Unirea Transilvaniei cu România
La 4 noiembrie, se desfăşoară o mare adunare populară, la Blaj, unde se înfiinţează Consiliul naţional şi Garda naţională a judeţului Alba Inferioară. De fapt, la Blaj, încă de la 21 oct./3 nov., se constituise o ,,gardă”, în frunte cu Alex. Nicolescu, ,,spre a nu-i găsi nepregătiţi” (cf. dr. I. I. Hărduţiu, Amintiri, ms.). În această împrejurare, căpitanul Medrea, cu tricolorul în diagonală pe ambii umeri, a arborat drapelul pe turnul catedralei Blajului şi a dat ordin ca toată lumea să arboreze tricolorul românesc. Apoi, a dezarmat jandarmii şi, cu armele luate de la aceştia, a înarmat tineretul, care a traversat piaţa în sunetul cântecului ,,Deşteaptă-te române”, ,,în timp ce ne curgeau şiroaie de lacrimi pe faţă”, îşi amintea mai târziu un martor. I. Pleşa, într-un studiu, prezintă lucrurile astfel: la 4 noiembrie, la Blaj, căpitanul Victor Munteanu, sosit de la Viena, a organizat, cu ajutorul teologului Oct. Hodârnău, studenţii, apoi au mers la cazarma jandarmilor şi i-au somat să le predea armele. După o mică rezistenţă, jandarmii au depus armele pe care le-au luat studenţii, după care încolonaţi aceştia au străbătut oraşul în cântece naţionale.
Populaţia Blajului şi mulţi ţărani din împrejurimi se adună în piaţa oraşului, se intonează cântece naţionale, în timp ce asistenţa, cu capetele descoperite, cu lacrimi de bucurie în ochi, este cuprinsă de o însufleţire de nedescris. După ce studenţii ajung în piaţă, soseşte canonicul Alex. Nicolescu, care, urcat pe o masă, rosteşte o cuvântare înflăcărată, vestind apropierea ,,ceasului cel mare” al neamului, iar prof. Ioan Coltor, prezent la manifestare, într-o cuvântare inspirată, spunea că, de acum încolo, Carpaţii ,,nu vor mai despărţi în două fiii aceluiaşi neam, având aceeaşi limbă, origine, credinţă, ci vor deveni coloana vertebrală care va susţine trupul întregului neam unificat, devenit mai puternic prin unire”. În acest context, se constituie Consiliul naţional român din Blaj, având ca preşedinte pe mitropolitul greco-catolic Vasile Suciu şi se redactează o proclamaţie. La sfârşitul manifestării, mulţimile au străbătut străzile Blajului într-o procesiune entuziastă, în sunetul clopotelor, studenţii îndreptându-se spre Câmpia Libertăţii, unde au îngenunchiat la Piatra Libertăţii, iar teologul Octavian Hodârnău, preşedintele Societăţii ,,I. M. Clain”, a rostit o cuvântare. În proclamaţie, Consiliul naţional român din Blaj aducea la cunoştinţă lumii, că ,,lanţurile sclaviei s-au prăbuşit în tină şi neamul nostru îşi înalţă fruntea obidită până acum şi priveşte în jur de sine ca popor liber, ce singur are dreptul de a dispune asupra sorţii sale”.
Consiliul naţional român din Caransebeş s-a constituit într-o adunare populară, care s-a desfăşurat în sala mare a primăriei, ,,ticsită de lume”. La intrarea în sală, populaţia ovaţionează ,,în delir” pe fruntaşii naţionali, în fruntea manifestaţiei se află tineretul intelectual, care ,,desfăşoară pe galerii un superb stindard naţional”. Adunarea de constituire este prezidată de protopopul Andrei Ghidiu, care salută adunarea în cuvinte calde, vibrante, şi o cheamă să aleagă consiliul naţional. În numele tineretului, dr. George Lobonţiu rosteşte o cuvântare izvorâtă din inimă, referindu-se la ,,focul sfânt al libertăţii naţionale”, ce încălzeşte inimile întregii naţiuni române. Ambele cuvântări au fost primite cu un ,,entuziasm de nedescris”, au mai vorbit apoi ţăranul Pant. Ambruş şi învăţătorul I. Vuia. De la primărie mulţimea se îndreaptă spre reşedinţa episcopală, iar corul ,,Reuniunii..” intonează ariile ,,Sfinte ale Unirii”. Episcopul Miron Cristea, într-o cuvântare înălţătoare, anunţă dreptul românilor de a-şi hotărî soarta, după care un strigăt ,,formidabil” se ridică din pieptul mulţimii: ,,Trăiască România tuturor românilor! Vrem unirea cu fraţii de acelaşi sânge!”. Descrierea aparţine ziarului ,,Drapelul” (din 3/16 noiembrie 1918) şi studentului N. Corneanu. Manifestul Consiliului naţional din Caransebeş, adresat ,,fraţilor români”, aducea aminte că stăm ,,înaintea judecăţii lumii…, suntem stăpâni pe viitorul nostru” şi ,,de la noi atârnă dacă acest viitor va fi bun sau rău, fericit sau nefericit”. Manifestul continua: ,,Viitorul ne surâde, dacă în aceste vremuri de grea încercare ne dăm seama de ceea ce facem”, porunca zilei era să-şi dea ,,mâna toţi cei buni şi cinstiţi”, să apere ,,viaţa şi avutul oamenilor fără deosebire de neam şi lege”. Această manifestare elocventă a impus Consiliului naţional german să recunoască Consiliul naţional român.
Chemările la aceste adunări subliniau însemnătatea momentului, victoria dreptăţii româneşti, după atâtea suferinţe şi jertfe. În chemarea judeţului Bistriţa-Năsăud se arăta: ,,Fiţi nobili şi iertători ca să înălţaţi numele şi faima neamului nostru. Fiţi mari şi generoşi, după cum vremurile mari sunt”. Consiliul naţional din Orăştie, alcătuit din negustori, meseriaşi, ţărani, se exprima astfel: ,,Naţiunea română are sfânta datorinţă de a aştepta în linişte şi pace ziua sfântă şi măreaţă, când cu toţii împreună vom juca hora unirii”. Consiliul naţional Satu Mare susţinea, în chemarea de constituire, că naţiunea română pretinde ,,să se poată folosi de dreptul de liberă dispunere asupra soartei neamurilor mari şi mici”. Consiliul să vegheze la hotărârile naţiunii române, pentru că ,,libertatea neamului nostru trebuie să se nască nepătată şi strălucitoare”. La constituirea sa, într-o adunare populară, Consiliul Satu Mare jura ,,credinţă” Consiliului Naţional Român şi declara că ,,se uneşte pentru totdeauna cu România, patria mamă”.
Consiliul naţional Maramureş, la rândul său, în chemarea către ,,fraţii români maramureşeni”, înştiinţa despre căderea ,,lanţurilor robiei de veacuri” şi sosirea ,,ceasului măreţ al eliberării”, când o lume nouă ,,ia fiinţă din ruinele trecutului şi soarele dreptăţii a răsărit biruitor pe cerul nostru”. Chemarea cerea oamenilor să se arate demni de ,,mărimea vremurilor” ce le trăim. La 9/22 noiembrie 1918, ,,ziua cea mai aleasă a Maramureşului românesc”, a avut loc adunarea populară de alegere a Consiliului naţional Maramureş, erau prezenţi vreo 5-6000 de oameni: ,,S-au adunat românaşii din toate satele comitatului, ca la un semn, cu steaguri, cu cocarde în tricolor românesc…, fieştecare cu dor sfânt la inimă. Cu dorul arzător de a arăta lumii întregi că neamul românesc din Maramureş ştie să-şi croiască viitorul” (,,Sfatul” din 7/20 dec.1918).
Adunările de constituire ale consiliilor naţionale se încheiau cu jurământul celor prezenţi: ,,Noi (n.n.) jurăm într-un Dumnezeu, că în aceste zile grele de acum, vom apăra cu toată credinţa bunul comun, precum viaţa, averea oricărui om, fără deosebire de ce limbă şi credinţă se ţine şi voim să trăim în pace şi bună înţelegere unul cu altul, român, maghiar, sas şi oricare altă naţiune şi vom asculta cu supunere de comitetul naţional…Aşa să ne ajute Dumnezeu”. Conţinutul jurământului era identic în fond peste tot.
În Munţii Apuseni, cuvântările rostite subliniau răsăritul soarelui dreptăţii pentru naţiunea română, pentru ilustrare, menţionăm adunarea de constituire a Consiliului şi gărzii naţionale din Vidra, satul de naştere al lui Avram Iancu. Adunarea a fost ,,chemată (convocată) pentru ziua de 12 nov. st. n., la Casa lui Iancu, locul de naştere al marelui erou, loc de pietate pentru fiecare român”. Ziarul ,,Românul” descrie atmosfera ce domnea aici: ,,Între cântările şi strigătele de bucurie ale poporului, între porţi de triumf, flori şi mulţime de steaguri şi prapori…, în inimile celor peste 2000 de moţi prezenţi (sunt) sentimentele cele mai sublime. Cu toţii înţeleg însemnătatea zilelor istorice de acum…Hainele lor de sărbătoare sunt decorate cu tricolor, flori şi brad, din ochi străluceşte bucuria şi însufleţirea. După încetarea aclamaţiilor (,,trăiască România Mare”), părintele Arieşanu, paroh din Câmpeni, descrie în cuvinte emoţionante însemnătatea ,,dezrobirii noastre”. După jurământul rostit de tot poporul, se celebrează, din partea celor patru preoţi ai Vidrei, sfinţirea drapelului, apoi, după cuvintele pline de dragoste şi însufleţire ale preoţilor Piso şi Nicola (nepotul lui Iancu), poporul ridică trimişii sfatului său pe umeri. Momente mai înălţătoare încă nu au petrecut şi mai mare bucurie, numai la venirea armatei fraţilor de peste Carpaţi îşi pot închipui (,,Românul”, din 18 noiembrie 1918).
Consiliile naţionale române, judeţene, orăşeneşti şi comunale, conform dispoziţiilor Consiliului Naţional din Arad, aveau un număr variabil de membri, potrivit numărului populaţiei, între 5 şi 70 membri (cf. Zărneşti şi Braşov), în medie între 10 şi 20. Consiliile erau alcătuite din reprezentanţi ai tuturor păturilor sociale, intelectuali, orăşeni, ţărani.
Pentru îndeplinirea misiunii sale, Consiliul Naţional Român a decis să înfiinţeze Consiliul militar naţional român, ca organizaţie militară centrală, care avea în subordine gărzile naţionale din judeţe, oraşe şi comune. Cel dintâi Consiliu militar naţional se constituie la Timişoara, la 31 octombrie 1918, sub conducerea lui Aurel Cosma, subordonat Consiliului Naţional Român. În aceeaşi zi, se constituie şi garda naţională timişoreană în cadrul unei adunări la care au participat militarii din garnizoană, locuitori din oraş şi din satele învecinate. În zilele următoare, după modelul Timişoarei, se înfiinţează consilii şi gărzi naţionale în alte oraşe, la Arad, la 1 noiembrie, Consiliul militar de aici devine forul suprem al gărzilor naţionale româneşti din Transilvania, la Caransebeş, Oraviţa. La Cluj şi Sibiu, gărzile naţionale, numite şi legiuni, ca organisme militare executive, subordonate acestora, se constituie concomitent cu Consiliile naţionale. După 7 noiembrie, când se decide înfiinţarea de gărzi naţionale în toate teritoriile locuite de români, ritmul înfiinţării lor se accelerează şi, în câteva zile, ele se constituie în toate cele 23 de judeţe.
Menţionăm faptul că înfiinţarea gărzilor naţionale s-a desfăşurat destul de rapid: Timişoara (31 octombrie), Arad (1 noiembrie), Cluj, Sibiu, Braşov (2 noiembrie), Oradea, Lugoj, Beiuş (3 noiembrie), Blaj, Alba Iuliu, Sebeş (4 noiembrie), Hunedoara, Sighişoara, Reghin, Brad (5 noiembrie), Satu Mare, Rupea (6 noiembrie), Sălişte (8 noiembrie), Orăştie (9 noiembrie), Caransebeş (10 noiembrie), Făgăraş (12 noiembrie), Abrud (15 noiembrie), alte localităţi în aceeaşi perioadă, Sighet, Gherla, Baia Mare, Câmpeni, Carei, Tg. Mureş etc..
La 7 şi 8 noiembrie, prin circulare ale Consiliului Naţional Român, apoi prin apelul lui Şt. Cicio Pop, prin care anunţa dezlegarea militarilor români de jurământul faţă de împărat, constituirea gărzilor naţionale s-a generalizat, stabilindu-se organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestora. Gărzile naţionale erau formate din ofiţeri şi soldaţi întorşi de pe front, voluntari, tineri capabili să poarte, intelectuali, ţărani, orăşeni. Gărzile săteşti erau alcătuite aproape în totalitate din ţărani, conform unei statistici, în 65 de sate din părţile Năsăudului, din cei 1141 de membri, 1063 erau ţărani (93%), iar restul de 78 meseriaşi şi intelectuali. Comandant al gărzii era cel mai înalt grad din zona respectivă (judeţul, oraşul, comuna). Gărzile au fost înarmate cu arme şi armament din depozite, adus de cei întorşi de pe front şi cu arme preluate de la gărzi maghiare şi jandarmi. Efectivele gărzilor reprezentau 5-10 %, din populaţia judeţului oraşului sau comunei respective. De pildă, Garda naţională a judeţului Cluj, avea 4 companii de soldaţi şi o secţie mitralieră, având 72 de ofiţeri, 571 soldaţi, 382 puşti şi 4 mitraliere. Garda naţională din jud. Făgăraş avea 650 membri înarmaţi şi 2018 neînarmaţi, 35 ofiţeri şi 10 subofiţeri. Garda din Ţara Bârsei număra 1450 membri, dintre care 700 înarmaţi; Garda din Alba Iulia, în preajma Adunării, număra 7000 de oameni (cf. V. Arimia). În rândul membrilor gărzilor naţionale s-au înrolat şi elevi de liceu din clasele superioare, ca voluntari, la dorinţa şi insistenţa lor.
La festivitatea de înfiinţare a Consiliului gărzilor naţionale, din 11 noiembrie 1918, a fost Şt. Cicio Pop, din partea C.N.R.C., care, într-o cuvântare, sublinia că membrii gărzilor naţionale trebuie să fie ,,luminătorii şi voitorii de bine ai poporului”, cuprins de nelinişte şi mânie ,,din cauza secolelor lungi de iobăgie şi a oligarhiei despoiatoare” . Senatul militar naţional din Cluj arăta şi el că misiunea gărzilor naţionale era ,,lupta pentru libertate, pentru limbă, lege (credinţă) şi moşie”, iar cei înscrişi în gărzi trebuiau să asigure ,,rânduiala, viaţa şi averea tuturor neamurilor din Ardeal”. Numai astfel românii se vor dovedi vrednici de ,,libertate naţională” şi vor înfăptui ,,idealul strămoşilor” lor.
Scopul gărzilor naţionale era menţinerea ordinei, împiedicarea jafurilor, omorurilor şi ,,volniciilor”, iar teritoriul lor de acţiune erau localităţile cu majoritate românească. Comandamentul suprem al gărzilor naţionale era asigurat de conducerea gărzii din Arad, (unde se afla reşedinţa C.N.R.C.), alcătuită din mr. Alex. Vlad, comandant, lt. Romul Râmbaş, adjutant, lt. Cornel Albu, secretar, apoi cpt. V. Avramescu, lt. A. Raicu şi slt. Sabin Mladin, referenţi prezidiali, şi alţi 12 referenţi (strategi, economici, justiţiari, sanitari, de legătură şi sufleteşti). Comandei supreme din Arad îi erau subordonate gărzile naţionale judeţene, iar acestora cele cercuale şi comunale. În fiecare judeţ se constituie un comandament suprem, căruia îi erau subordonate secţiunile din cercuri şi acestora cele comunale. Din gărzile naţionale puteau face parte numai persoanele de cea mai mare încredere, de regulă ofiţerii şi soldaţii merituoşi, aleşi în înţelegere cu Comitetul. Erau admişi, în mod excepţional, şi bărbaţi de încredere de ,,naţiune străină”, cu condiţia depunerii jurământului de credinţă.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
3 decembrie 2019