RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI
(1916-1919)
După Consiliu, oamenii politici români erau preocupaţi să risipească suspiciunile şi presiunile celor două ţări aliate, după cum consemna Al. Marghiloman: ,,Czernin, destul de mulţumit; germanii, îmbufnaţi; Poklevsky (ambasadorul rus) foarte îngrijorat…”. Guvernul nu s-a grăbit să dea un comunicat, abia a doua zi a fost dat presei un text, redactat cu multă precauţie, în care se arăta: ,,Consiliul a decis că România îşi va lua toate măsurile pentru paza frontierelor ei”, doar ,,Universul” relata că ,,România păstrează expectativa…”.
Consiliul declara că ,,niciun partid nu şi-ar putea asuma răspunderea pentru o asemenea acţiune” (colaborarea activă cu Puterile Centrale), adoptându-se în consecinţă formula expectativei armate. În telegrama trimisă lui Al. Beldiman, la Berlin, Brătianu informase despre decizia Consiliului şi motivele ce au determinat-o, pentru a se evita eventuale denaturări. În acelaşi timp, primul ministru a avut o întrevedere cu miniştrii Puterilor Centrale, la Bucureşti, în care le explica raţiunile deciziei de neutralitate a României. Consiliul de miniştri, convocat după cel de coroană, a confirmat, oficial, poziţia adoptată de conducerea statului român. Prin adoptarea unei poziţii de neutralitate temporară, sau a unei politici de aşteptare, România făcea un pas decisiv în desprinderea de Austro-Ungaria. Neutralitatea reprezenta o stare de provizorat, un răgaz necesar pentru pregătirea intrării în luptă alături de puterile Antantei, vechea aliată, Austro-Ungaria, fiind pusă în faţa unui fapt împlinit. Esenţial era că scopul urmărit de guvernul român – evitarea unei reacţii violente, imprevizibile din partea Puterilor Centrale – fusese atins, momentul critic era depăşit.
Guvernul român, analizând perspectivele deschise de marele război, acţiona prudent şi tenace pentru a ajunge la o apropiere şi apoi la o înţelegere cu puterile Antantei, singurele care-i puteau garanta înfăptuirea unităţii naţionale. Primele contacte au fost stabilite cu Rusia, stat aflat în vecinătate, iar aceste legături s-au accentuat imediat după declararea neutralităţii de către România, în vara anului 1914. După Consiliul de Coroană, la 23 iulie/5 august, C. Diamandy, ministrul român la Petersburg, anunţa remiterea de către S. D. Sazonov a proiectului unei convenţii româno-ruse. În Proiectul de convenţie era preconizată cooperarea militară a României în război alături de Antantă, iar guvernul rus aştepta acum răspunsul guvernului român, în cel mai scurt timp posibil. Demersurile Rusiei au fost privite cu ,,rezerve şi scepticism” de aliaţii anglo-francezi, dar aceştia au acordat garanţii privitoare la integritatea teritoriului României din acel moment. Pe de altă parte, vestea declarării neutralităţii a fost primită cu insatisfacţie în capitala rusă.
Dar guvernul rus nu renunţa la ideea atragerii României în război şi a venit cu promisiuni mai largi: la începutul lui septembrie 1914, în mai multe telegrame adresate lui Poklevsky-Koziel, Sazonov insista ca acesta să explice guvernului de la Bucureşti că România poate intra în luptă pentru atingerea obiectivelor naţionale. Mai mult, în schimbul atitudinii neutre, Rusia era dispusă să recunoască României dreptul includerii Transilvaniei, dar ,,numai dacă aliaţii n-au nevoie de a trimite trupele lor în mod special pentru a o ocupa”. Baronul Schilling, din ministerul de Externe rus, informa că Rusia era favorabilă unirii românilor din Austro-Ungaria cu cei din Regat, după ,,principiul etnografic”: ,,România n-are decât să întindă mâna pentru a lua fără mare dificultate ceea ce i se oferă, dată fiind starea critică în care se găseşte armata austriacă. El a adăugat că nu depinde decât de noi de a accepta această invitaţie înainte de a fi prea târziu”.
În ceea ce priveşte relaţiile cu Italia, poziţiile celor două ţări faţă de problemele războiului erau similare, în ambele state exista un puternic curent antiaustriac, iar ministrul italian la Bucureşti, Fasciotti, spunea regelui Carol că ,,Italia, cu niciun preţ, n-ar intra în război alături de Triplice”. Oamenii politici români favorabili Antantei şi guvernul urmăreau cu interes acţiunile de politică externă ale Italiei, cu convingerea că aceasta este un model demn de urmat. Pentru a cunoaşte mai bine atitudinea acesteia, la începutul lui septembrie 1914, a plecat la Roma o misiune neoficială, alcătuită din deputaţii dr. C. I. Istrati şi G. Diamandy, despre care presa italiană a comentat favorabil. Cei doi s-au întâlnit cu oameni politici, cu primul ministru, Salandra, şi cu ministrul de externe, San Giuliano, au acordat interviuri presei italiene.
La scurt timp după vizita misiunii la Roma, la 10/23 septembrie 1914, se încheia acordul româno-italian, semnat de I. I. C. Brătianu şi baronul Fasciotti, în scopul apărării intereselor comune ale celor două ţări. Guvernele lor se angajau să nu renunţe la neutralitate decât printr-un aviz de opt zile, să se informeze reciproc pentru examinarea situaţiei şi adoptarea măsurilor ce se impuneau. Era prevăzută, în sfârşit, ca încheierea acordului să rămână secretă. Ulterior, la 24 ianuarie/6 februarie 1915, a fost încheiat un nou acord secret italo-român, prin care se convenea ca cele două părţi să se angajeze a acţiona solidar în cazul unei agresiuni a Austro-Ungariei, pentru apărarea lor comună.
Încheierea acordului politic cu Italia semnifica desprinderea treptată şi definitivă a României de alianţa cu Puterile Centrale. La scurt timp, era semnat acordul cu Rusia; astfel, după ce trupele ruse au ocupat o parte din Bucovina, la începutul lui septembrie 1914, Sazonov dădea instrucţiuni lui Poklevsky să comunice guvernului român să accepte apelul rus, să i se alieze şi să intre neîntârziat în Bucovina şi în Transilvania. Dar Brătianu, în ciuda insistenţelor opiniei publice şi chiar a unor membri ai guvernului, nu a primit oferta lui Sazonov şi pe bună dreptate, deoarece în curând s-a vădit insuccesul trupelor ruseşti în Prusia Orientală, care marca o cotitură în orientarea politicii externe a României. Totuşi, guvernul a decis să continue (intensifice) negocierile cu Rusia. La începutul lui septembrie 1914, C. Diamandy venea la Bucureşti pentru noi convorbiri, în vederea încheierii unui acord între România şi Rusia. Al. Marghiloman nota şi el despre aceste convorbiri, consultările lui C. Diamandy cu primul ministru Brătianu urmăreau definitivarea înţelegerii româno-ruse.
Nereuşind să obţină intrarea României în război, Sazonov a urmărit să se asigure cel puţin de neutralitatea binevoitoare a guvernului de la Bucureşti. În final, la 13/26 septembrie 1914, S. D. Sazonov şi C. Diamandy elaborau, la Petrograd, un nou proiect de acord dintre România şi Rusia, care avea să fie transmis primului ministru Brătianu. Noul proiect stabilea că, în schimbul neutralităţii binevoitoare a României, Rusia se angaja să recunoască acesteia dreptul de a uni teritoriile austro-ungare locuite de români, delimitarea frontierelor urma să se facă după criteriul etnic. România avea dreptul să intre în aceste teritorii în momentul pe care-l considera prielnic, păstrând până atunci o atitudine binevoitoare faţă de Rusia. Dar baronul Schilling dădea de înţeles lui Diamandy că unele cercuri politice ruseşti manifestau rezerve faţă de perspectiva unei Românii mărite-în fond, Rusia nu era interesată decât de Constantinopol şi Strâmtori: ,,Ţarigradul trebuie să fie al nostru, numai al nostru”.
Brătianu comunica lui Poklevsky că guvernul român accepta, cu anumite rezerve, condiţionând încheierea acestui acord de garantarea de către Rusia a frontierelor existente ale României şi de delimitarea graniţei în Bucovina, conform realităţilor istorice. El mai cerea ca înţelegerea (acordul) să rămână secretă. După cum se convenise, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, guvernele României (C. Diamandy) şi Rusiei (S. D. Sazonov) au făcut un schimb de note secrete identice, cu următorul conţinut: Rusia se angaja ,,să se opună la orice atingere a statu-quo-ului teritorial al României în fruntariile actuale. Ea se obligă deopotrivă să recunoască României dreptul să-şi anexeze părţile din monarhia austro-ungară locuite de români…România poate ocupa teritoriile mai sus menţionate, când va considera mai bine, iar Rusia se obligă să facă să fie aprobate de către cabinetele din Londra şi Paris…”; România, la rândul ei, ,,se angajează, din partea ei, să păstreze o neutralitate amicală faţă de Rusia până în momentul când dânsa va ocupa părţile din Monarhia austro-ungară locuite de români”.
Textul acordului româno-rus a fost transmis de Sazonov lui Poklevsky-Koziel, la 20 septembrie/3 octombrie 1914, spre a-l face cunoscut guvernului român. Să precizăm că angajamentul Rusiei de a garanta integritatea teritoriului României urma să se facă pe cale diplomatică, însă la intrarea României în război contra Austro-Ungariei, Rusia urma să intervină cu armele (Brătianu insista să se includă această clauză în textul înţelegerii), iar neutralitatea binevoitoare din partea României însemna interzicerea transportului de armament pe teritoriul ei pentru Puterile Centrale şi facilitarea transportului rus în Serbia.
Încheierea acordului româno-rus de către guvern nu ar fi fost posibilă fără ştirea şi consimţământul regelui Carol I, care, bătrân şi bolnav, trăia o mare ,,dramă” (Iorga), după cum scria C. Gane: ,,deprimarea morală…, se simţea duşmănit de o ţară întreagă”, iar după Marna, ,,începu să aibă îndoială asupra puterii de neînvins a Germaniei . I. G. Duca afirma şi el că, după victoria de pe Marna, regele i-a mulţumit lui Brătianu şi guvernului că l-au împiedicat să comită o greşeală, în Consiliul de Coroană de la Sinaia, ,,care ar fi putut să fie fatală”. Mai mult, ,,el a autorizat pe Brătianu să iscălească tratatul (acordul) de neutralitate cu Rusia”, actul a fost iscălit ,,cu aprobarea formală a regelui Carol”. Al. Marghiloman, care avea o convorbire cu regele, la 20 septembrie 1914, nota că acesta admitea ,,necesitatea eventuală a unei politici antiaustriece” şi nu era de neînduplecat, la momentul oportun, chiar dacă îl credea imposibil în viitor.
Brătianu însuşi afirma în Parlament, după război, că ,,politica legăturilor noastre cu aliaţii nu am făcut-o, cum s-a spus, în contra voinţei regelui Carol, …în ascuns de dânsul”. În acelaşi context, primul ministru preciza scopul urmărit de guvernul român prin semnarea acestui act diplomatic (acordul româno-rus): ,,…voiam să fie recunoscute…adevăratele drepturi ale noastre într-un război cu caracterul aceluia care se purta”.
Starea de spirit generală la Bucureşti, înaintea morţii regelui Carol, a fost surprinsă exact de diplomatul O. Czernin, care raporta la Viena că, timp de câteva săptămâni, a existat o agitaţie puternică în favoarea intrării trupelor române în Transilvania (raportul către Berchtold, din 27 septembrie/9 octombrie 1914). Al. Marghiloman nota că divergenţe asupra orientării politice externe existau şi în familia regală, principesa Maria era în neînţelegere cu regele şi regina, cu care n-a mai vorbit de 20 de zile. Ea încerca să-l determine la o schimbare de atitudine pe soţul său, Ferdinand, scriind că acesta nu ar manifesta nicio intransigenţă, dacă ar fi necesară o altă orientare politică. Brătianu informa confidenţial pe Marghiloman, şeful opoziţiei conservatoare, despre tratativele cu Rusia, afirmând că nu exclude şi posibilitatea unor discuţii cu Austro-Ungaria.
—————————————–
Prof. Ioan POPOIU
19 februarie 2019