şi juristul Gh. Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
4 februarie 2020