ROMÂNIA LA CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS
(1919 – 1920)
România a participat la război din dorinţa de a înfăptui dezideratul său naţional, desăvârşirea unităţii sale naţional-statale. Ca urmare a jertfelor armatei române, a luptei românilor din cele trei provincii istorice, Basarabia, Bucovina şi Transilvania s-au unit cu Patria Mamă, România, în anul 1918.
Odată cu încheierea armistiţiului, la 11 noiembrie 1918, care punea capăt ostilităţilor de pe teatrele de război, pregătirile pentru organizarea conferinţei de pace au intrat în faza finală. După semnarea armistiţiului, guvernele din ţările Aliate şi Asociate au început demersurile în vederea deschiderii Conferinţei de pace.
La 18 ianuarie 1919, se deschidea la Versailles, lângă Paris, lucrările Conferinţei de Pace, în prezenţa reprezentanţilor a 32 de state, fiind prezenţi peste 10 000 de delegaţi, politicieni, diplomaţi, consilieri, experţi. Cele mai numeroase erau delegaţiile aparţinând celor patru mari puteri.
Acest ,,parlament al lumii” a devenit curând o instituţie dominantă, condusă de cele patru mari puteri, Franţa, Anglia, SUA şi Italia, care aveau să delibereze fără consultarea statelor mici.. După cum nota diplomatul american, Robert Lansing, la 9 iunie 1919, ,,posedând cele mai multe arme şi cele mai puternice flote de război, cele patru mari puteri şi-au asumat chiar de la început conducerea lucrărilor Conferinţei, impunându-şi cuvântul lor restului lumii”. Şefii celor patru mari puteri din cadrul Antantei, care aveau să se constituie în Consiliul Suprem al conferinţei de pace, au început încă din octombrie 1918, să negocieze în secret problemele de fond ale păcii şi chestiuni referitoare la organizarea conferinţei. Statele admise la Conferinţă au fost împărţite arbitrar în ,,state cu interese generale”, acestea fiind marile puteri învingătoare, şi ,,state cu interese limitate”, adică statele mici. La început, Conferinţa de pace a fost condusă de ,,Consiliul celor zece”, format din doi reprezentanţi ai Franţei, Angliei, SUA, Italiei şi Japoniei, din care a derivat ulterior ,,Consiliul celor patru” (,,Cei patru mari”). Împărţirea statelor participante la Conferinţă, în mari şi mici, a provocat nemulţumirea statelor mici, reprezentantul Belgiei, C. Huysmans, protesta împotriva acestei împărţiri, fiind susţinut de I.I.C. Brătianu, reprezentantul României.
Înaintea deschiderii Conferinţei, guvernul român a făcut demersuri intense pentru obţinerea recunoaşterii, din partea guvernelor marilor Puteri Aliate şi Asociate, a calităţii de aliat a României şi astfel participarea ei la lucrări în tabăra ţărilor învingătoare. României i se reproşa că, prin încheierea armistiţiului, apoi a păcii separate cu Puterile Centrale (7 mai 1918), au fost încălcate stipulaţiile tratatului de alianţă din 4/17 august 1916, care prevedea obligaţia de a nu se încheia pace separată. Guvernele Puterilor Aliate au considerat că România nu mai era o ţară aliată, ci ,,neutră”, iar tratatul din 1916 devenise caduc. Pe când se definitivau pregătirile conferinţei de pace, diferite cercuri juridice şi politice ale Antantei, în acord cu membrii Consiliului Suprem, au contestat multă vreme României calitatea de aliat şi dreptul legitim de a figura printre statele chemate să hotărască soarta păcii. Deşi ţară aliată, care luptase pentru întregirea sa naţională în timpul războiului, România a fost silită să suporte în momentul păcii consecinţele măsurilor inflexibile ale Consiliului Suprem. O asemenea atitudine era potrivnică spiritului şi literei tratatului din august 1916, care stipula la articolul VI în mod expres: ,,România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii în tot ce priveşte preliminariile şi negociaţiunile de pace…”. Datorită semnării păcii separate, cu Puterile Centrale, ,,toţi legiştii aliaţi erau de părere că în drept tratatul de la Bucureşti (mai 918) desfiinţa obligaţiile tratatului din 1916”, scria mai târziu Andre Tardieu. Dar această apreciere era limitativă, ea nu lua în consideraţie faptul că aliaţii au consimţit tacit la încheierea ,,păcii”, că fiind impusă de inamic (un veritabil diktat!), nu scotea România din rândul aliaţilor.
Problema clarificării raporturilor dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate a devenit deosebit de acută spre sfârşitul lui octombrie 1918. O primă încercare de a obţine schimbarea opticii aliate faţă de România a fost întreprinsă pe lângă guvernul francez de Const. Diamandy. La 17/30 octombrie 1918, el a înaintat o notă lui Stephen Pichon, ministrul de externe al Franţei, în care, pornind de la faptul că Puterile Aliate şi Asociate declaraseră oficial şi repetat că ,,nu recunosc tratatul de la Bucureşti”, concluziona logic că ,,alianţa cu România nu a încetat să existe”. Acest argument va fi folosit de diplomaţia românească după 30 octombrie/11 noiembrie 1918, la semnarea armistiţiului cu Germania, unde Aliaţii au introdus un articol ce obliga partea învinsă să renunţe ,,la tratatele de la Bucureşti şi de la Brest-Litovsk”.
Cu toate acestea, Aliaţii continuau să reproşeze guvernului român încheierea păcii separate cu Germania, pe care ei nu o recunoşteau şi la care aceasta renunţase!
În acelaşi timp, reluarea efectivă de către România a acţiunii militare împotriva Puterilor Centrale oferea noi argumente guvernului român în susţinerea drepturilor sale. Într-o notă din 28 octombrie/9 noiembrie 1918, adresată reprezentanţilor la Iaşi ai Franţei, Angliei, SUA şi Italiei, guvernul român sublinia că a acţionat astfel ,,în conformitate cu tratatul din 4/17 august 1916, care leagă România de aliaţii săi”. Era o luare de poziţie oficială, clară, că guvernul român considera în vigoare tratatul din 1916 cu aliaţii. În notă se sublinia apoi: ,,Credincioşi angajamentelor noastre, suntem fericiţi şi mândri de a ne putea regăsi alături (…) în lupta pentru triumful marii cauze, pentru care Aliaţii şi noi am vărsat deja atâta sânge şi am suferit fără regrete încercări atât de grele”.
În continuarea acestor demersuri, la 29 octombrie/10 noiembrie 1918, guvernul român adresa un memoriu celor patru guverne aliate, în care erau expuse succint considerentele acestuia faţă de raporturile cu Aliaţii. Se arăta că România are dreptul moral şi politic la înfăptuirea revendicărilor sale naţionale, a căror justeţe a fost recunoscută de Aliaţi, ,,în virtutea principiilor lor”, la îndeplinirea cărora s-au angajat prin tratatul din august 1916. România şi-a executat obligaţiile ce-i reveneau din tratat, iar Aliaţii au recunoscut contribuţia sa la luptă, adusă ,,cu curaj şi loialitate”. Pacea de la Bucureşti nu poate anula angajamentele asumate de Antantă faţă de România, deoarece ea ,,nu a fost vreodată sancţionată de rege, nici ratificată”. Se mai arăta că România a fost silită să accepte pacea separată, numai după tratatul de la Brest-Litovsk şi ocuparea Ucrainei de către Puterile Centrale, când ,,orice efort militar era lipsit de speranţe”. Atunci când s-a ivit această posibilitate (oct.-nov. 1918), România, neîntârziat, a reluat cooperarea militară cu Aliaţii. Pe de altă parte, era încurajator faptul că primul ministru G. Clemenceau, în telegrama trimisă lui Brătianu, la 8/21 noiembrie, exprima satisfacţia guvernului francez ,,de a vedea astăzi România reintrată în alianţa sa” şi promitea sprijinul său ,,pentru înfăptuirea unităţii româneşti”.
Pentru a împrăştia orice îndoială în această privinţă, legaţia României la Paris a înaintat ministerului de externe francez, la 25 noiembrie/8 decembrie 1918, un aide-memoire, în care erau expuse motivele care dădeau României dreptul de a fi considerată aliată. După reîntoarcerea la Paris a lui V. Antonescu, demersurile au fost reluate şi, la 27 noiembrie/10 decembrie, el a avut o întrevedere, ,,îndelungată şi amicală”, cu St. Pichon, care a promis să examineze posibilitatea ,,găsirii unei formule care să permită Franţei să ne considere drept aliatul său”. V. Antonescu sugera guvernului român să se accentueze cooperarea militară între trupele române şi cele aliate, cea mai bună dovadă de a arăta că ,,teoria unei Românii neutre este inadmisibilă”. Atitudinea guvernului francez avea să fie influenţată de raportul generalului Berthelot, sosit la Paris în decembrie 1918, care sublinia cu tărie că ,,România s-a aflat din nou în război cu Germania înainte de semnarea armistiţiului şi, prin aceasta, ea este astăzi cu totul (complet) în rândurile Antantei”.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
13 ianuarie 2020