Unirea Transilvaniei cu România
Declaraţia de la Oradea, adoptată la 12 octombrie 1918 (st. n.), este un document cu semnificaţie istorică, care proclama dreptul românilor din Transilvania la autodeterminare. După cum se stabilise, la 5/18 octombrie 1918, Al. Vaida a prezentat textul Declaraţiei în Parlamentul de la Budapesta, la două zile după lansarea manifestului imperial, ,,Către popoarele mele credincioase”, în ziua în care Austro-Ungariei i se comunica răspunsul negativ din partea Antantei cu privire la condiţiile de armistiţiu, iar Tisza recunoştea public că războiul era pierdut. Pornind (invocând) principiile wilsoniene, generoase, Vaida arăta în introducerea sa: ,,Momentul n-a sosit încă pentru stabilirea echilibrului războiului mondial, căci până acum nu se pot prevedea consecinţele lui bune sau rele. Însă chiar de pe acum se poate constata triumful marelui principiu al lui Wilson, care revendică egalitatea de drepturi pentru toate naţiunile…”.
În ciuda întreruperilor deputaţilor maghiari, liderul român citea declaraţia propriu-zisă: ,,Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul firesc că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta sa, un drept care este acum recunoscut şi de guvernul maghiar prin propunerea de armistiţiu a Monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere. Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la Congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal. Căci apărarea intereselor ei, naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria ei Adunare Naţională. Afară de organele delegate de Adunarea Naţională, sau alese din mijlocul său, aşadar de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, nimenea nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române. Toate deciziile şi acordurile care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română. Naţiunea română, care trăieşte în Monarhia austro-ungară, aşteaptă şi cere, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională”.
După prezentarea declaraţiei, Vaida a făcut un rechizitoriu al politicii de oprimare naţională promovată de guvernele maghiare, după 1900: ,,Problema noastră nu e altceva decât o latură a democraţiei, dar adevărata democraţie nicăieri în lume nu se poate înfăptui înainte de a soluţiona chestiunile naţionale, pentru că numai pe baze naţionale şi în cadre naţionale e cu putinţă o dezvoltare în direcţie normală a acestei consolidări”. El denunţa vehement măsurile de maghiarizare forţată, excesele administrative, întemniţările şi internările în lagăre, desfiinţarea de şcoli româneşti şi îngrădirea libertăţilor, în timpul ce guvernul încerca să ascundă toate acestea prin patriotice ,,declaraţii de loialitate”. În încheierea cuvântării sale, Vaida a spus: ,,Şi să ştiţi că nu persoana mea neînsemnată, ci naţiunea română…a vorbit prin mine şi că, în aceste clipe istorice, fiecare român simte la fel cu mine şi inima fiecărui român e pătrunsă de aceleaşi sentimente, dorinţe şi speranţe cărora eu le-am dat expresie”. În rândurile magnaţilor din parlamentul ungar, declaraţia a provocat panică şi revoltă, în vacarmul general, Şt. Cicio-Pop şi Teodor Mihali au susţinut declaraţia, împreună cu deputatul slovac Ferd. Jurega.
Declaraţia (discursul) a făcut o puternică impresie în opinia publică, fiind primit cu entuziasm de toţi românii. I. G. Duca consemna, în Amintiri politice: ,,Din Budapesta ne sosea discursul lui Vaida-Voevod în Parlament. Semnalul eliberării fraţilor ardeleni. Când Brătianu ni l-a citit la întrunirea de la Mârzescu (la Iaşi), plângeam cu toţii de emoţiune şi de bucurie”. Ziarul ,,La Roumanie” de la Paris, reproducând discursul lui Vaida (declaraţia), insista asupra faptului că românii ,,nu sunt o naţionalitate, ci o naţiune. Monarhia austro-ungară este totdeauna în urmă: astăzi timpul discuţiilor a trecut. Dreptul naţiunilor nemaghiare de a se organiza liber este o chestiune internaţională şi o chestiune de onoare pentru întreaga umanitate”. Declaraţia a avut ecou şi în Vechiul Regat, ziarul ,,Mişcarea” de la Iaşi, din 11 octombrie 1918, consemna: ,,Românii de peste munţi nu recunosc, aşadar, nici parlamentului, nici guvernului ungar dreptul de reprezenta naţiunea română la Congresul de pace şi nu primesc niciun fel de amestec în modul cum se va constitui această naţiune”. Şi ziarul românilor bucovineni de la Cernăuţi, ,,Glasul Bucovinei”, din 22 octombrie 1918, consemna: ,,Peste munţii care ne despart, dar pe care credinţa îi mută, întindem mâna fraţilor noştri din Transilvania şi Ungaria, cu care suntem uniţi în cugete şi de a căror soartă vrem să legăm soarta noastră. Cu ei împreună nu mai suntem cele trei sute de mii ce dispar între milioanele Austriei, ci o masă compactă de aproape patru milioane, al căror glas va fi ascultat atunci când situaţia politică va fi destul de clară ca să na putem formula definitiv postulatele noastre şi să spunem lumii cum voim să ne alcătuim viitorul. Fraţilor, suntem cu voi”.
Monarhia austro-ungară se dezagrega, guvernul Lammasch, constituit la 28 octombrie, şi adunarea naţională a Austriei germane nu mai puteau controla situaţia. Evenimentele de la Praga, care au culminat cu proclamarea Republicii cehoslovace, la 28 octombrie, marcau sfârşitul statului austro-ungar. La 30 octombrie, la Bratislava, Consiliul naţional slovac proclamă unirea Slovaciei cu statul ceh, prin constituirea Cehoslovaciei independente – era primul act al dezagregării monarhiei austro-ungare. La 29 octombrie 1918, la Zagreb, Sfatul naţional croat (Saborul) proclamă despărţirea Croaţiei de Ungaria şi independenţa ei – al doilea act al destrămării monarhiei, iar în teritoriile italiene, la Trieste, şi în cele poloneze, din Galiţia, se petreceau evenimente asemănătoare. La 30 octombrie, la Viena, se crease o situaţie revoluţionară, Adunarea naţională a decis să remită puterea Consiliului de stat, care, în locul lui Lammasch, a adus la conducere, la 31 octombrie, un guvern condus de social-democratul Karl Renner, care a anunţat proclamarea republicii şi încheierea păcii. În Ungaria, evenimentele au cunoscut aceeaşi evoluţie, se constituirea Consiliului Naţional Maghiar, la 25 octombrie, situaţia s-a radicalizat, după represiunea de la ,,Podul cu lanţuri”, din 28 octombrie, cabinetul Wekerle a demisionat, iar tentativa lui Hadik de a constitui un nou guvern, la 29 octombrie, a eşuat. La 30 octombrie şi, mai ales, în noaptea de 30 spre 31 octombrie şi la Budapesta se creează o situaţie revoluţionară. La 31 octombrie, contele Tisza Istvan este ucis, se formează apoi, în aceeaşi zi, noul guvern maghiar condus de Karolyi Mihaly, la 1 noiembrie, este proclamată republica, iar 2 noiembrie, independenţa Ungariei şi separarea ei de Austria.
Aceste acţiuni au avut un mare răsunet în Transilvania, cehii au îndemnat pe români să lupte pentru separarea Transilvaniei de Ungaria – de altfel, din centrul de la Viena, Iuliu Maniu a jucat un rol şi în evenimentele de la Praga, care au dus la naşterea statului cehoslovac. După mijlocul lui octombrie, Consiliul Naţional Maghiar, condus de contele Karolyi Mihaly, a purtat tratative cu reprezentanţii sârbilor, slovacilor şi românilor. Delegaţii români, Şt. Cicio-Pop, V. Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi Ioan Erdely, au cerut ,,o extrem de largă autonomie, care ar fi dus la o mult mai slabă legătură cu Ungaria”. La 29 octombrie 1918, a avut loc o nouă întâlnire între delegaţii social-democraţi şi cei ai P.N.R. (primele contacte între cele două partide au avut loc înainte de 12 octombrie, la Budapesta, la hotelul ,,Vadiszkurt”), propunându-se formarea unui Consiliu naţional al românilor, ,,care să preia conducerea teritoriilor locuite de români”.
La 30 octombrie 1918, se decide constituirea Consiliului naţional român, în ziua în care România reintra în război de partea Antantei (30 oct./10 nov.), iar aceasta nu este o întâmplare. După discuţii şi tratative laborioase, în noaptea de 30 spre 31 octombrie 1918, se hotărăşte constituirea Consiliului Naţional Român. La 18/31 octombrie 1918, ora 8 dimineaţa, Consiliul Naţional Român s-a declarat constituit şi s-a publicat un manifest (în ziarul ,,Adevărul”, din Budapesta, din 21 octombrie/3 noiembrie 1918), cu titlul: ,,Revoluţia a învins. S-a constituit Consiliul Naţional Român”: ,,Românii din Ungaria şi Transilvania şi-au constituit Consiliul Naţional Român, ca unicul for care reprezintă voinţa poporului român şi se bazează pe libera hotărâre asigurată de curentul vremii şi de voinţa popoarelor libere. Trupele române, formate din soldaţi din aceste teritorii, se alătură Consiliului Naţional din care vor face parte şi reprezentanţii lor”.
Consiliul Naţional Român era alcătuit, pe bază de paritate, din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (V. Goldiş, Al. Vaida-Voevod, Şt. Cicio Pop, Teodor Mihali, Aurel Lazăr şi Aurel Vlad) şi şase social-democraţi (Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Tiron Albani, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu). Consiliul avea ca preşedinte pe Şt. Cicio Pop, iar ca secretar general pe Gh. Crişan, ambii membri P.N.R. În amintirile sale, Ion Flueraş, participant la întâlnire, afirmă (pretinde) că acest organism ,,s-a constituit din iniţiativa noastră. Eu fusesem delegat împreună cu Mihuţ să fac legătura cu naţionalii români. M-am întrunit cu ei în cafeneaua ,,Cornul vânătorilor” din Budapesta. Erau prezenţi dintre ei Goldiş, Cicio Pop, Vlad, Mihali şi mi se pare şi Vaida. Au primit propunerea noastră cu mare satisfacţie şi, a doua zi, Consiliul Naţional Român a fost constituit pe baza principiului reprezentării şi apărării drepturilor poporului român, cu autodeterminare şi garantarea libertăţilor claselor sociale”.
Sub presiunea evenimentelor, se constituie la Viena, la 31 octombrie 1918, Comitetul naţional al românilor din Transilvania, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu. O dată cu acesta şi ca o secţie a lui, se formează Senatul Militar Român, condus de generalul I. Boeriu. Astfel, în seara de 31 octombrie, la Consfătuirea ofiţerilor şi soldaţilor români din Viena, convocată de căpitanul Traian Popa, în sala restaurantului ,,Weigel” din Dreherpark (Viena), la care au participat 100 de ofiţeri români, a fost creat ,,Senatul (Sfatul) central al ofiţerilor şi soldaţilor români din Ardeal, Banat şi Bucovina”. Până la sosirea generalului Boeriu la Viena, Senatul a fost condus de căpitanul Tr. Popa, locţiitorul comandantului Regimentului 64, alcătuit din etnici români. Senatul central al ofiţerilor şi soldaţilor români de la Viena avea misiunea de a aduna (concentra) pe toţi ofiţerii şi soldaţii români din imperiu, pentru a porni spre Transilvania şi a se pune la dispoziţia Consiliului. Această misiune i-a fost încredinţată lui Iuliu Maniu din partea Consiliului Naţional Român Central, care răspundea în faţa acestuia de conducerea afacerilor externe şi militare.
Senatul militar din Viena trebuia, după cum rezultă (reiese) din protocolul primei sale şedinţe, să acţioneze astfel ca ,,toţi ofiţerii şi soldaţii români să steie neclintiţi în serviciul cauzei sfinte a naţiunii române”. În aceeaşi zi, Senatul militar a lansat un apel către toţi ofiţerii şi soldaţii români de pe toate fronturile de luptă, prin care se stabilea că ,,fiecare soldat român, care se afla la depourile (cadrele) din monarhie sau care se întoarce de pe front, este (devine) soldatul Comitetului naţional român şi n-are să primească nicio poruncă de la străini şi nici să depună jurământul pentru altă ţară decât ţara românească”. În cadrul unei adunări, ofiţerii şi soldaţii români sosiţi au depus jurământul în faţa Senatului militar român din Viena. Textul jurământului era pilduitor: ,,Jur credinţă naţiunii române şi supunere în toate Consiliului Naţional Român. Nu voi sta decât în serviciul neamului românesc, pe care nu-l voi părăsi la niciun caz şi sub nicio împrejurare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Au fost trasate liniile de conduită ale soldaţilor români, obligaţi a se încadra în disciplina militară, pentru a sluji cu credinţă naţiunea română. Senatul militar menţinea o legătură permanentă cu Consiliul Naţional din Arad, prin colonelul Herbay, care aducea veşti şi ordine la Viena. Au fost trimise delegaţii speciale la Praga, unde soldaţii din trei regimente formate din români (2 Braşov, 51 Cluj şi 37 Oradea) s-au organizat în ,,Legiunea română din Praga”, sub comanda dr. Al. Simon. În scurt timp, numai la Viena, s-au concentrat 50 000 de ofiţeri şi soldaţi români, care în două-trei săptămâni au fost transportaţi organizat, prin Serbia, în Banat şi Transilvania, punându-se la dispoziţia Consiliului Naţional, apoi a Adunării de la Alba Iulia.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
21 noiembrie 2019