Unirea Basarabiei cu România
Am văzut (vezi supra) că Blocul moldovenesc solicitase ajutorul guvernului român, în seara de 5 ianuarie. După deliberări serioase, la 6/19 ianuarie, guvernul român Brătianu (generalul Iancovescu fiind ministrul de război) a decis să trimită urgent un detaşament de 1000 de oameni (era de fapt un batalion de legionari ardeleni, de numai 850 oameni), cu arme şi mitraliere. Plecat din Kiev cu un tren, el avea ordin să se oprească la Chişinău şi să se pună la dispoziţia guvernului basarabean. În seara aceleiaşi zile, la lăsarea nopţii, ajunşi la destinaţie, în gara Chişinău, trenul este atacat cu mitraliere de trupe bolşevice, iar ardelenii, surprinşi, sunt siliţi să depună armele şi să se predea. Soldaţii ardeleni sunt dezarmaţi de bolşevici, bătuţi, apoi cu uniformele sfâşiate sunt duşi pe străzile oraşului, batjocoriţi şi scuipaţi, o parte a lor au fost eliberaţi ulterior de trupe moldoveneşti.
În urma noului apel, guvernul român a decis să trimită o adevărată armată în Basarabia, alcătuită din două divizii de infanterie şi două de cavalerie, care la 10/23 ianuarie 1918, au trecut Prutul. În Manifestul generalului Prezan, din 12 ianuarie (st.v.) se arăta: ,,Sfatul Ţării Moldoveneşti ne-a cerut…să trecem Prutul, ca să aducem rânduială şi linişte în satele şi târgurile voastre, punând la adăpost viaţa şi avutul întregului popor…Venirea soldaţilor români în Basarabia a supărat mult pe răufăcători (bolşevici)…şi aceşti duşmani…vă spun că românii vin să stăpânească ţara voastră, că ei vin să pună mâna pe pământurile voastre…, să vă răpească drepturile naţionale şi politice câştigate prin revoluţie. Departe de noi gândul acesta! Nu daţi nicio crezare acestor vorbe viclene! Cum v-aţi putea închipui că soldatul român…, tocmai el, să vie astăzi în ţara fraţilor săi ca să-i împiedice de a-şi înfăptui dreptul lor! …Oastea română nu doreşte altceva decât rânduiala şi liniştea ce aduce, (ca) să vă dea putinţa să vă statorniciţi…slobozeniile voastre…Oastea română nu va obijdui niciun locuitor…, aveţi toată încrederea şi primiţi pe ostaşi cu dragostea frăţească cu care ei vin la voi!”.
După ce în ajun, la 12/25 ianuarie, erau stabilite primele contacte cu autorităţile moldoveneşti, I. Inculeţ, P. Erhan şi Gh. Pântea, şi s-a dat ultimatum trupelor bolşevice să se retragă peste Nistru (până la 26 ianuarie, ora 12), în seara de 13/26 ianuarie 1918, unităţile Diviziei 11 române (brigăzile 21 şi 22) au intrat în Chişinău, cu muzica în frunte şi cu steagurile tricolore desfăşurate. A doua zi, la 14/27 ianuarie, generalul Broşteanu, comandantul Diviziei 11 şi statul său major şi-au făcut intrarea oficială în Chişinău, iar în seara de 15/28 ianuarie, el a fost invitat la şedinţa solemnă a Sfatului Ţării. Luând cuvântul, preşedintele I. Inculeţ declara: ,,D-lor deputaţi, ştiţi prin ce împrejurări grele am trecut şi că altele şi mai grele ne aşteaptă din cauza tulburărilor…D-stră ştiţi că s-au dat explicaţii cu ce scop au venit trupele române, să păzească drumul de fier şi pâinea, alt scop politic nu au, nici n-au avut. Ei (românii) ne-au garantat, împreună cu Franţa, că nu urmăresc niciun scop politic. D-l Broşteanu mi-a spus, când i-am ieşit în întâmpinare la Străşeni, că ne garantează toate libertăţile. Pe fraţii noştri (românii), care au venit cu acest scop, îi primim cu braţele deschise şi le zicem din toată inima: bine aţi venit”.
Primit cu căldură, cu aplauze şi ovaţii, generalul Broşteanu a declarat: ,,…Mulţi cetăţeni ai republicii sunt cuprinşi de bănuieli şi frică pentru libertăţile lor…Trebuie să vă declar că…scopul intrării armatei române nu era decât: asigurarea pazei depozitelor, transporturilor şi a drumurilor de fier. Iată scopul pentru care s-a trimis aici armată, subliniez, singurul scop. Dar, odată cu aceasta…, în toate punctele prin care am trecut…, populaţia ne mulţumea că poate trăi liniştită…Guvernul român pune la dispoziţia d-voastră aceste trupe, care sunt aici pentru a veni în ajutor…Hotărâţi-vă viaţa d-voastră cum credeţi şi nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”. P. Erhan, prim director, declara la rândul lui: ,,Guvernul republicei moldoveneşti, cu inima deschisă şi cu bucurie, întâlneşte pe fraţii români, veniţi aici ca să ajute…în luptă cu anarhia. Guvernul republicei…va face totul ca populaţia să înţeleagă pentru ce aţi venit, ca să ne aduceţi linişte şi ordine. Mulţumim fraţilor noştri români pentru serviciul ce ni l-au adus…Trăiască poporul român. Trăiască România”.
Această idee, a neamestecului în treburile Basarabiei, era subliniată şi de primul ministru Brătianu în telegrama sa, din 11/24 ianuarie 1918, trimisă din Iaşi generalului Coandă, la Kiev, în care arăta că aceste măsuri de securitate (intrarea trupelor române) ,,nu înţeleg să împiedice cu nimic autoritatea politică a guvernului Republicii Moldoveneşti” şi că ,,trupele noastre vor fi la dispoziţia sa şi (apoi) se vor retrage…”. În acelaşi timp, pe lângă asigurările date de generalul Broşteanu în Sfatul Ţării, Consiliul Directorilor solicita acordarea unei ,,garanţii scrise” din partea miniştrilor (ambasadorilor) Puterilor Aliate, care declarau că ,,suntem autorizaţi să vă declarăm oficial că intrarea trupelor române în Basarabia este o măsură pur militară, având ca obiectiv funcţionarea normală a spatelui frontului…(iar) intrarea lor nu va avea nicio influenţă, nici asupra situaţiei politice actuale în Basarabia, nici asupra soartei viitoare a acestei ţări” (cf. Nota ministrului Franţei la Iaşi, Saint-Aulaire, către consulul francez la Chişinău, Sarret).
După ocuparea Chişinăului, acţiune desfăşurată fără incidente, trupele române s-au îndreptat spre sud-estul Basarabiei, spre Tighina (Bender), ocupată de bolşevici, transformată într-o fortificaţie întărită, apărată de trupe numeroase, cu artilerie puternică. La 28 ianuarie, încep primele lupte în preajma oraşului şi, la 4 februarie 1918, Tighina este cucerită împreună cu cetatea şi podul de peste Nistru. Un imens material de război cade în mâinile românilor, între care un mare depozit de artilerie (800 tunuri!), adăpostit în cetate, iar bolşevicii, suferind mari pierderi (numeroşi morţi şi răniţi), s-au retras peste Nistru, la Tiraspol. Bolşevicii au revenit, dar, la 7 februarie, românii au recucerit oraşul şi au fixat tricolorul pe vechea cetate medievală. Apoi, trecând Prutul dinspre sud, trupele române au pătruns în sudul Basarabiei, fostul Buceag, ţinut locuit de o populaţie amestecată, bulgari, găgăuzi ş.a. În scurtă vreme, trupele române au pătruns în Cahul (24 ianuarie), Bolgrad (25 ianuarie), Reni (27 ianuarie), Chilia (7 februarie), apoi după lupte serioase, la Vâlcov, pe uscat şi pe mare (14-15 februarie), la 8 martie 1918, trupele noastre au pătruns în Cetatea Albă, Basarabia fiind în întregime eliberată.
Atitudinea fermă a guvernului român, care, după semnarea armistiţiului, a dezarmat şi evacuat din ţară unităţile armatei ruse aflate în descompunere, în decembrie 1917, a determinat reacţia ostilă a guvernului bolşevic de la Petrograd faţă de România. Astfel, la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, concomitent cu nota ultimativă adresată României, având caracterul unei declaraţii de război, guvernul bolşevic a decis arestarea ministrului român la Petrograd, C. Diamandy, împreună cu tot personalul diplomatic, şi încarcerarea în fortăreaţa Petropavlovsk. Era un act samavolnic, fără precedent, corpul diplomatic acreditat la Petrograd a înaintat un protest oficial lui Lenin, la 1 ianuarie, iar după două zile, diplomaţii români au fost eliberaţi. Dar, în urma intervenţiei armatei române în Basarabia, la 13/26 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea tezaurului român aflat la Moscova, angajându-se ipocrit ,,a-l conserva şi a-l remite în mâinile poporului român”.
Legăturile dintre români au fost exprimate la marcarea zilei de 24 ianuarie, în noul context al luptei pentru unitate naţional-statală din 1918. Gazeta ,,România Nouă”, de la Chişinău, publica, la 24 ianuarie 1918 (st.v.), Declaraţia unui grup de români din toate teritoriile locuite de ei: ,,Începând cu ziua de astăzi, în care toţi românii trebuie să serbeze amintirea celei dintâi uniri, săvârşite la 1859…, noi cei mai jos iscăliţi, potrivit punctului nostru de plecare, nu ne mai socotim ca până acum: ardeleni, basarabeni, bucovineni ş.a.m.d., nici numai ca fiii aceluiaşi popor, ci ca cetăţenii aceluiaşi stat unitar românesc, ca cetăţeni ai României nouă a tuturor românilor, cu aceleaşi datorii faţă de fiecare parte a ei şi cu aceleaşi drepturi. (…) Fiecare să-şi dea seama, că mântuirea noastră este numai într-o Românie nouă, a tuturor românilor! Pentru înfăptuirea acestei Românii vom lucra, pentru înfăptuirea ei vom trăi, pentru înfăptuirea ei vom muri, dacă va fi nevoie”. Declaraţia era semnată, între alţii, de Dr. Onisifor Ghibu, Nicolae Colan, Andrei Oţetea (Transilvania), George Tofan, Dr. Ovidiu Ţopa (Bucovina), Vasile Harea, Vl. Cazacliu, Al. Văluţă (Basarabia), G. Murgoci, P. V. Haneş (Vechiul Regat) şi semnături din Macedonia şi Serbia. În acelaşi sens se exprima, la 24 ianuarie 1918, Comitetul studenţilor români din Basarabia: ,,Noi, studenţii români din Basarabia,…socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic…, noi vrem o Românie a tuturor românilor” (,,România Nouă”, nr. 8, din 24 ian. 1918).
În cele din urmă, s-a întâmplat ceea ce era inevitabil: după ample dezbateri, la care au participat diverse cercuri, personalităţi şi publicaţii (,,Cuvântul Moldovenesc”, ,,Sfatul Ţării”, ,,România Nouă”), la 24 ianuarie 1918 (st.v.), a fost proclamată independenţa Basarabiei! În Declaraţia de independenţă a Sfatului Ţării, adoptată în şedinţă prezidată de Pan Halippa, se arăta textual: ,,Marea revoluţie rusească ne-a scos din întunerecul de robie, în care am trăit atâta amar de vreme, la calea slobozeniei (libertăţii), dreptăţii şi frăţiei! (…) Dar vremurile sunt schimbătoare şi…, în astfel de împrejurări (când Ucraina, vecina noastră de peste Nistru, s-a proclamat neatârnată), şi noi suntem siliţi să ne proclamăm, în unire cu voinţa norodului, Republică democratică moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 10, din 29 ianuarie 1918; ,,România Nouă”, nr. 9, din 27 ianuarie 1918). Declaraţia Sfatului Ţării, de proclamare a independenţei Basarabiei, a fost votată în unanimitate, inclusiv minorităţile naţionale, în şedinţa din 22 ianuarie 1918, dar oficial a fost înscrisă data de 24 ianuarie, pentru semnificaţia ei simbolică. După instituirea independenţei, Sfatul Ţării rămânea în continuare puterea legislativă, Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecea asupra unui Consiliu de Miniştri, condus de dr. Daniel Ciugureanu, iar preşedinte al republicii rămânea I. Inculeţ.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
29 august 2019