RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)
La 26 septembrie/9 octombrie 1916, au început lupte puternice pentru apărarea Defileului Prahovei, desfăşurate fără întrerupere până la 12/25 noiembrie. Apărarea acestui defileu vital, care deschidea drumul spre Muntenia şi Bucureşti, a fost încredinţată Armatei II, care avea în compunere Corpul 3 armată (2 divizii) şi Corpul 2 armată (3 divizii, având în rezervă o divizie şi două brigăzi de călăraşi). În total, această armată dispunea de 102 batalioane, 23 escadroane şi 80 baterii (6 grele). Împotriva trupelor Armatei II române acţionau trupele Armatei IX germane, o armată puternică, superior dotată, învingătoare în bătălia de la Sibiu, care cuprindea două corpuri de armată (corpurile 1 şi 39 germane), dispunând în total de 54 batalioane, 8 escadroane şi 94 baterii (21 grele). Germanii dispuneau de mai puţine trupe, dar aveau o mare superioritate în mijloace tehnice, mai ales armament automat şi artilerie grea. Luptele au început la 26 septembrie/9 octombrie, după înfruntările de la Braşov, Corpul 39 german a trecut la urmărirea trupelor române, aflate în retragere, în intenţia de a ocupa prin surprindere trecătorile. Însă datorită rezistenţei ariergărzilor şi altor dificultăţi, înaintarea germană s-a făcut foarte greu. La 28 septembrie (st.v.), Corpul 2 român s-a repliat pe vechile poziţii de la frontieră, iar Corpul 3 s-a retras de asemenea sub presiunea germană.
Retragerea trupelor române pe poziţiile de la frontieră s-a făcut în mod organizat, conform ordinului Armatei II din 25.09.1916 (st.v.), care prevedea o retragere prin care se ,,paralizau avantajele adversarului”. La 29 septembrie/12 octombrie, inamicul a reuşit printr-un atac puternic să cucerească înălţimea Susaiului, care domina Predealul. Dar, în aceeaşi după-amiază, Corpul 2 a contraatacat şi a reocupat muntele Susai Însă o divizie germană a ocupat înălţimile pasului Predeluş, iar o alta a reuşit să treacă graniţa şi să respingă trupele Corpului 3 spre Cheia. Obiectivul germanilor era de a ocupa Predealul şi apoi deschiderea văii Prahovei, cu perspectiva de a înainta spre Bucureşti. Pentru atingerea acestui obiectiv, în prima decadă din octombrie, gara, oraşul şi poziţiile de apărare ale oraşului Predeal au fost supuse e germani unui violent şi continuu foc de artilerie, reuşind să recucerească înălţimea Susai. Luptele pentru gara şi oraşul Predeal au fost de o îndârjire şi un dramatism comparabile cu cele de pe alte fronturi. Duoă zece zile de încleştări aprige, Predealul, aflat în ruine, a fost ocupat de inamic. Monumentul ridicat în urma acestor lupte are gravate acste cuvinte: ,,Călătorule…Reculege-te şi închină-te smerit. Gara Predeal nu mai este o gară de hotar, …ci un templu al celor mai curate jertje”. După zece zile de lupte sângeroase, germanii au reuşit să împingă linia apărării româneşti doar cu patru kilometri mai spre sud, unde trupele Armatei II au organizat un nou aliniament de apărare la nord de Azuga-Clăbucet-Vârful Omul. Div. 21 inf. A opus o rezistenţă ieşită din comun, rămânând cu un efectiv de numai 3000 de oameni. La 13/26 octombrie, germanii au reluat ofensiva, dar, în final, după o lună de mari eforturi şi sacrificii, Armata IX (Corpul 39 german) a fost înfrântă pe întregul front, iar trecătoarea Predeal a rămas în mâinile românilor.
Bătălia de la Bran-Câmpulung. La 25 septembrie/8 octombrie, a început bătălia din zona Bran-Câmpulung-Dragoslavele, unde luptele au continuat până la 10/23 noiembrie 1916. În paralel cu acţiunea Corpului 39, descrisă mai sus, Corpul 1 armată german, comandat de generalul von Morgen, aparţinînd tot Armatei IX, acţiona în defileul Branului. Misiunea Corpului 1 era importantă în planurile Armatei IX, comandată de generalul Falkenhayn, care avea să decidă direcţia în care va da lovitura cu forţele sale. Pentru îndeplinirea misiunii încredinţate, comandantul Corpului 1 a hotărât să execute o lovitură directă cu forţele unei divizii, prin defileul Bran, cu scopul de a ajunge în spatele apărării române. Apărarea defileului Branului revenea aceleiaşi Armate II, care a organizat apărarea între vârful Fundăţica şi vârful Piatra Craiului, cu toate forţele Diviziei 22 infanterie. La 25 septembrie/8 octombrie, Brigada 8 munte inamică a ieşit din Zărneşti, a ocolit muntele Piatra Craiului, iar în seara de 27 septembrie (st.v.) a ajuns la sud de masivul Făgăraş. În aceeaşi zi, a trecut la ofensivă Divizia 76 germană (aparţinând Corpului 1), dar atacurile ei, din 29 şi 30 septembrie (st.v.), au fost respinse de apărătorii români. În acest timp, Brigada 8 munte şi-a continuat înaintarea şi, la 29 septembrie (st.v.), cobora pe valea Dâmboviţei, spre Rucăr.
Divizia 22 infanterie a sesizat mişcarea (înaintarea) brigăzii inamice şi a cerut ajutor Armatei II. Sub presiunea inamică (în ajutorul germanilor, venise o unitate de elită, Brigada 8 alpină austro-ungară, adusă de pe frontul italian), Divizia 22 a fost obligată să părăsească poziţiile de pe frontieră, în seara de 30 septembrie (st.v.), şi să se retragă pe un nou aliniament între Rucăr şi Dragoslavele. La 2/15 octombrie, Corpul 1 german a reluat ofensiva împotriva noilor poziţii de apărare române şi, după lupte aprige, germanii au intrat în Dragoslavele. După ocuparea localităţii, Armata II a decis să trimită ca întărire Divizia 12 infanterie, iar până la sosirea ei, în noaptea de 2 spre 3 octombrie (st.v.), Divizia 22 s-a retras pe o nouă poziţie, la nord de muntele Mateiaş şi satul Lereşti, decisă să reziste aici cu orice preţ. În 3 şi 4 octombrie (st.v.), germanii au atacat noul aliniament, dar au fost respinşi, apoi a fost atacat muntele Mateiaşul, ocupând pantele nordice şi ajungând la 8 km de Câmpulung. Între timp, în zonă au sosit trupele Diviziei 12, care au intrat în luptă din prima zi spre a-şi apăra ,,satele, munţii şi văile”. Cele două divizii româneşti au format apoi ,,Grupul Nămăeşti”, întărit cu patru baterii de artilerie grea, apărarea fiind stabilită pe un aliniament cuprins între muntele Mateiaş şi muntele Clăbucet-Strâmbu. În plus, populaţia locală a sprijinit cu căldură trupele, asigurând aprovizionarea lor.
La 8/21 octombrie, Corpul 1 german a reluat ofensiva, acţionând cu o brigadă şi două divizii, luptele au fost aprige, iar atacurile germane au fost respinse de peste tot. La 16/29 octombrie, în urma pierderilor mari suferite, germanii au încetat ofensiva, muntele Mateiaş, foarte bine întărit, nu a putut fi cucerit, ceea ce Falkenhayn mărturiseşte în memoriile sale. În acest fel, ,,nu s-au deschis inamicului porţile de invazie spre inima Argeşului sau Târgului (Câmpulung), spre Piteşti”.
Germanii n-au putut să străpungă apărarea din cele două trecători principale, încercând atunci să forţeze linia Carpaţilor pe două direcţii excentrice, pe la Oituz şi pe la Jiu. Valea Oituzului, învecinată cu cea a Slănicului (la nord) şi cea a Caşinului (la sud), reprezenta direcţia cea mai facilă de pătrundere a inamicului din Transilvania în Moldova. Aici, în trecătoarea Oituzului, între 28 septembrie/11 octombrie şi 14/27 octombrie, s-a dat o primă bătălie, apărarea trecătorii Oituz fiind încredinţată Diviziei 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu s-a dat o primă bătălie. La 25 septembrie/8 octombrie, conducerea militară germană stabilise ca, după luptele de la Braşov, să fie executată o acţiune imediată ,,prin trecătoarea Oituz spre Ocna, pentru a tăia comunicaţiile românilor cu Moldova, împiedicând astfel şi afluirea întăririlor ruseşti spre Muntenia”. Totuşi, generalul Falkenhayn considera acţiunea drept ,,discutabilă şi foarte grea”.
Trupele destinate cuceririi trecătorii Oituz alcătuiau Grupul general Schmettow, format din două divizii de cavalerie, la care s-a adăugat ulterior o divizie de infanterie austro-ungară. Armata română a decis ca apărarea Oituzului să fie încredinţată Diviziei 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, întărită ulterior cu două brigăzi de infanterie. Divizia 15, adusă de pe frontul dobrogean, la 25 septembrie (st.v.), avea de apărat un sector care se întindea de la Valea Uzului şi până la Caşinului. Luptele au început la 28 septembrie (st.v.) cu atacuri ale infanteriştilor inamici, aacţiunile acestora continuând şi în 30 septembrie (st.v.), au avut loc lupte sângeroase în satul Poiana Sărată, ocupat de inamic, cu trupele Diviziei 15, care intraseră deja în front. Satul a fost eliberat de trupele diviziei, care au continuat urmărirea inamicului, ocupând înălţimile din preajma lui. Apoi, timp de câteva zile, o divizie inamică a atacat continuu poziţiile infanteriştilor români aflate la satul Hârja, valea şi pădurea Vrânceanu, în sat, s-au dat lupte înverşunate, cu atacuri şi contraatacuri la baionetă.
Trupele române au înregistrat pierderi serioase, silindu-l pe generalul Grigorescu să angajeze în luptă o brigadă de infanterie. Germanii au apelat şi ei la întăriri, aducând de la Târgu Secuiesc, Divizia 8 bavareză. Luptele au luat aspect dramatic, pădurea Vrânceanu a fost ca şi distrusă de explozii, iar satul Hârja a devenit un morman de ruine. Acestea au fost evenimentele militare din ziua atacului cel mare, din 5/18 octombrie, trupele române au luptat bine, încât a doua zi, la la 6/19 octombrie, pe un front larg, s-a declanşat contraatacul Diviziei 15. După încleştări aprige, germanii au fost scoşi rând pe rând din poziţiile ocupate. În luptele din trecătoarea Oituz, Divizia 15, comandată de Eremia Grigorescu, a primit numele glorios ,,Divizia de fier”, adeverind deviza: ,,Pe aici nu se trece!” Germanii nu au putut forţa nici trecătoarea Oituz, ceea ce generalul Falkenhayn ţinea să consemneze. La 14/27 octombrie, comandantul Armatei I austro-ungare, gen. Arz von Straussenburg, constata încheierea bătăliei din munţii Moldovei cu o ,,înfrângere drastică” pentru trupele sale. Apoi, vreme de două săptămâni, trupele române din această zonă au urmărit consolidarea aliniamentului atins, oprind înaintarea germanilor. La Oituz s-a derulat şi o a doua bătălie, între 28 octombrie/10 noiembrie şi 2/15 noiembrie, obiectivul trupelor române fiind îndepărtarea inamicului de pe întregul aliniament şi împiedicarea lui de a pătrunde spre nord, spre centrul Moldovei.
După eşecul militar suferit în cele trei trecători ale Carpaţilor, germanii n-au renunţat şi au încercat să-şi deschidă drumul prin Defileul Jiului, unde între 10/23-16/29 octombrie 1916, trupele române comandate de generalul Ion Dragalina au apărat această trecere. Germanii au încercat să pătrundă în defileu, prin pasurile Surduc şi Vâlcan, pe singura cale, şoseaua care unea Baia de Aramă cu Târgu Jiu, pe drumul Neamţului, ce cobora din pasul Vâlcan prin localităţile Schela şi Vălari, spre Târgu Jiu. Conform ordinului Armatei IX germană, din 30 septembrie/13 octombrie, se constuise Gruparea de la Jiu, comandată de generalul Kneussel, alcătuită dintr-o divizie de infanterie şi una de cavalerie, la care se adăuga o brigadă de infanterie austriacă, împreună cu două batalioane de ciclişti, comandată de generalul von Busse. Germanii dispuneau în total de 19 batalioane (din care 2 de ciclişti), 24 de escadroane şi 20 baterii de artilerie, din care 3 grele. În faţa forţelor germane se aflau trupele Armatei I române, care dispunea în zona Jiului de o grupare de 6 batalioane, iar în rezervă, la Piteşti, de o divizie de infanterie.
Înainte ca regruparea trupelor române să se producă, la 10/23 octombrie, a fost declanşată ofensiva germană, iar Divizia 11 infanterie, formată din 17 batalioane, 2 escadroane şi 15 baterii, a trebuit să intre în luptă. Germanii au atacat, în dimineţa zilei de 10 octombrie, pe întregul front şi au reuşit până seara să ocupe crestele muntoase ale ,,vechii frontiere”. A doua zi, germanii au reluat atacul, iar trupele române, obligate să se replieze, au rezistat cu îndârjire pe aliniamente succesive. În ciuda situaţiei critice, comandantul Diviziei 11, generalul Cocorăscu era încredinţat că trupele vor rezista ,,cu cea mai mare energie” şi chiar vor trece la contraatac, când se vor crea condiţii. Comandantul Armatei I, generalul Culcer, aprecia situaţia trupelor sale drept ,,gravă”, dar M.C.G l-a înlocuit cu cu generalul Dragalina, un ofiţer valoros, iubit de armată. Noul comandant, adept al acţiunilor îndrăzneţe, a luat măsuri rapide care vizau ,,respingerea peste frontieră” a inamicului, apoi, în aceeaşi zi, la 11 octombrie (st.v.), a plecat pe front, la Jiu, ,,pentru a restabili situaţia”.
La 12/25 octombrie, germanii au continuat ofensiva determinând replierea trupelor române, iar generalul Dragalina, grav rănit de patrule inamice (i s-a amputat un braţ), a murit la scurt timp. La dispoziţia conducerii militare, la 14/27 octombrie, trupele române au declanşat un contraatac general, dar, în aceeaşi zi, concomitent, germanii au trecut la ofensivă, luptele cele mai grele s-au desfăşurat în apropierea oraşului Târgu Jiu, aici s-a remarcat Brigada 22 mixtă, în sectorul Raşoviţa, la podul Jiului şi zona localităţii Arsuri. Un episod aparte s-a consumat la podul Jiului, spontan, de locuitori (,,la pod, la pod, să nu lăsăm duşmanul să intre”), un sub-comisar de poliţie, cu 10 gardieni, elevi cercetaşi ai liceului, care iau armele răniţilor din spitale, un căpitan rănit iese din spital şi organizează un grup de 20-30 miliţieni din oraş, femei curajoase cărau pe brancarde răniţii. Toate aceste acte, de un eroism spontan, s-au petrecut în acea zi de 14/27 octombrie, până la ora 16,30, când a sosit o companie şi a pus pe fugă inamicul. Un alt episos semnificativ a avut loc în zona localităţii Arsuri, unde slt. în rezervă N. Pătrăşcoiu, fost învăţător, în seara zilei, spre orele 19, ajutat de un plutonier şi 15 grade inferioare ajunge, pe întuneric şi ploaie, în satul Arsuri, iar aici reuşeşte să ajungă în spatele artileriei inamice, capturând două baterii de obuziere.
—————————————–
Prof. Ioan POPOIU
7 aprilie 2019