Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (78)

Unirea Transilvaniei cu România

Schimbarea contelui Tisza de la conducerea guvernului ungar, în iunie 1917, şi formarea cabinetului M. Esterhazy nu a schimbat elementele esenţiale ale politicii statului maghiar. Astfel, când Şt. Ciceo-Pop, în numele Partidului Naţional Român, cerea în Parlamentul ungar noului guvern ca ,,suferinţele nemărginite şi asuprirea politică la care românii au fost expuşi până acum să ia odată sfârşit”, s-au stârnit protestele Camerei, iar preşedintele ei declara că aceste afirmaţii sunt ,,neparlamentare”. ²⁷

În urma evenimentelor revoluţionare din Rusia, atmosfera politică din monarhie se schimbase, la 1 octombrie 1917, reapărea ziarul ,,Adevărul”, care dezbătea problemele de actualitate ale vremii: ,,pacea ce se va încheia să fie întemeiată… pe baza dreptului fiecărui popor, fiecărei naţiuni de a dispune de soarta sa…”. În aceeași vreme, noiembrie 1917, ziarul ,,Telegraful român” de la Sibiu publica cuprinsul declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, iar publicaţia ,,Drapelul”, de la Lugoj, condusă de dr. Valeriu Branişte, se pronunţa deschis pentru ieşirea din rezervă a P. N. R. În decembrie 1917, sub semnătura lui Emil Isac, ,,Adevărul” preciza: ,,Nu este numai dorinţa ,,Drapelului”, ci este a tuturor românilor de bine: partidul naţional să intre în acţiune”. Autorul arăta apoi, făcând apel la unirea forţelor româneşti, ,,astăzi când se vorbeşte despre egala îndreptăţire a popoarelor”, necesitatea imperioasă ca P. N. R. să-şi reia activitatea pentru ,,înfăptuirea idealului democratic”, ,,să intre în acţiune cât mai grabnic Partidul Naţional Român”!. În noile împrejurări, în decembrie 1917, Comitetul executiv al P. N. R. hotăra să-şi reia activitatea.

Contextul extern era favorabil, astfel, la 8/21 ianuarie 1918, preşedintele SUA, W. Wilson, prezenta în faţa Congresului american, Declaraţia în 14 puncte, ca bază a tratativelor de pace între puterile beligerante. În cuprinsul ei, printre altele, se arăta: ,,Popoarelor Austro-Ungariei, cărora noi le voim salvgardarea şi asigurarea unui loc între naţiuni, trebuie să li se acorde cea mai mare latitudine pentru dezvoltarea lor autonomă. În aceste condiţii, în a doua jumătate a lunii ianuarie 1918, la Budapesta, se reuneşte Comitetul executiv al P. N. R., care hotărăşte, după dezbateri foarte animate, să se pronunţe (exprime) prin presă sau în parlament cu privire la dreptul popoarelor de a dispune de soarta lor (Ibidem). Sub presiunea unor măsuri drastice luate de guvernul maghiar, în februarie 1918, întrunindu-se într-o şedinţă secretă (,,intimă”), Comitetul executiv al P. N. R. îşi formulează punctul de vedere referitor la revendicările imediate ale românilor din Transilvania: autonomia completă, libertatea cultului şi a învăţământului, restituirea domeniilor expropriate, punerea în libertate a deţinuţilor politici. Aceste revendicări ,,imediate” reflectau momentul de cumpănă prin care trecea mişcarea naţională, pe lângă ,,autonomia completă”, revendicare radicală în acel moment, P. N. R. lăsa deschisă posibilitatea şi pentru alte revendicări ,,ulterioare”.

Aceste revendicări au fost formulate în timpul măsurilor represive, astfel, la 15 februarie 1918, din ordinul curţilor marţiale de la Viena şi Seghedin, au fost ridicaţi unii fruntaşi ardeleni şi bucovineni, s-au făcut descinderi domiciliare, precum lui Valeriu Branişte la Lugoj. Acesta, împreună cu alţi fruntaşi români, printre care şi I. Clopoţel, au fost întemniţaţi la Seghedin şi supuşi unui tratament sever. Dosarul lui Branişte cuprindea 600 de pagini, el fiinsd acuzat de spionaj, toţi cei întemniţaţi au fost eliberaţi abia în octombrie 1918. Pe de altă parte, Al. Vaida şi Aurel Onciul se pronunţau, la Viena, pentru o uniune personală a României cu Monarhia sau pentru alegerea ca rege al României a fiului împăratului Wilhelm, iar în această eventualitate, Germania avea să-şi asume obligaţia de a reglementa situaţia românilor din Ungaria. Dar cei doi fruntaşi condamnau măsura nedreaptă luată de guvernul maghiar, la propunerea lui Apponyi, de a închide 300 de şcoli româneşti în Transilvania : ,,Închiderea celor 300 de şcoli, afirma Vaida, nu este un mijloc potrivit pentru maghiarizare, pentru că ungurii pun fără să-şi dea seama arme noi la dispoziţia rezistenţei române”. Aceste măsuri frizează absurdul, dar cei vinovaţi vor trebui să dea socoteală.  

În martie-aprilie 1918, în timpul negocierilor pentru încheierea păcii cu România, guvernul maghiar pretindea ca pe viitor România să renunţe în mod solemn la tendinţa de desprindere a unor teritorii ,,străine”, prin recunoaşterea integrităţii teritoriale a statului maghiar. În aceeaşi vreme, preluarea puterii de către noul guvern Wekerle nu a adus nicio schimbare în politica statului maghiar faţă de naţionalităţi, legea electorală XVII din 1918, inspirată de Tisza, excludea un număr însemnat de români de la vot. Pe plan extern, în aprilie 1918, la Roma, a avut loc un congres al naţionalităţilor din Austro-Ungaria, care recunoştea ,,necesitatea unei lupte comune contra opresorilor comuni până ce fiecare dintre aceste popoare va obţine eliberarea sa totală, unitatea sa naţională completă şi libertatea sa politică”. Spre sfârşitul lui aprilie 1918, la Paris, lua fiinţă ,,Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina”, sub conducerea savantului Traian Vuia.

După semnarea tratatului de pace de la Bucureşti (mai 1918), au fost eliberaţi din temniţele şi lagărele maghiare numeroşi fruntaşi ai luptei naţionale din Transilvania, a căror atitudine devine mai activă şi mai combativă. Al. Vaida, adept al federalismului, îşi revizuieşte poziția, el participă ,,la toate consfătuirile cehilor care au loc la Viena”, între românii din Transilvania şi cehi întreţinându-se ,,legături atât în probleme economice cât şi politice”. Ofiţerii români ai regimentelor 2, 3, 64 infanterie, ca şi dr. Amos Frâncu şi publicistul H. Petre-Petrescu desfăşurau în această vreme o vie activitate agitatorică. Iuliu Maniu însuşi, aflat în concediu, stabileşte legături cu fruntaşi naţionali, dar, în septembrie 1918, este trimis din nou pe front. De la unitatea unde se afla, el reuşeşte să se deplaseze în câteva rânduri la Viena, fiind în acelaşi timp la curent cu evenimentele din Transilvania. La Arad, acţiunile sunt organizate şi conduse de Goldiş în persoană, fiind implicaţi şi alţi lideri precum Şt. Cicio Pop şi Ioan Suciu. Cu aceştia întreţinea legături, din Oradea, un lider naţional însemnat, Aurel Lazăr. Acest grup (nucleu) naţional, adept al principiilor wilsoniene în reglementarea situaţiei naţiunilor mici, urmărea să stabilească legături cu restul liderilor P.N.R., pentru o acţiune naţională fermă şi închegată.

Potrivit unei informaţii (surse), se pare că la 24 septembrie 1918, ar fi avut loc o şedinţă a Comitetului executiv al P.N.R., în care s-a hotărât reluarea activităţii politice militante. Informaţia pare plauzibilă (verosimilă), întrucât la sfârşitul lui septembrie, V. Goldiş schiţa programul mişcării naţionale pentru unitate, în noile condiţii de la sfârşitul războiului, retrăgându-se în acest scop la Lipova. Concomitent,  erau reluate şi activate contactele între liderii social-democraţi şi cei naţionali români, prin mijlocirea aceluiaşi Goldiş. În timpul acesta, în România (Moldova), ,,Comitetul ardelenilor şi bucovinenilor” din Iaşi îşi intensifică acţiunile, în ciuda dizolvării Corpului voluntarilor, un mic comandament se mai menţinea la Hârlău, lângă Iaşi (cf. raportul din 13 octombrie 1918, din Buc.), iar ministrul american la Iaşi, Wopicka, îi încuraja pe români, făcând referire la Declaraţia în 14 puncte. Comitetul de la Iaşi se reorganiza, schimbându-şi denumirea în ,,Comitetul naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria”, preşedinte fiind ales Al. Lapedatu, iar secretar Oct. Tăslăuanu.

În august 1918, emigraţia română de la Paris este reorganizată, după (prin) sosirea lui V. Lucaciu şi Oct. Goga, prin constituirea ,,Comitetului naţional al unităţii române”, sub preşedinţia lui Take Ionescu. Ziarul ,,La Roumanie” de la Paris, scria la 29 august 1918, că în viitorul an ,,poporul român va sărbători zdrobirea austro-germanilor şi răsăritul României mari”. Dar evenimentele se precipitau accelerat, încât, în septembrie-octombrie 1918, Austro-Ungaria practic se prăbuşise, tatonările ei pe lângă Antantă şi preşedintele Wilson pentru o pace favorabilă fiind respinse categoric.

În acest context, la 6 octombrie 1918, ,,Adunarea Naţională”, convocată de ,,Comitetul naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria”, cu sediul la Iaşi, alcătuia primul manifest adresat românilor şi guvernelor aliate. În declaraţie (manifest) se cerea ferm despărţirea Transilvaniei şi Bucovinei de monarhie, iar teritoriul ,,revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatele de alianţă încheiate de România cu puterile Antantei, să fie liberat şi unit cu patria-mamă”. Declaraţia, semnată de Al. Lapedatu şi Oct. Goga, preciza apoi că ,,toate încercările de federalizare ale Casei de Habsburg sunt gesturi disperate ale unei împărăţii osândite să se descompună şi să piară”. Declaraţia a fost predată regelui, în numele comitetului, de către prof. G. Munteanu-Murgoci, şi ministrului Franţei la Iaşi, contele de Saint-Aulaire, de către ardeleanul voluntar dr. Victor Deleu. Apoi, printr-o radiogramă, Declaraţia a fost transmisă puterilor aliate din Antantă.  

La 6 octombrie 1918, Teodor Mihali, preşedintele Comitetului Executiv al P.N.R., într-o scrisoare adresată lui Gh. Pop de Băseşti, propunea convocarea conducerii partidului pentru a adopta hotărârile care se impuneau: ,,Lucrul principal este că, în aceste vremuri epocale, va trebui să dăm şi noi semne de viaţă. În acest scop va trebui să fie convocat Comitetul partidului nostru cât mai curând. Ar fi foarte bine dacă, înainte de deschiderea parlamentului, s-ar putea întruni comitetul, ca să se rostească şi asupra ţinutei noastre din parlament, fiind responsabilitatea atât de mare”.

În acest cadru intern şi extern, la iniţiativa preşedintelui Gh. Pop de Băseşti (fiind bătrân şi bolnav, acesta încredinţează vicepreşedintelui T. Mihali convocarea), la 2 octombrie, era convocată conducerea P.N.R. La 29 septembrie/12 octombrie 1918, se întrunea la Oradea, în locuinţa dr. Aurel Lazăr, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român. La această şedinţă istorică au participat V. Goldiş, Şt. Cicio-Pop, Aurel Vlad, Ioan Suciu, Al. Vaida-Voevod, Th. Mihali şi dr. Ion Ciordaş. Unii membri ai comitetului fiind concentraţi pe front, au fost convocaţi şi Nicolae Ivan, vicarul mitropoliei de la Sibiu, Sever Dan, Gh. Popovici şi Gh. Crişan. După ce a fost analizată situaţia militară şi politică dramatică din Austro-Ungaria, membrii prezenţi ai Comitetului au aprobat o Declaraţie (vezi infra), redactată de Vasile Goldiş (,,omul condeiului, stilizatorul impecabil de comunicate, cugetătorul politic de mare talent”, cf. I. Clopoţel), care reflecta dorinţa de autodeterminare a ,,naţiunii române din Ungaria şi Ardeal”. Era subliniată apoi necesitatea convocării unei adunări naţionale care să hotărască asupra soartei viitoare a Transilvaniei. În continuare, a fost ales un Comitet de acţiune al P.N.R., cu sediul la Arad, format din V. Goldiş, Şt. Cicio-Pop, Iuliu Maniu (aflat ca ofiţer la Viena), Ioan Cuciu, Al. Vaida-Voevod, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Teodor Mihali, având ca preşedinte pe V. Goldiş. În aceeaşi şedinţă, Comitetul executiv însărcina pe Al. Vaida să dea citire acestei declaraţii în parlamentul ungar (,,Românul”, din 26 oct./8 nov. 1918).

—————————————–

Ioan POPOIU, istoric

17 noiembrie 2019