România între 1944-1947
Regimul politic, instalat la 23 August 1944, a acţionat rapid pentru revenirea la monarhia constituţională, parlamentară şi democratică, anterioară anului 1938. Prin Înaltul Decret Regal, din 31 august 1944, publicat în 2 septembrie, se stabilea:
„Art. I – Drepturile românilor sunt cele recunoscute prin Constituţia din 1866, cu modificările aduse de Constituţia din 1923, Art. II. Puterile statului se vor exercita după regulile stabilite în Constituţia din 1923, Art. III. Un decret al Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională. Până la organizarea acesteia, puterea legislativă se exercită de către rege, la propunerea Consiliului de Miniştri, Art. IV. O lege specială va statornici inamovibilitatea magistraţilor.“
Prin acest act semnat de rege erau abolite toate reglementările (deciziile) din perioada 10 februarie 1938-23 august 1944, şi se revenea la viaţa politică normală din anii 1866-1938. Drepturile românilor însemnau libertăţile constituţionale, guvern reprezentativ, sistem politic bazat pe alegeri libere şi pluripartitism, separarea puterilor în stat, dreptul de proprietate, biserică, învăţământ şi cultură liberă, drepturi generale cetăţeneşti. Pe aceste concepte şi valori fundamentale urma să evolueze viaţa politică a României, după Proclamaţia regelui Mihai I din 23 august 1944.
Însă Rusia comunistă urmărea să instaleze regimuri politice aservite intereselor ei, în toate ţările unde pătrunsese Armata Roşie. Aceasta o spune direct însuşi Stalin, într-o convorbire cu Milovan Djilas: „ În războiul acesta (al doilea), nu este la fel ca în cel trecut, cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa“.55
Dar încă înainte de enunţarea acestor intenţii, evoluţia situaţiei politice în sud-estul Europei fusese reglementată prin înţelegerile dintre marile puteri. Astfel, după expirarea acordului de trei luni, iulie-septembrie 1944, (vezi capitolul VIII), prezenţa trupelor sovietice la frontierele Greciei, după ocuparea Bulgariei, l-a determinat pe Churchill să reglementeze personal cu Stalin, delimitarea sferelor de influenţă în sud-estul Europei. Profitând de absenţa lui Roosevelt, care nu a îngăduit nici măcar ambasadorului american, Averell Harriman, să participe la discuţii, la 9 octombrie 1944, la Moscova, Churchill i-a transmis lui Stalin un document „destul de murdar şi de grosolan“, care conţinea delimitarea influenţei celor două state, Rusia şi Anglia, în „România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria şi Grecia“. Churchill a propus următoarele cifre pe tabelul ţărilor balcanice: „România-Rusia 90%, Alţii (Anglia) 10%; Grecia-Anglia 90%, Rusia 10%; Iugoslavia-Rusia 50%, Anglia 50%; Bulgaria-Rusia 75%, Anglia 25%; Ungaria -Rusia50%, Anglia 50%“. Ulterior, prin negocieri, procentele s-au agravat în favoarea Rusiei (80% în Bulgaria şi în Ungaria), însă esenţialul a rămas: România în schimbul Greciei !
În urma înţelegerii realizate, Churchill şi Stalin au trecut la aplicarea „acordului secret de procentaj“. După ce Churchill, sosit la Atena, în decembrie 1944, a acţionat, prin intermediul forţelor militare britanice, pentru împiedicarea accesului comuniştilor greci la putere, Stalin, la rândul său, a convocat la Moscova, pe reprezentanţii PCR, pentru instrucţiuni în vederea declanşării luptei pentru cucerirea puterii în România. După ocuparea ţării de către armata roşie, Rusia comunistă exercita un control total asupra ţării, aşa cum în anii războiului nimeni nu şi-ar fi imaginat că poate fi o ocupaţie străină. Intrarea în vigoare a Convenţiei de armistiţiu, în septembrie 1944, marca sfârşitul independenţei politice a statului român. Învinsă în război, România trebuia să suporte consecinţele îngrozitoare ale ocupaţiei sovietice. Partidul Comunist din România, care avea în august 1944, sub o mie de membri, profitând de conjunctura internă şi externă extrem de favorabilă (ocupaţia sovietică), a început lupta pentru acapararea puterii în statul român.
Mai întâi, la începutul lui septembrie 1944, a fost înfiinţată „Comisia de organizare a mişcării sindicale unite din România“, formată din reprezentanţi ai P.C R şi ai P.S.D. Formal, cele două partide îşi împărţeau locurile în mod egal în comisie, dar foarte curând sindicatele vor fi controlate de comunişti. A urmat, curând, declanşarea artificială a unei crize politice, sub pretextul de „a curăţa“ instituţiile şi administraţia de „fascişti“ şi elemente „antonesciene“. Textul Convenţiei de armistiţiu prevedea în mod expres o asemenea epurare, însă motivaţia reală era acapararea puterii de către comunişti.
La 24 septembrie 1944, la un miting desfăşurat pe stadionul A.N.E.F., liderul P.C.R., Gh. Gheorghiu-Dej, spunea că „această acţiune de curăţare nu poate fi făcută de către acest guvern“. Comuniştii aveau un reprezentant în guvernul constituit la 23 august (Lucreţiu Pătrăşcanu), dar acesta nu era acceptabil, pentru că nu era controlat de ei. Epurarea aparatului de stat era formula politică perfidă, prin care P.C.R. urmărea de fapt să-şi elimine adversarii, indiferent de apartenenţa politică.
În acest timp, guvernul român democratic, instituit la 23 august 1944, se afla pe poziţii diametral opuse cu autorităţile sovietice de ocupaţie, instalate prin Convenţia de armistiţiu. Dezacordul dintre cele două părţi era total. În timp ce guvernul român acţiona cu bună credinţă pentru instituirea unei administraţii normale în ţară, armata roşie care ocupase întinse suprafeţe româneşti, desemnate ca „zone militare de operaţii“, numise cu de la sine putere, sfidând suveranitatea statului român, oficialităţile locale. Practic, guvernului român i-a fost cu neputinţă să stabilească o administraţie normală în ţară şi să aplice politica sa în afara Bucureştiului Administraţia centrală şi cea provincială au fost obligate să suporte intruziunile ocupanţilor sovietici în rezolvarea treburilor lor. De pildă, în octombrie 1944, preşedintele (sovietic) Comisiei Aliate de Control a înmânat guvernului român o listă de 47 de persoane, pe care figurau şi miniştrii Economiei şi Educaţiei, care au fost denunţaţi drept criminali de război şi a cerut arestarea imediată a acestora. Alte acţiuni similare (interdicţia unei demonstraţii, suspendarea temporară a ziarului „Universul“, etichetarea unui miting al P.N.Ţ. ca antisovietic) ilustrau dispreţul ocupanţilor sovietici faţă de România şi interesele ei. A. I. Vîşinski, sosit în noiembrie 1944, la Bucureşti, pentru a supraveghea aplicarea strictă a armistiţiului, a angajat negocieri dure caracterizate de guvernul român ca „negocieri prin ultimatum“.
O problemă dureroasă pentru guvernul român au reprezentat-o reparaţiile (despăgubirile) de război. Ocupanţii sovietici erau interesaţi în scoaterea din ţară în cantităţii mari a ,,capturilor de război, echipament industrial, feroviar, vehicule şi altele“. Mai grav este faptul că ei se eschivau să specifice cantităţile de material însuşite. Guvernul român ar fi dorit ca evaluarea reparaţiilor să aibă ca bază preţurile mondiale curente, însă autorităţile sovietice de ocupaţie au cerut ca 1938 să fie luat ca an de referinţă pentru calcularea mărimilor, astfel încât România a fost silită să plătească despăgubiri de trei ori mai mari! Prezenţa masivă a autorităţilor de ocupaţie, conform acordului de procentaj din octombrie 1944, a influenţat decisiv evoluţia politică a României în perioada postbelică. O dovadă a neputinţei Comisiei Aliate de Control, instituită prin Convenţia de armistiţiu, (dar care nu fusese formal constituită nici până la sfârşitul lui noiembrie), este faptul că Înaltul Comandament Sovietic, atotputernic, dădea instrucţiuni guvernului român în numele Comisiei Aliate de Control, fără ca reprezentanţi Angliei şi SUA să fie consultaţi, ei fiind simpli observatori. Acest guvern democratic, care încerca să apere adevăratele interese ale României, încercau să-l răstoarne comuniştii, prin manifestaţii regizate, în scopuri oculte.
La 26 septembrie 1944, a fost publicată de PCR, Platforma ,,Frontului Naţional Democrat din România propus tuturor forţelor democratice”, prin care se cerea un guvern care să reprezinte „forţele democratice”, practic constituirea unui guvern controlat de comunişti. Din FND, făceau parte PCR, PSD, Frontul Plugarilor, Frontul Unic Muncitoresc, organizaţiile anexe ale comuniştilor. PCR era cel care a avut iniţiativa constituirii FND, era o creaţie a acestui partid şi a fost transformat într-un instrument de cucerire şi păstrare a puterii. PCR avea nevoie de FND pentru a obţine o poziţie dominantă în cadrul unei coaliţii politice, deoarece acest partid nu se putea afirma public, deschis, de la început. La 12 octombrie 1944, reprezentanţii PCR şi ai PSD au demisionat din guvernul Sănătescu, guvern democratic şi legal constituit şi au cerut formarea unui guvern cu participarea reprezentanţilor FND. A doua zi, la 13 octombrie, o manifestaţie a tineretului PNŢ şi PNL, în faţa Palatului Regal, în semn de simpatie şi sprijin fată de rege, a fost etichetată de presa comunistă ca o manifestaţie de ,,huligani şi legionari”.
Partidele istorice (PNŢ şi PNL) au reacţionat prin propuneri pentru un guvern de coaliţie cu un program comun. La 1 noiembrie 1944, vicepreşedintele Comisiei Aliate de Control, generalul Vinogradov, fără consultarea reprezentanţilor Angliei şi SUA, a trimis o notă regelui Mihai şi primului ministru Sănătescu, în care se cerea formarea unui guvern de coaliţie având ca prim-ministrupe generalul Sănătescu, şi vicepreşedinte pe Dr. Petru Groza. în acelaşi timp, la 1 noiembrie, exasperat de abuzurile autorităţilor de ocupaţie sovietice, Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, a trimis un mesaj către reprezentantul Angliei în Comisie, D. Stevenson, în care întreba dacă este adevărat că guvernul britanic are de gând ,,să predea România, Sovietelor”.
Stevenson a răspuns: ,,guvernul britanic nu are intenţia de a preda România Rusiei Sovietice“, după ce, la 9 octombrie 1944, la Moscova, Churchill şi Stalin conveniseră asupra dominaţiei sovietice în România (90%). Orice comentariu este de prisos. La 4 noiembrie 1944, al doilea guvern Sănătescu a depus jurământul în faţa regelui Mihai, din care făceau parte 8 miniştrii ai PNŢ şi PNL şi 7 ai FND, vicepreşedinte al cabinetului fiind Petru Groza. PCR nu a obţinut, aşa cum ar fi dorit Ministerele de Interne şi Război, însă spre mijlocul lui noiembrie, la câteva zile după constituirea noului guvern, FND, condus de PCR, a început acţiunea de răsturnare şi a celui de-al doilea guvern Sănătescu, din care făcea parte. Activişti ai PCR, sprijiniţi de autorităţile de ocupaţie sovietică, au început înlocuirea prin forţă a administraţiei locale (primari şi prefecţi).
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
13 aprilie 2020