România şi „problema orientală“ (1875-1878)
În timp ce în Creta se restabilea calmul, după revolta din 1866-1869, o altă criză majoră se pregătea în Balcani: revolta din Bosnia şi Herţegovina. La sfârşitul lui iunie 1875, a izbucnit o revoltă a ţăranilor din Herţegovina, la Nevesinje, în apropiere de Mostar, care, în august, s-a extins şi în Bosnia. Revolta a luat rapid amploare, insurgenţii erau sprijiniţi de triburile înarmate din munţi, au primit ajutoare în arme şi voluntari din Serbia şi Muntenegru, bucurându-se de susţinerea Rusiei şi Austro-Ungariei. După revolta bosniacă, Comitetul bulgar din Bucureşti a decis să declanşeze o răscoală în Bulgaria, în aprilie 1876. Pentru a-i susţine pe răsculaţi şi a extinde revolta, în iulie 1876, Serbia şi Muntenegru, încurajate de Rusia, au declarat război Turciei În condiţiile în care flăcările revoltei au cuprins Balcanii, din Bosnia până în Bulgaria, puterile europene alarmate au intervenit şi, la 30 noiembrie 1875, au cerut Porţii să acorde libertate creştinilor şi să înfiinţeze consilii administrative mixte, alcătuite din creştini şi musulmani .
Evenimentele din sudul Dunării, revolta populaţiei creştine lipsite de drepturi împotriva dominaţiei otomane, au avut un impact profund în România. Încă de la primele ştiri privind revolta din Bosnia şi Herţegovina, ziarul ,,Românul”, de pildă, comenta cu vădită înţelegere acţiunile insurgenţilor creştini. Dar revolta populaţiei creştine sud-dunărene nu preocupa numai opinia publică, evenimentele erau urmărite cu atenţie de oamenii politici şi de guvernul român. A. Cantacuzino, agentul diplomatic român de la Belgrad, chestionat de ministrul de externe sârb asupra intenţiilor ţării sale, deşi ,,luat pe nepregătite”, afirma că armata română (aflată în ,,rândul întâi printre cele trei armate creştine ale Orientului”) dorea ,,a se ajunge la folosirea ei ca forţă capabilă de a apăra şi a susţine drepturile naţiunii” . În aceeaşi vreme, generalul Iancu Ghica, reprezentantul diplomatic la Constantinopol, respingea învinuirile pe care le aducea ministrul de externe otoman României, pentru lucrările de fortificaţie ridicate în faţa Vidinului: o ,,precauţie pe deplin justificată” faţă de intenţiile Turciei de ,,a încălca drepturile autonome” ale ţării. Guvernul conservator se arăta rezervat faţă de evenimentele în curs, dar V. Boerescu raporta principelui, la 11/23 august, că acestea puteau avea o ,,mare influenţă” asupra atitudinii României. Mai decis decât guvernul său, principele Carol scria tatălui său, la 21 august/3 septembrie 1875: ,,…Orientul creştin e sătul de reaua administraţie turcească…Înalta diplomaţie este neputincioasă a rezolva cestiunea orientală”, aceasta neputând fi rezolvată ,,decât în Orient, pe teatrul războiului, cu concursul popoarelor” din zonă.
Sub presiunea desfăşurărilor din Balcani, cabinetul conservator dezbătea, în noiembrie 1875, problema atitudinii ce trebuia s-o adopte România, în eventualitatea unui război ruso-turc, şi hotăra adoptarea unei poziţii de neutralitate. Soluţia aceasta se impunea pentru evitarea unei eventuale ocupaţii străine, dar şi pentru a câştiga timp. Liberalii, aflaţi în opoziţie, prin ziarul ,,Românul”, care consemna succesele ,,eroicilor herţegovineni”, şi unii deputaţi conservatori cereau în aceeaşi vreme ca guvernul să adopte o atitudine mai hotărâtă în favoarea insurgenţilor creştini. Dar, la recomandarea parlamentului, guvernul a decis să menţină politica de neutralitate. Guvernul răspundea în acelaşi fel, în noiembrie 1875, la întrebarea agentului diplomatic rus, Zinoviev, privitoare la poziţia României într-un eventual conflict ruso-turc.
În noiembrie 1875, dezbaterile din Cameră în jurul răspunsului la Mesaj au fost foarte aprinse, guvernul şi opoziţia având optici diferite asupra situaţiei externe şi a atitudinii României. Opoziţia aprecia că ,,naţiunea va fi gata a-ţi da (principelui) tot sprijinul ….pentru a susţine, în împrejurările de faţă, demnitatea naţională….şi a concurge la stabilirea unei stări de lucruri mai favorabile cu interesele creştine”. Publicaţia liberală ,,Românul” scria preocupată de faptul că, în contextul extern dat, de acţiunile României depindea ,,mărirea sau decăderea ei”. În noile împrejurări, are loc o disociere de opinii între guvernul conservator şi principele Carol, care pleda pentru pregătirea implicării ţării în evenimentele din Balcani. El scria în acest sens tatălui său: ,,…din moment ce situaţiunea noastră de atârnare de Poartă vatămă dezvoltarea noastră economică, reformele financiare, creditul, putem cere pe bună dreptate ca să se tragă o linie de hotar politic foarte lămurită între un imperiu care e rebel la orice reformă şi un tânăr stat în creştere, care a dat Europei în aceşti ani din urmă garanţii reale…”. Însă guvernul se menţinea pe poziţia ,,vechii idei a neutralităţii” şi deplângea această ,,eroare politică”!.Când într-o şedinţă a cabinetului, principele a pus în discuţie problema atitudinii României, ,,în cazul izbucnirii unui război în Orient”, miniştrii s-au arătat ,,foarte nehotărâţi”, pronunţându-se din nou ,,pentru espectativă”. În aceste condiţii, din acest moment, ,,guvernul conservator a fost condamnat în gândurile principelui”, după cum nota Fr. Dame.
La începutul anului 1876, când contextul extern devenea mai complex, iar criza orientală lua proporţii, cele trei imperii limitrofe concentrau trupe la ,,frontierele noastre” aşteptând un pretext pentru o intervenţie militară. Sub presiunea împrejurărilor, la 4/16 ianuarie 1876, Lascăr Catargiu, prim-ministru şi ad-interim la Externe, trimitea o notă circulară, în opt puncte, agenţilor diplomatici români cu privire la poziţia României faţă de evenimentele din sudul Dunării: 1. România, deşi ţară neutră, manifestă o deosebită simpatie faţă de populaţia creştină revoltată; 2. Deoarece conducerea otomană a început concentrări de trupe în zona Vidinului, sunt necesare măsuri similare, întrucât ,,datoria sa faţă de ţară nu i-ar îngădui să rămână un spectator nepăsător”; 3. Marile puteri şi întreaga Europă ştiu că România nu a fost niciodată cucerită de Poartă (,,…punându-se odinioară sub protecţia otomană, ea n-a înţeles vreodată să renunţe la suveranitate”); 4. Prin tratatul de la Paris din 1856, marile puteri n-au rezolvat problemele balcanice, surse de tulburări, şi n-au asigurat transformarea României într-un ,,stat puternic şi complet independent”; 5. agenţii diplomatici români să tatoneze terenul pentru ca eventuale tratative secrete între marile puteri să nu afecteze interesele sale; 6. Dacă Turcia s-ar prăbuşi, agenţii diplomatici să încerce să afle prin orice mijloace ce situaţie ofereau României marile puteri; 7. Orice putere care, încălcând articolul 27 al Tratatului de la Paris, ar pătrunde pe teritoriul român, trebuie să protestăm şi ,,să luăm armele pentru a ne face respectată neutralitatea”; 8. În cazul unui conflict general (o coaliţie antiotomană), România, conştientă de misiunea sa, va coopera cu puterile aliate şi îşi va aduce contribuţia sa, dar ,,cu condiţia bine precizată ca puterile să garanteze ţării integritatea teritoriului şi toate drepturile sale seculare”.
În notă se menţiona că, fiind confruntat cu aceste provocări, guvernul român a fost nevoit să facă şi el ,,pregătiri militare”, pentru a-şi apăra teritoriul, ameninţat fie de Turcia, fie de alte puteri, ,,care ar dori, indiferent în ce scop, să ocupe România” (aluzie la declaraţia ambasadorului rus Ignatiev din acele zile că, dacă oştile turceşti vor năvăli în Serbia şi Muntenegru, trupele ruse vor ocupa ,,ca zălog” România. Nota diplomatică a guvernului român a fost bine primită de sârbi şi greci, ca şi de italieni, dar întâmpinată cu rezerve de puteri. Discuţiile cele mai aprinse le-a provocat nota circulară la Viena, unde ministrul de externe Andrassy şi ambasadorii marilor puteri şi-au arătat iritarea faţă de intenţiile României de a se înarma şi de a se desprinde de sub tutela otomană. Astfel, în raportul său din 23 ianuarie 1876, diplomatul român G. Costaforu relatează discuţia avută cu ambasadorul german şi alţi diplomaţi de la Viena: ,,…Noi (românii) nu ne sfiim a zice pe faţă ce vrem. Vrem să proclamăm rege pe principele Carol şi să rupem singura legătură ce ne mai ţine cu Turcia, capitalizând tributul şi proclamându-ne independenţi, cum şi suntem; noi vrem să ţinem relaţiuni cu statele Europei ca un corp viu, iară nu asfixiat de boala Turciei”. Ambasadorii rus şi turc au negat intenţia de a ocupa România, dar cel britanic, A. Buchanan, replica nonşalant: ,,ca stat independent, puţin importă de este sau nu o Românie”. Acelaşi Costaforu relata, la 2 februarie, că înarmarea României a produs multă vâlvă la Viena, apreciindu-se că prin aceasta se viza ocuparea Bucovinei, (cf. circulara MAE românesc, din 28 ianuarie 1876). În faţa atitudinii potrivnice a puterilor europene, guvernul român a decis să renunţe la aceste demersuri şi să lase lucrurile să treneze.
Programul noului guvern liberal, instituit la 27 aprilie/9 mai 1876, prevedea în materie de politică externă respectarea tratatelor internaţionale care-i ,,asigură independenţa şi-i garantează neutralitatea”. Dar, în acelaşi timp, se sublinia ideea că România trebuia ,,să-şi organizeze bine forţele sale militare”, pentru a-şi ,,apăra hotarele” şi a-i fi respectată neutralitatea. După instalarea guvernului coaliţiei ,,de la Mazar Paşa”, la 29 aprilie/11 mai 1876, M. Kogălniceanu, noul ministru de externe, adresa o notă-circulară agenţilor diplomatici ai României, în care era menţinută politica de neutralitate, dar se exprima speranţa că atitudinea aceasta ponderată va fi apreciată de Poartă. În ciuda neutralităţii afişate (,,de vitrină”), guvernul înţelegea să tolereze acţiunile cetelor de luptători bulgari, în condiţiile izbucnirii revoltei bulgare din aprilie 1876. De fapt, Kogălniceanu (România) urmărea să obţină, în schimbul neutralităţii, o serie de concesii din partea Turciei şi, la 14/26 mai, el cerea gen. I. Ghica, agentul diplomatic de la Constantinopol, să solicite acesteia ,,să recunoască denumirea de România, cel puţin acum”, reglementarea frontierei fluviale şi împărţirea insulelor Dunării.
——————————
Ioan POPOIU
20 august, 2018