EPILOG
România între 1948-1989
De aceea, regimul a urmărit să distrugă biserica greco-catolică, care deţinea înainte de 1948, 1,5 milioane de credincioşi, 1725 de biserici şi poseda proprietăţi întinse. Regimul a manipulat contopirea („unirea”) celor două biserici, bunurile şi proprietăţile au fost confiscate, lăcaşurile clerului unit au fost redate bisericii ortodoxe, iar la 1 decembrie 1948, biserica greco-catolică a fost suprimată, diocezele au fost desfiinţate, iar episcopii acesteia au fost închişi şi au murit în închisoare. La 4 august 1948, prin Legea cultelor, ministerul cultelor primea dreptul de control asupra tuturor bisericilor recunoscute. Deşi era afirmată „libertatea de conştiinţă şi credinţă”, restricţiile erau numeroase, activitatea cultelor era limitată la cadrul propriu religios, în schimb, statul plătea salariul preoţilor. Biserica ortodoxă a fost supusă controlului, iar regimul manipula instituţia bisericii, în timp ce îi limita libertatea de mişcare în societate, proprietăţile şi fondurile bisericeşti au fost confiscate de statul comunist, instituţiile sale de învăţământ au fost preluate sau închise. Bisericile care s-au opus controlului statului, au fost persecutate, biserica romano-catolică a fost lovită, episcopii săi închişi, dar a supravieţuit, fiind tolerată deoarece cuprindea numeroşi maghiari în rândurile ei. În schimb, biserica greco-catolică, care cuprindea credincioşi români, aşa cum am văzut, a fost desfiinţată.
Un aspect însemnat al istoriei contemporane a românilor l-a reprezentat rezistenţa anticomunistă. Aceasta s-a manifestat imediat după pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul României, în 1944, şi a continuat sub forma unor mici formaţiuni de partizani, în adăposturile oferite de munţii Carpaţi, până la începutul anilor 1960, ultimul partizan a fost ucis în munţii Banatului, în 1962. Rezistenţa anticomunistă românească se explică prin represiunea politică declanşată, în special după 30 decembrie 1947. În noaptea de 15 mai 1948 (,,Noaptea Sf. Bartolomeu a neamului românesc”!) au început marile arestări ale oponenţilor regimului, începând de la legionari până la social-democraţi şi comunişti (Titel Petrescu, Gh. Cristescu, Lucreţiu Pătrăşcanu). Între 1949-1953, au fost arestate şi închise peste 70.000 de persoane, supuse unui regim de exterminare la Canal sau în închisorile de la Sighet (unde a fost exterminată elita politică a ţării), Aiud, Gherla, Râmnicu-Sărat, Jilava şi Piteşti, în ultima închisoare, a fost atinsă culmea terorii, prin experimente monstruoase, diabolice, asupra deţinuţilor, în special studenţi legionari.
Represiunea politică a fost una dintre cele mai dure din Europa de Est, s-a atenuat puţin, după moartea lui Stalin (martie 1953), însă după revolta din Ungaria din 1956, represiunea a fost reluată cu mijloace necruţătoare, lovind mai ales intelectualii şi studenţii. După istoricul Vlad Georgescu, între 1945-1964, au fost arestate şi închise aproximativ 500.000 de persoane, dar trebuie să adăugăm pe cei 80.000 de ţărani închişi, care erau împotriva colectivizării, pe titoişti (sârbi), pe şvabii din Banat, deportaţi în Bărăgan, pe cei din detaşamentele militare de muncă ale tinerilor cu origine „nesănătoasă“, ceea ce înseamnă că numărul celor închişi a fost mult mai mare. În închisorile comuniste a fost distrusă elita politică şi intelectuală a neamului românesc: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin I. C. Brătianu, Gh. Brătianu, Ioan Lupaş, Mircea Vulcănescu, Constantin Argetoianu, Constantin Titel-Petrescu, Nechifor Crainic, Corneliu Coposu ş.a. Distrugerea elitei româneşti a reprezentat crima cea mai mare a regimului comunist.
Rezistenţa anticomunistă propriu-zisă a fost ceva spontan, iar grupurile de partizani acţionau separat, în anumite zone, revoltaţi de violenţa ieşită din comun a regimului comunist. Aceste grupuri avea denumiri specifice, precum: „Sumanele Negre”, „Haiducii Muscelului”, „Haiducii lui Avram Iancu”, „Vlad Ţepeş”, „Graiul Sângelui” ş.a. Grupurile de rezistenţă au acţionat în Munţii Apuseni (grupul maiorului N. Dabija), în Munţii Banatului (grupul colonelului Uţă şi al legionarului Spiru Blănaru), în Munţii Făgăraşului (condus de legionarul I. Gavrilă Ogoranu), în nordul acestor munţi, şi de colonelul Arsenescu şi fraţii (ofiţeri) Arnăuţoiu, în sudul lor, în zona Muscel şi Argeş. În cadrul acestui grup, acţiona şi Elisabeta Rizea, din Nucşoara. Acest grup a activat în zona respectivă în anii 1949-1959. Mai amintim grupul din Bucovina, din 1944, condus de Vladimir Macoveiciuc, de fraţii Ion şi George Vatamaniuc, în 1955, apoi grupul de rezistenţă din nordul Dobrogei, din munţii Măcinului şi Babadagului şi Deltă, condus de legionarul Gogu Puiu, apoi de fraţii N. şi D. Tubulea, de fraţii Croitoru şi de fraţii Gh. Tomoşoiu. Conducătorii acestui grup au fost anihilaţi, iar grupurile lor au fost lichidate. Ultimi conducători ai rezistenţei anticomuniste executaţi au fost colonelul Arsenescu şi fraţii Arnăuţoiu, în 1960, la Jilava. După 1956, în urma înfrângeri revoluţiei din Ungaria, şi ca urmare a pasivităţii Occidentului, luptătorii pentru libertate au fost descurajaţi, iar în jurul anului 1960, lupta anticomunistă a încetat, fiind lichidate ultimele cuiburi de rezistenţă anticomunistă.
După lichidarea rezistenţei anticomuniste, prin represiune nemiloasă şi demararea măsurilor economice, prin centralizarea şi planificarea industriei şi relaţiilor agrare, regimul comunist se considera consolidat, iar lupta politică în interiorul partidului unic a izbucnit pe faţă. Încă în 1952, înainte de moartea lui Stalin, liderul comunist Gheorghiu-Dej a eliminat grupul „moscovit“ din conducerea P.M.R. (Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu), iar după moartea lui Stalin (1953), temându-se de un rival posibil, a hotărât eliminarea fizică a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Acesta fusese arestat încă din 1948, anchetat şi deţinut câţiva ani, fără judecată, apoi i s-a intentat un proces, după tipicul stalinist, a fost condamnat la moarte şi executat, în aprilie 1954. Gheorghiu-Dej a preluat preşedinţia consiliului de miniştri, în iunie 1952, pe care a deţinut-o până în octombrie 1955, apoi din prudenţă, în urma destalinizări iniţiate la Moscova, a renunţat la şefia P.M.R., între aprilie 1954-octombrie 1955. În acest interval de timp, conducerea partidului a fost exercitată temporar de către Gh. Apostol, locotenentul său, iar în octombrie 1955, Dej a revenit la conducerea P.M.R., iar postul de prim-ministru al guvernului a fost preluat de Chivu Stoica.
Pentru a-şi menţine hegemonia, după retragerea din Austria, U.R.S.S. a iniţiat o structură politică şi militară, Tratatul de la Varşovia, în mai 1955, alcătuită din statele comuniste satelite, inclusiv România. Pe plan economic, funcţiona în cadrul blocului sovietic, încă din februarie 1949, organizaţia C.A.E.R., în scopul cooperări economice între statele blocului comunist. Condamnarea lui Stalin la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., din februarie 1956, i-a surprins pe lideri comunişti români, în primul rând pe Gheorghiu-Dej, care era vulnerabil prin politica promovată în epoca stalinistă. Însă, cu multă abilitate, conducătorul P.M.R. s-a opus destalinizării şi liberalizării în partid şi în societate (iniţiată deja în alte ţări comuniste), atitudine care a fost continuată prin sprijinirea intervenţiei sovietice împotriva revoluţiei din Ungaria din toamna lui 1956. În România au avut loc demonstraţii ale studenţilor şi muncitorilor la Timişoara, Cluj şi Bucureşti, însă ele au fost potolite prin măsuri severe. Conducătorii comunişti români, pe de o parte, şi-au afirmat fidelitatea faţă de blocul comunist şi de intervenţia Moscovei, iar, pe de altă parte, au cerut retragerea trupelor sovietice şi rechemarea consilierilor sovietici din ţară. După o nouă epurare, în 1957, în conducerea P.M.R., la cererea părţii române, în iunie 1958, cei 35.000 soldaţi sovietici au părăsit teritoriul ţării, dar a urmat o nouă perioadă de teroare stalinistă (1958-1961) şi intensificarea colectivizării agriculturii încheiată în 1962. Au urmat schimbări în conducerea statului comunist, în 1960, Gh. Gheorghiu-Dej a fost ales preşedinte al Consiliului de stat, iar în 1961, Ion Gh. Maurer a fost desemnat prim-ministru al guvernului.
Conflictul dintre Bucureşti şi Moscova s-a declanşat din cauza Planului Valev, din februarie 1964, care prevedea constituirea unui complex economic internaţional, cu o suprafaţă de 150.000 km2 şi o populaţie de 12 milioane de locuitori, la care să participe România, Bulgaria, U. R.S.S. România urma să „participe” cu 42% din teritoriu şi 48% din populaţia ţării! Acest plan era un atentat la suveranitatea statului român şi a fost respins de liderii de la Bucureşti. Acest conflict cu Moscova avea loc într-un context extern favorabil, determinat de divergenţele dintre China şi URSS, ceea ce a permis statului român să adopte „Declaraţia” din aprilie 1964, în care se afirma independenţa, egalitatea dintre state şi neamestecul în treburile interne. „Declaraţia din aprilie” a marcat începutul unei politici autonome în cadrul blocului sovietic şi, în acelaşi timp, al unei noi orientări în politica externă şi internă a statului comunist român, o politică realistă sprijinită de o bună parte a populaţiei. Înlăturarea lui Hruşciov, în octombrie 1964, a consolidat ruptura liderilor comunişti români cu Moscova. La cererea conducătorilor de la Bucureşti, consilierii KGB din România au fost retraşi, în decembrie 1964.
O consecinţă internă a noii orientări politice a României comuniste a fost acordarea unei amnistii largi, în aprilie şi iulie 1964, când deţinuţii politici au fost eliberaţi şi închisorile politice desfiinţate. În acelaşi timp, au fost strânse relaţiile cu ţările occidentale, în iulie 1964, primul -ministru Maurer a efectuat o vizită în Franţa, în cursul căreia s-a întâlnit cu preşedintele De Gaulle. După moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, conducerea PCR a fost preluată de Nicolae Ceauşescu, sprijinit de Maurer, care avea să continue cu fermitate orientarea politică independentă faţă de Moscova. În 1965 a fost adoptată o nouă Constituţie, prin care noua denumire a statului devenea Republica Socialistă România, iar P.M.R. şi-a schimbat denumirea în P.C.R.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
25 mai 2020