UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA
Românii din Bucovina priveau cu mare îngrijorare izbucnirea războiului, în iulie 1914, luptele apropiate dintre ruşi şi austrieci, dat fiind că graniţa rusească se afla la 30 de km de Cernăuţi. La izbucnirea conflictului, unii publicişti români, precum Aurel Onciul, în ,,Foaia Poporului”, dar şi ,,Viaţa nouă”, publicaţia Partidului Naţional, etalau loialitatea faţă de Austria, susţinând că soarta românilor ar fi indisolubil legată de aceea a monarhiei. Dar adevăratele sentimente ale românilor din Bucovina se diferenţiau de afirmaţiile presei româneşti oficiale, supuse cenzurii austriece, înăsprită şi mai mult de la izbucnirea zăzboiului. Ei priveau încordaţi spre graniţa românească aşteptând cu înfrigurare hotărârea pe care avea s-o adopte România, în ce tabără urma să lupte aceasta. Tinerii români naţionalişti, din cercul ,,Junimii literare”, se temeau de perspectiva alăturării României Triplei Alianţe, împotriva Rusiei, chiar dacă nu era ,,casus foederis”. De aceea, decizia României de neutralitate în război, din 3 august 1914, a fost primită cu mare uşurare de opinia publică românească din Bucovina.
În noaptea de 17/30 iulie1914, s-a decretat mobilizarea generală în Bucovina, fiind chemaţi sub arme toţi bărbaţii între 21 şi 42 de ani, în total au fost mobilizaţi peste 30 000 de oameni (cf. dr. Aurel Morariu). Rezerviştii români au fost încadraţi în regimentele imperiale 23 şi 41 de infanterie, 4 şi 9 dragoni, din cadrul Diviziei 43, iar glotaşii în Brigada 35, pentru apărarea graniţei cu Rusia. După mobilizare, şcolile publice au fost închise, autorităţile şi-au redus programul, iar guvernatorul Bucovinei, contele Meran, din motive de securitate, şi-a mutat reşedinţa de la Cernăuţi la Vatra Dornei, în edificiile balneare..Comandantul jandarmeriei bucovinene, colonelul Eduard Fischer, îşi mutase ştabul la Rădăuţi, unde funcţiona şi Consiliul de război, care pronunţa sentinţele de moarte împotriva celor bănuiţi de trădare şi spionaj. Colonelul Fischer, supranumit ,,călăul Bucovinei”, sprijinit de zeloasa justiţie militară, vedea în fiecare român un posibil spion sau trădător, un ţap ispăşitor pentru insuccesele de pe câmpul de război, un vândut ruşilor. Din cauza acestei suspiciuni, o mulţime de preoţi, învăţători şi ţărani români erau ridicaţi de la casele lor şi trimişi în lagărul de concentrare de la Thalerhof, Stiria (Austria).
Apărarea Bucovinei şi a Galiţiei orientale a fost încredinţată generalului Kovesz, care avea la dispoziţie doar patru divizii. Divizia 43 bucovineană, una dintre cele patru, ocupase punctul-cheie de la Zaleszcziki, pe Nistru, în timp ce Brigada 35 de glotaşi (infanterişti) trebuia să reziste unui atac eventual al ruşilor împotriva Bucovinei. Primele ciocniri cu ruşii lângă Suliţa Nouă, alte lupte s-au dat la Boian, Mahala, Rarancea şi Toporăuţi. Trupele ruse, speculând vulnerabilitatea acestui front, şi-au orientat atacul împotriva Bucovinei şi Galiţiei orientale, reuşind să ocupe Cernăuţi, fără luptă, la 2 septembrie 1914. Oraşul fusese evacuat de austrieci, după ce au aruncat în aer podul de peste Prut. Capitularea Cernăuţiului a fost primită de un simplu locotenent rus, Pigarewski, care a impus oraşului o contribuţie de război de 600 000 coroane austriece, dar ruşii au renunţat apoi la această contribuţie. În fruntea unei coloane de cazaci, generalul Pavlov a intrat în Cernăuţi, la 2 septembrie, orele 6 seara, fiind întâmpinat în faţa primăriei de însuşi mitropolitul Vladimir Repta. Ruşii au instalat în Cernăuţi, la 15 septembrie, o administraţie civilă în frunte cu avocatul român Temistocle Bocancea. Pe de altă parte, fostul primar Salo Weisselberger, Nicu Flondor şi alte trei persoane au fost reţinute şi trimise ca ostateci în Rusia, fiind apoi eliberate în schimbul unor rusofili arestaţi de austrieci.
După ce au intrat în Cernăuţi, trupele ruse au continuat înaintarea şi, la 15 septembrie, au ocupat Storojineţul, atingând linia Siretului până la graniţa română de la Movileni, pe care au marcat-o cu stâlpi de hotar, purtând inscripţia ,,Rusia-Nouă”. Dar ocupaţia părţii din Bucovina până la Siret, de către ruşi, a fost de scurtă durată, la 21 octombrie 914, austriecii au reocupat Cernăuţii şi ţinutul dintre Siret şi Prut. După reocuparea oraşului şi a regiunii din valea Ceremuşului până în valea Siretului, guvernatorul Meran a revenit în Cernăuţi. Curând, folosind cu abilitate sentimentele austrofile ale unor oficiali bucovineni, deputaţii Nicolae Wassilko şi Aurel Onciul, s-a ajuns la recrutarea a două corpuri de voluntari, unul ucrainean şi altul român, în scopul apărării Bucovinei. Corpul ucrainean includea şi pe huţanii din judeţele Vijniţa şi Storojineţ, care, la 20 noiembrie 1914, a depus jurământul de credinţă faţă de Austria şi după o scurtă instrucţie a fost trimis pe front. La rândul său, Aurel Onciul a fost însărcinat de austrieci să organizeze un corp de voluntari, după ce a fost lansată o chemare, semnată de primari şi deputaţi români, la 9 noiembrie s-a organizat o adunare ţărănească la Suceava, în urma căreia s-a decis înfiinţarea unui corp de legionari români. Acesta cuprindea 1500 de oameni şi, la 2 decembrie 1914, la Câmpulung Moldovenesc, ei au depus jurământul de credinţă faţă de Austria. Dar instruiţi în pripă, cele două corpuri de voluntari n-au reuşit să-şi arate destoinicia, la 26 noiembrie 1914, ruşii au ocupat din nou Bucovina şi Cernăuţi.
După revenirea ruşilor, aceştia au instalat din nou la primăria oraşului pe T. Bocancea, iar trupele lor, forţând linia Prutului, au înaintat rapid spre sudul Bucovinei, ocupând Storojineţ, Siret şi Suceava, urmărind îndeaproape trupele austriece în retragere spre Câmpulung şi Vatra Dornei. În timpul acestei retrageri precipitate, legionarii aveau misiunea să acopere, ca ariergardă, retragerea trupelor imperiale spre zona montană, după care s-au retras şi ei în debandadă spre Câmpulung. Mulţi din ei au fost ucişi de ruşi, ultima lor rezistenţă a avut loc la Podul Bucătarului, din Câmpulung, unde s-au risipit apoi, unii au luat drumul spre Dorna, iar alţii spre Rarău şi graniţa cu România. Ruşii, după ce au zdrobit rezistenţa opusă de austrieci, au ocupat Câmpulungul şi apoi au înaintat prin Pojorâta şi Valea Putnei până la Mestecăniş, dar fără a forţa trecerea în valea Bistriţei. Austriecii au încercat să-i atragă şi pe arcaşi în serviciul lor, dar aceştia s-au opus şi apoi în număr mare au trecut graniţa, pentru a se înrola în Corpul voluntarilor din armata română.
După ce-au reocupat Cernăuţi, ruşii au supus locuitorii oraşului unui sever control poliţienesc; apoi, la 6 decembrie, guvernatorul rus al Bucovinei, Evreikov, a ordonat să se ţină un Te Deum la catedrală, în cinstea zilei onomastice a ţarului Nicolae II. Mitropolitul Vladimir s-a supus ordinului, a celebrat slujba, pomenind numele ţarului, intrând astfel în dizgraţia Curţii de la Viena, care i-a fixat domiciliul forţat la Praga, unde a rămas până la sfârşitul războiului. În iarna 1914-1915, au continuat luptele de tranşee, între austrieci şi ruşi, dar, în februarie 1915, refăcută sub comanda lui Pflanzer Maltici, armata austriacă a declanşat ofensiva împotriva trupelor ruse din Bucovina şi a reuşit să reocupe Câmpulung, Suceava, Siret, apoi Cernăuţii, în 15 februarie 1915. Guvernatorul Meran a revenit la reşedinţa sa din Cernăuţi, exercitând puterea administrativă până în iunie 1916, când Bucovina a fost ocupată din nou de ruşi. În tot timpul acesta, administraţia austriacă funcţiona normal, iar şcolile şi-au reluat cursurile regulate, însă populaţia trăia sub regimul stării de asediu şi al cenzurii. Pe de altă parte, la graniţa cu România luase proporţii contrabanda cu vite şi alimente pentru oastea austriacă, în timp ce apărarea graniţei dinspre Rusia (Basarabia) era încredinţată maiorului Daniil Pop, care se fortificase pe poziţiile de la Ostriţa.
În acelaşi timp, trebuie să precizăm că teritoriul Bucovinei împreună cu alte teritorii româneşti au format obiectul negocierilor între marile puteri. Astfel, în 1915, Antanta şi Rusia, în timpul negocierilor pentru intrarea României în război, au oferit acesteia teritoriile stăpânite de Austro-Ungaria, Ardealul, Banatul şi Bucovina. Pe de altă parte, naţionalistul rus A. Gherovsky, împreună cu Antonie, arhiepiscopul Harkovului, înaintau un memoriu curţii imperiale de la Petersburg cu privire la linia de demarcaţie ruso-română, în Bucovina. Argumentele erau următoarele: Rusia, ca ţară ortodoxă, apărătoare a popoarelor creştine din Balcani, avea dreptul la întreaga Bucovină, în trecut, Bucovina a aparţinut cnezatului rus al Haliciului, mitropolia ortodoxă Cernăuţiului a fost întemeiată de austrieci, iar nu de români, cedarea părţii ruseşti a Bucovinei ar provoca amărăciune în societatea rusă, prin pierderea oraşului Cernăuţi, Rusia ar fi lipsită de orice influenţă culturală asupra românilor, în sfârşit, prin includerea Bucovinei şi Maramureşului, s-ar crea un ,,coridor” care i-ar uni pe ruşi cu ceilalţi slavi.
În cursul aceluiaşi an, la 15 februarie 1915, Iancu Flondor înaintează un memoriu lui I.I.C. Brătianu, prin deputatul Ioan Mavrocordat. Au fost trimise două exemplare, scrise de mâna lui Flondor, iar tabelele anexă au fost copiate de soţia lui, Elena. Documentul este inedit. (Trebuie să facem câteva precizări, documentul n-a ajuns în mâna lui Brătianu, iar un exemplar se pare că i-a parvenit lui Otto Czernin, oricum autorităţile austriece au avut o piesă la dosar în procesul intentat lui Iancu Flondor, la Curtea Marţială de la Lemberg (Liov), judecat în perioada august 1916-octombrie 1918. Şerban Flondor, fiul lui Iancu, rezident regal al ţinutului Suceava, l-a recuperat în decembrie 1939, ajungând în păstrare la moşia familiei de la Storojineţ-astăzi se află la Arh. St. Buc.). El se intitulează ,,Memoriu privitor la fruntariile Bucovinei” şi cuprinde informaţii despre bogăţiile solului şi subsolului acestei provincii. Regiunea cea mai fertilă se află pe malul stâng al Prutului, iar fertilitatea creşte pe măsură ce înaintezi spre Nistru. Sudul provinciei este în mare parte muntos (90%), fiind împădurit cu fâneţe şi izlazuri, grânele sunt insuficiente, viile puţine, dar creşterea vitelor are o mare tradiţie. Cernăuţiul este centrul provinciei, plămânul ei, pe aici se intersectează şoselele şi căile ferate, sunt date referitoare la fondul funciar în general, cel bisericesc, al marilor proprietari români, Hurmuzachi, Flondor, Niculiţă, Mănescul, Popovici ş.a. Documentul specifică faptul că, faţă de statisticile oficiale, în Bucovina, sunt în realitate cu 18 599 mai mulţi români decât ruteni.
Declaraţia de neutralitate din 3 august 1914, apoi intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, la 15 august 1916, au fost urmate de persecuţii împotriva tinerilor naţionalişti din jurul ,,Junimii literare”, pe care colonelul Fischer îi eticheta drept ,,bandă de spioni şi trădători”. O proclamaţie semnată de guvernatorul Meran ameninţa cu moartea chiar şi pe cei ce ar fi numai suspectaţi de spionaj şi trădare. În aceste condiţii, confruntaţi cu teroarea autorităţilor imperiale, mulţi tineri naţionalişti bucovineni s-au refugiat în Regatul român, stabilindu-se în judeţele limitrofe. O altă parte a lor, îndeosebi intelectuali, s-au stabilit la Iaşi şi la Bucureşti, unde, împreună cu refugiaţii români din Transilvania, au desfăşurat o febrilă activitate pentru intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. Refugiaţii bucovineni au editat la Bucureşti o publicaţie, ,,Revista Bucovinei”, sub îngrijirea lui Ilie Torouţiu. Apoi, cu prilejul Congresului românilor de peste hotare, organizat la Bucureşti, la 15 martie 1915, voluntarii bucovineni au depus jurământul de credinţă faţă de tricolorul românesc. În acest context, Ion Grămadă se adresa acestora: ,,De cum aţi luat haina aceasta, v-aţi îmbrăcat cu cămaşa morţii. Ştiu că vă trimite la moarte sigură. În numele Bucovinei, în numele ţării noastre (România), făceţi-vă răzbunătorii ei! Croiţi hotare mai largi României…Deschideţi-vă cale cu săbiile voastre…, adăpaţi-le cu sânge. Bucovina roabă şi îndurerată vă încinge astăzi cu ele. Fiţi vrednici de ele”. Doi ani mai târziu, Ion Grămadă cădea în luptă, la Cireşoaia, ,,ca erou răzbunător, pentru dezrobirea Bucovinei” (I. Nistor).
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
26 septembrie 2019