Constituţia din 1866. La 11/23 mai 1866, a fost desemnat un nou guvern condus de Lascăr Catargiu, care avea drept principală misiune elaborarea unei Constituţii veritabile. Principele şi guvernul, deopotrivă, erau confruntaţi cu probleme grele interne ale ţării, dintre acestea cea mai dificilă era necesitatea de a obţine fonduri, deoarece Cuza lăsase o datorie publică de 55 milioane piaştri. Cei mai mulţi funcţionari, ca şi ofiţerii armatei nu erau plătiţi de şase luni, iar posibilitatea unui împrumut era exclusă câtă vreme Puterile nu voiau să-l recunoască. Costul vieţii fiind îngrozitor de urcat, era dificil să se aştepte de la cetăţeni să acopere deficitul. I. C. Brătianu încercase zadarnic să convingă Adunarea să decidă o emisiune fiduciară, guvernul fiind silit să trăiască din expediente Ceea ce complica şi mai mult situaţia era o epidemie de holeră, izbucnită în Moldova. După ce a fost supusă unor modificări de către un comitet al delegaţilor secţiilor, proiectul legii fundamentale a intrat în dezbaterea generală a Adunării, la 17/29 iunie 1866. Însă începutul dezbaterilor pe această temă a prilejuit o neaşteptată izbucnire antisemită în Moldova, ce s-a extins rapid în Bucureşti. Încercările progresiştilor din rândurile radicalilor de a obţine emanciparea evreilor au eşuat în faţa curentului contrar din sânul opiniei publice româneşti. S-a ajuns până la arderea unei sinagogi la Bucureşti, ceea ce a silit pe evrei să ceară ei înşişi retragerea acestei măsuri .În jurul redactării noii legi fundamentale, pe baza preambulului ,,Actului adiţional” din 28 iunie 1864, (cf. raportul lui Green din 13 iunie), s-au dezlănţuit chiar de la început dispute aprige între radicali şi conservatori şi numai ,,răbdarea stăruitoare” a principelui a dus în final la o înţelegere între cele două grupări politice Diferenţe de păreri serioase au separat rapid cele două grupări politice într-o serie de probleme, precum importanţa unui parlament bicameral, amploarea sufragiului, prerogativele principelui, în special dreptul său de veto în materie de legi, şi statutul străinilor . A prevalat în general punctul de vedere al conservatorilor, de pildă, Senatul a fost aprobat drept cameră superioară, pentru a mai micşora din atribuţiile Adunării, percepută de ei ca un organism liberal. Apoi, conservatorii şi liberalii se pronunţau deopotrivă pentru sistemul electoral cenzitar, însă opiniile lor difereau mult asupra mărimii averii şi a felului în care diferitele categorii sociale aveau să fie reprezentate în parlament. Şi aici conservatorii şi-au impus optica lor, în tentativa lor de a nu îngădui ca ,,ignoranţii şi cei lipsiţi de experienţă” să ,,slăbească sau să anihileze voturile claselor inteligente şi cultivate”. A fost impus, în final, un venit mare drept condiţie a dreptului de exercitare a votului, iar alegătorii au fost împărţiţi în colegii ce avantajau gradul de instruire şi averea. La insistenţa conservatorilor, a fost acordat principelui dreptul de veto absolut în privinţa legilor Dezbaterile privitoare la drepturile politice ce urmau să fie acordate străinilor, mai ales evreilor, au fost aprinse, însă deosebirea dintre cele două grupări a fost mai mică în acest caz. Opoziţia faţă de acele prevederi ce eliminau criteriul religios a fost puternică, considerându-l un impediment în calea naturalizării. Mulţi nu ignorau concurenţa economică a evreilor şi altor străini, nici privilegiul de extrateritorialitate al sudiţilor. Astfel, în final, articolul 7 al Constituţiei permitea doar străinilor creştini să devină cetăţeni şi să beneficieze de drepturi politice, formulare rămasă în vigoare până în 1879. Totuşi, în ciuda reuşitelor conservatorilor, adversarii lor, liberalii, au repurtat un real succes obţinând aprobarea unui articol ce menţiona că numai Adunarea, chiar fără acordul Senatului, avea dreptul să aprobe bugetul.
Noua Constituţie a fost adoptată, la 30 iunie/11 iulie, existenţa guvernului de coaliţie conservator-liberal înlesnind adoptarea ei în cadrul dezbaterilor din Adunarea Constituantă. În aceaşi zi, principele Carol a depus jurământul pe textul Constituţiei adoptate, iar la 1/13 iulie 1866, noua lege fundamentală a fost promulgată. După votarea Constituţiei, Adunarea a păşit la discutarea şi votarea unei noi legi electorale, la 4/16 iulie, iar la 6/18 iulie, Constituanta a fost dizolvată .
Constituţia votată era destul de liberală în comparaţie cu legile fundamentale ale altor ţări, însă proiectul supus dezbaterii fusese mai avansat decât textul votat. K. Hitchins subliniază şi el că, în ciuda numeroaselor lupte câştigate de conservatori, legea fundmentală din 1866 era, în mod paradoxal, ,,esenţialmente, un document liberal”.
Prerogativele domnului erau cele ale unui monarh constituţional, guvernarea era reprezentativă, miniştrii erau răspunzători pentru actele lor, principiul separării puterilor era clar afirmat, drepturile şi libertăţile cetăţenilor erau pe larg înfăţişate. Exercitarea acestor drepturi, în timp, chiar dacă uneori erau încălcate, a adus un număr mare de oameni în procesul politic, asigurând un schimbul de idei prin intermediul unei prese libere, ceea ce a contribuit la formarea unei opinii publice democrate. Constituţia garanta drepturi depline de proprietate posesorilor ei, proprietatea era declarată ,,sacră şi inviolabilă”, exproprierea fiind admisă numai pentru raţiuni de utilitate publică. Aceste stipulaţii urmăreau să protejeze marea proprietate împotriva uzurpărilor unor noi reforme agrare, iar articolul 20 garanta în mod egal şi proprietatea ţărănească, instituită prin legea rurală din 1864, precizându-se că acesteia ,,nu trebuie să i se aducă niciodată vreo atingere” .
Pe de altă parte, textul final adoptat al Constituţiei era limitativ, iar legea electorală pe baza căreia erau aleşi deputaţii şi senatorii nu coresopundea principiilor liberale pe care le proclama. Normele (exigenţele) cenzitare de venituri şi impozite ce trebuiau întrunite pentru a avea dreptul de a alege (mai restrictive decât cele din Statutul lui Cuza) şi divizarea electoratului în colegii au dus la preponderenţa categoriilor înstărite în cele două Camere. Primele două colegii, dominate de proprietari, desemnau 66 de parlamentari, colegiul trei orăşenesc 58, iar colegiul patru, care reprezenta sute de mii de alegători, desemna doar 33. Conform celor mai vechi date statistice (1883), colegiul unu pentru Senat cuprindea 2355 de alegători, iar colegiul doi 4524. O situaţie asemănătoare era în primele trei colegii pentru Cameră: colegiul unu cuprindea 3388 alegători, colegiul doi 4814, iar colegiul trei 15.382 alegători. În sfârşit, colegiul al patrulea cuprindea 12.657 delegaţi cu drept de vot direct, reprezentând 626.906 alegători ce nu votau direct. Rezultatul era că cei 23.584 alegători ai colegiilor I, II şi III (moşieri, proprietari mijlocii şi şi clasa mijlocie de la oraşe) trimiteau în Cameră 118 deputaţi, în timp ce colegiul IV, alcătuit din sute de mii de alegători, alegea doar 33
Proiectul, elaborat de o comisie a Consiliului de Stat, prevăzuse trei colegii electorale, unul urban şi două rurale, drept de vot direct conferit tuturor cetăţenilor având 21 de ani, o singură Adunare, alegerea şi inamovibilitatea magistraţilor. În cursul dezbaterilor însă au apărut modificări limitative ale proiectului înaintat, conservatorii l-au considerat prea radical şi discuţiile au reliefat poziţiile divergente ale celor două grupări politice. În final, datorită şi medierii principelui, s-a ajuns la un compromis între ele, fiind introdus un sistem bicameral, principelui i s-a acordat drept de veto în materie de legi votate de Parlament (de care el n-a făcut niciodată uz). Sistemul electoral a suferit şi el limitări, de la trei colegii s-a ajuns în final la patru, iar majoritatea alegătorilor (ţăranii) au beneficiat numai de votul indirect, n-a fost acceptată eligibilitatea magistraţilor, iar inamovibilitatea acestora avea să fie acordată treptat. În proiect era menţionată şi împămânenirea alogenilor (străinilor) de orice rituri (evrei şi musulmani), dar în textul adoptat aceasta a fost eliminată. Dar faptul că românii (moldo-valahii) reuşiseră să elaboreze o Constituţie, fără amestec dinafară, că bazele monarhiei constituţionale fuseseră puse reprezenta ,,o piatră de hotar” în istoria lor .
Principalul izvor de inspiraţie al autorilor legii fundamentale a fost Constituţia belgiană din 1831, atât sub raportul formei, cât şi al conţinutului. Alegerea acestui text constituţional nu este întâmplătoare, când ştim că cel dintâi principe ales a fost Filip de Flandra, iar oamenii politici de la 1866 intenţionau să introducă în România instituţiile din această ţară şi să constituie la Dunăre o ,,Belgie a Orientului”. Cu toate acestea, constituţia română din 1866 nu era nicidecum o simplă imitaţie a celei belgiene, deoarece autorii ei au ţinut seama de condiţiile specifice ale României.
—————————–
Prof. Ioan POPOIU,
licențiat în Istorie-Filosofie și Teologie
Câmpulung Moldovenesc
9 martie 2018