Unirea Bucovinei cu România
Datorită numărului mic de prizonieri aflaţi în această tabără, C. Pietraru a cerut guvernului rus, prin ambasadorul Diamandy, aprobarea recrutării de noi prizonieri. În paralel cu recrutarea, la Darniţa au loc manifestări politice şi naţionale, la 11 aprilie 1917, la o adunare, medicul braşovean Pompiliu Nistor a propus redactarea unui memoriu, aprobat apoi de o adunare generală, la 13/26 aprilie, la care au participat toţi voluntarii ardeleni şi bucovineni prezenţi. În Memoriu, se spunea: ,,Noi, care în limbă, în cultură..şi în întreaga fiinţă a noastră etnică şi politică facem un trup unic şi nedespărţit cu toate celelalte părţi constitutive ale naţiunii române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea la România Mare, pentru a forma împreună cu ea un singur stat naţional românesc”. Unul din participanţii la aceste evenimente sublinia referitor la semnificaţia Declaraţiei de la Darniţa: ,,Darniţa este prima noastră Alba Iulia (…) În cursul războiului mondial, acest act a legitimat pentru prima oară aspiraţiile noastre, atrăgând atenţia străinătăţii asupra voinţei unui popor a cărui problemă nici chiar pentru aliaţi nu există”.
Prizonierii români concentraţi la Darniţa, organizaţi în regimente şi brigăzi de voluntari, au fost chemaţi în ţară ca să lupte pe front. Aceste unităţi (primele) de voluntari ardeleni şi bucovineni au sosit la Iaşi, la 8 iunie 1917, şi li s-a făcut o primire entuziastă în Piaţa Unirii, unde au fost salutaţi de primul ministru Ion I.C. Brătianu, Oct. Goga şi Ion Nistor. Adresându-se voluntarilor, profesorul bucovinean a spus: ,,..în Piaţa Unirii din Iaşi, înaintea statuii (lui Cuza Vodă), prăznuim astăzi…înfrăţirea de arme şi unirea românilor de pretutindeni. (…) Adresându-mă vouă, iubiţi fraţi bucovineni, va sfătuiesc, ca un frate mai mare, să păstraţi cu sfinţenie jurământul pe care l-aţi prestat M. S. Regelui Ferdinand…Închegaţi prietenie trainică cu camarazii voştri din Regat şi din Ardeal, cu care veţi forma o singură ţară…, întindeţi mâna prieteneşte şi fraţilor voştri din Basarabia, care luptă umăr la umăr cu voi pentru zdrobirea aceluiaşi vrăjmaş”. El a adăugat apoi: ,,Steagul tricolor la care aţi jurat nu este nou pentru voi, sub cutele lui au biruit strămoşii noştri la Codrul Cosminului. Dar, de aproape un veac şi jumătate, el nu mai fâlfâie mândru peste meleagurile Bucovinei…Vouă, soarta v-a rezervat cea mai mare cinste de care se pot învrednici fiii Bucovinei: cinstea de a împlânta din nou steagul naţional la Suceava şi la Cernăuţi, de unde fusese smuls de răpitoarea pajură habsburgică…cu Dumnezeu înainte”.
Prin participarea refugiaţilor la luptele efective de pe front s-a rupt orice legătură între ei şi Monarhia habsburgică. În acelaşi timp, guvernul român, confruntat cu presiunea militară austro-germană şi defecţiunea alianţei româno-ruse, în vara anului 1917, era hotărât să apere cu orice preţ partea liberă de ţară, în ,,triunghiul morţii” din sudul Moldovei. La Iaşi, s-a format Comitetul Naţional al Românilor Ardeleni şi Bucovineni, refugiaţi în Moldova şi Basarabia. În acele momente de grele (cumplite) încercări, o bună parte dintre refugiaţi, mai ales bătrâni, femei, copii, a trebuit să fie evacuată în sudul Rusiei, la Elisabetgrad şi în satele învecinate, unde au suportat numeroase privaţiuni şi umilinţe. Cei rămaşi acasă, în Moldova, erau obligaţi să-şi reglementeze situaţia civilă şi militară în faţa unei comisii, desemnată de Comitetul refugiaţilor. Pentru apărarea intereselor specifice ale refugiaţilor bucovineni, se instituia la Chişinău, un comitet în frunte cu Ion Nistor, din care mai făcea parte şi T. V. Ştefanelli. Refugiaţii riomâni de la Odessa au intrat în legături cu refugiaţii ceho-slovaci din Rusia, la Iaşi, s-a organizat o conferinţă comună a acestora, prezidată de prof. Thomas Masaryk, pentru o acţiune comună a popoarelor subjugate din Austria.
Pe de altă parte, cu autorizaţia guvernului român, la 2 iulie 1917, se constituia în provincia istorică ,,Misiunea română în Bucovina”, cu scopul de a arăta bucovinenilor rămaşi acasă faptul că regele României şi guvernul său se interesează de soarta lor şi că de la Viena nu mai au nimic de aşteptat. Misiunea îşi propunea (urmărea) să se ocupe (ocrotească) şi de familiile ofiţerilor şi soldaţilor bucovineni, care luptau pe frontul român. Ea îşi propunea să combată propaganda austro-germană şi căuta să explice locuitorilor scopul pe care România îl urmărea prin implicarea în război. Misiunea avea apoi să cerceteze situaţia politică, economică şi administrativă din Bucovina în perspectiva introducerii administraţiei româneşti, având şi obiectivul de a aduna material documentar pentru susţinerea cauzei comune româneşti la tratativele de pace. Ulterior, refugiaţii elaborau chiar un Statut pentru organizarea serviciului de propagandă românească în Bucovina, aprobat apoi de guvernul român.
În februarie 1917, a izbucnit revoluţia rusă, cerându-se, în manifestul din 27 martie 1917, recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare. Peste tot, inclusiv în armată, se constituiau consilii ale muncitorilor şi soldaţilor, aveau loc congrese ostăşeşti. La 23 aprilie 1917, trupele ruse din Bucovina, aparţinând Armatei VIII, se întruneau la Cernăuţi, pentru a depune jurământul faţă de regimul revoluţionar, dar toate aceste acţiuni se organizau pe naţionalităţi. În aceeaşi lună, se întrunea la Kiev, primul congres naţional pan-ucrainean, care cerea autonomia Ucrainei, iar la 10 iunie 1917, aceasta era proclamată. Dar în perioada aceasta erau schiţate o serie de planuri referitoare la viitoarea situaţie a Bucovinei, provincie aflată la întretăierea intereselor austriece, ruse şi ucrainene. În vara lui 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena se pronunţau pentru includerea Galiţiei orientale, a Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă a Austriei. La rândul lor, elemente rusofile din Bucovina cereau constituirea Carpatorusiei, care să cuprindă şi o parte însemnată a Bucovinei.
Între acestea, erau voci care cereau (revendicau) întreaga Moldovă, invocându-se, în mod vădit eronat, apartenenţa acesteia la principatul Haliciului, în evul mediu. Astfel, preotul bucovinean Casian Bohatyretz, ,,căpetenia rutenilor bătrâni rusofili” (I. Nistor), într-un memoriu apărut la Marburg, în Stiria (Austria), cerea constituirea ,,Carpato-rusiei”, cuprinzând în graniţele ei Bucovina de sud, cu oraşele Siret şi Storojineţ, şi cu mănăstirile Putna şi Suceviţa. Dar pretenţiile rutenilor bătrâni rusofili nu se mărgineau numai la Bucovina, ci, aşa cum arătam, revendicau Moldova întreagă, considerată parte a principatului Haliciului.
După ce bolşevicii au răsturnat guvernul legitim Kerenski, prin lovitura contrarevoluţionară de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, aceştia au urmărit să încheie pace separată cu Puterile Centrale. Noul generalissim rus Krâlenko a adresat un manifest beligeranţilor, prin care propunea începerea negocierilor de pace, iar în diferite sectoare ale frontului, soldaţii înşişi încheiară armistiţii. Aşa se face că, la 27 noiembrie 1917, la Cernăuţi, au apărut primii soli de pace, ,,cinci soldaţi ruşi conduşi de doi subofiţeri” (Nistor), bine primiţi de generalul german, Litzmann. Dar aceste tentative de pace au fost curmate de evenimentele din Ucraina, unde, în replică la lovitura de stat a bolşevicilor de la Petrograd, Rada de la Kiev a proclamat independenţa statului ucrainean, prin ,,universalele” din 7 noiembrie 1917 şi 9 ianuarie 1918. A izbucnit un război civil între ruşii bolşevici şi ucrainenii naţionalişti, care s-a sfârşit cu ocuparea Kievului de către bolşevici, la 26 ianuarie 1918.
La oferta de pace a guvernului bolşevic, conducerea Austriei s-a arătat receptivă, contele Czernin, noul ministru de externe, răspundea că guvernul de la Viena primeşte oferta de pace. Împăratul Carol, foarte satisfăcut de propunerile ruseşti, sosea în persoană la Cernăuţi, pentru a inspecta trupele de pe front. Înarmat cu instrucţiuni concrete, Ottokar Czernin sosea la Brest-Litovsk, unde, la 20 noiembrie 1917, începeau tratativele de pace cu ruşii şi ucrainenii. Chiar de la început, delegaţii ucraineni cereau să le fie cedate Galiţia, Bucovina şi Rusia subcarpatică (Carpato-rusia), care să fie unite într-o creaţie statală, numită Ucraina de Vest, cu garantarea deplinei autonomii naționale. La Brest sosea şi renegatul bucovinean Nicolae Wassilko, ca să asiste la actul de vânzare a ţării unde se născuse. Sub presiunea împrejurărilor, a foametei ce domnea în Austria, la 9 februarie 1918, a fost semnat un tratat secret, prin care Austria accepta ca teritoriile ucrainene din Galiţia să fie unite cu cele ucrainene din Bucovina, în vechiul regat al Haliciului, în schimb, Ucraina se obliga să furnizeze de urgenţă Austriei un milion de puduri de grâu şi alte alimente. Dar înţelegerea aceasta a căzut ca urmare a desfăşurării rapide a evenimentelor, Kievul fiind ocupat de bolşevici. Pe de altă parte, prin pacea de la Bucureşti, din 7 mai 1918, teritoriul Bucovinei ,,era mărit” cu ţinutul Hotinului, o parte a judeţului Dorohoi, cu Dornele româneşti din judeţul Fălticeni, până la Broşteni pe Bistriţa. Unităţile militare româneşti au fost retrase din Bucovina, pentru a face loc trupelor de ocupaţie austro-germane.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
9 octombrie 2019