Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (100)

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944)

Mareşalul Antonescu înţelegea tot mai mult că războiul era pierdut şi împreună cu Maniu s-au angajat într-o nouă iniţiativă de pace cu anglo-americanii. În februarie 1944, cu acordul său tacit, a fost trimis la Cairo, prinţul Barbu Ştirbei, ca reprezentant al opoziţiei române, căruia i s-a alăturat şi C. Vişoianu. La 17 martie 1944, la prima întâlnire cu reprezentanţii celor trei Aliaţi, Ştirbei a declarat ca toţi factorii politici din România, guvernul Antonescu, regele şi Opoziţia doreau ca ţara să treacă de partea Aliaţilor. El a adăugat că ar putea fi organizată o lovitura de stat cu condiţia să fie respectată independenţa ţării şi recunoaşterea drepturilor teritoriale ale României. Însă Aliaţii, fără a-şi lua vreun angajament, au specificat că, înainte de orice înţelegere, era necesară capitularea necondiţionată a României. În 22 martie 1944, generalul Wilson, comandantul forţelor aliate din Mediterana, a dat un răspuns demersurilor României: el a cerut guvernului român să capituleze imediat şi să nu opună nici o rezistenţă trupelor sovietice în înaintarea lor.

O nouă întâlnire Hitler-Antonescu a avut loc în martie 1944, în cursul căreia Hitler a propus un război total împotriva Rusiei. La Cairo, la 12 aprilie 1944, Aliaţii au făcut cunoscute României condiţiile de armistiţiu care prevedeau ruperea relaţiilor cu Germania, alăturarea României Naţiunilor Unite, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord precum şi anularea Dictatului de la Viena. Dar guvernul Mareşalului Antonescu a respins categoric propunerea de armistiţiu a Aliaţilor, deoarece acceptarea lor ar fi echivalat cu capitularea în faţa trupelor sovietice şi ameninţa existenţa ţării. El spera că negocierile secrete de la Stockholm ar putea aduce îmbunătăţirea condiţiilor de armistiţiu şi în acelaşi timp a continuat lupta alături de Germania, deoarece nu vedea nici o alternativă.

La începutul anului 1944, aflate în ofensivă, trupele sovietice au ajuns la Bug, iar la 17 martie, au forţat Nistrul la Hotin şi au pătruns pe teritoriul României. În urma înaintării sovietice, o serie de localităţi din nordul Moldovei şi Basarabiei, Cernăuţi, Rădăuţi, Dorohoi, Botoşani, Hotin, Soroca, Bălţi, au fost ocupate. Ca urmare a avansării rapide inamice, trupele aliate româno-germane n-au mai putut organiza apărarea pe linia Nistrului, ci s-au retras pe o poziţie de luptă care trecea din nordul Moldovei pe înălţimile Carpaţilor, vest Siret-Târgu Frumos-nord Iaşi-masivul Corneşti-nord Chişinău-Tighina-Nistru-Marea Neagră. Grupul de armate ,,Ucraina de Sud”, comandat de generalul Hans Friessner, a fost reorganizat în felul următor: „Gruparea general Wöhler“, care cuprindea Armata 4 română şi Armata 8 germană, aflate în Moldova, şi „Gruparea general Dumitrescu“, alcătuită din Armata 6 germană şi Armata 3 română, aflate în Basarabia. Aici, în Moldova, între Iaşi şi Poarta Focşanilor, un culoar de 75 km, urma să se decidă, în urma unei mari bătălii, soarta României şi a Europei de Sud-Est şi Centrale. Situaţia politică-militară a României era dramatică, iar contextul european era complex. La 6 iunie 1944, trupele anglo-americane au debarcat în Normandia, iar la 23 iunie, trupele sovietice au atacat şi distrus Grupul de armate Centru din Bielorusia, apoi au eliberat Minsk, apropiindu-se de frontierele Poloniei. La Stockholm, au continuat negocierile şi, la 2 iunie 1944, Frederic Nanu a obţinut trei concesii importante din partea diplomaţilor sovietici: o perioadă de graţie de 15 zile acordată trupelor germane pentru a evacua România, o reducere a despăgubirilor de război şi o zonă liberă de trupe străine pentru guvernul român. Se aştepta confirmarea acestor concesii din partea guvernului sovietic, dar în iunie-august, Moscova a tergiversat discuţiile cu România.

În 20 iunie 1944, sub presiunea evenimentelor, s-a constituit Blocul Naţional Democrat, alcătuit din patru partide politice: PNŢ, PNL, PSD şi PCR. Programul acestei coaliţii prevedea încheierea păcii şi instaurarea unui regim democratic. În pregătirea viitoarei acţiuni politico-militare au fost cooptaţi o serie de ofiţeri superiori şi generali, precum Const. Sănătescu, Gh. Mihail, Aurel Aldea, C. Vasiliu-Răşcanu, col. Dumitru Dămăceanu ş.a. Între 20 iunie-23 august 1944, au avut loc numeroase consfătuiri ale partidelor din cadrul B.N.D., ale Palatului şi ale Armatei. În iunie, Regele Mihai a aprobat planul de înlăturare prin forţă a lui Antonescu, iar în iulie, s-a decis ca lovitura de stat proiectată să aibă loc în 26 august 1944, ora 13.

Mareşalul Antonescu era informat despre conjuraţia ce se pregătea, dar el credea că în acel moment, vara anului 1944, „ţara are nevoie de unire, ordine, muncă, acţiune coordonată, orice altă atitudine ar putea transforma un dezastru presupus într-unul real, sau ar putea, prin acţiunea necugetată a câtorva, să transforme într-o catastrofă o situaţie foarte grea şi periculoasă.“ Mareşalul Antonescu era călăuzit în acţiunile sale politice şi militare, în demersurile de încheiere a armistiţiului de o serie de principii, precum o înţelegere prealabilă cu Germania, prin acordarea unui termen de graţie de 15 zile, garanţii anglo-americane din cauza neîncrederii în politica Rusiei sovietice şi, doar în ultima instanţă, o acţiune militară împotriva Germaniei, dacă aceasta refuza să-şi dea asentimentul pentru ieşirea României din război. Din spatele liniei Galaţi-Focşani, aflat în fruntea armatei române, Antonescu urmărea să obţină un armistiţiu avantajos, care să asigure existenţa independentă a României.

Mareşalul Antonescu acţiona astfel pentru că avea în minte drama statului român, în 1878, când principele Carol, aflat în fruntea armatei sale, s-a retras dincolo de Olt, hotărât să reziste cu orice preţ, în faţa atitudinii agresive a Rusiei, care intenţiona să ocupe ţara. Şi în 1944, soarta României urma să fie decisă pe câmpul de luptă, dar era necesar ca ţara să fie unită şi să manifeste voinţă de luptă.  La 5 august 1944, la Rastenburg, a avut loc ultima întâlnire Hitler-Antonescu, unde s-a discutat situaţia militară şi posibilitatea de a opri ofensiva sovietică. La începutul lui august, Comandamentul sovietic a decis organizarea unei ofensive în zona Iaşi-Chişinău, pentru zdrobirea Grupului de armate ,,Ucraina de Sud”. În acest scop, au fost concentrate trupele Frontului 2 Ucrainean din Moldova şi ale Frontului 3 Ucrainean din Basarabia, care totalizau peste 90 de divizii, adică 930.000 de oameni, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane. Acestor forţe sovietice, net superioare în oameni şi armament, li se opuneau pe un front de 654 km., 25 de divizii germane şi 20 de divizii române, susţinute de blindate şi avioane germane. Bătălia Moldovei a început în noaptea 18/19 august 1944, printr-o puternică pregătire a artileriei sovietice, iar în după amiaza de 19 august, s-a declanşat marea ofensivă sovietică. Sub impactul loviturilor primite, trupele române au cedat destul de repede, spre surprinderea germanilor. După trei zile de luptă, frontul româno-german a fost străpuns, oraşul Iaşi a fost ocupat şi s-a hotărât retragerea prin luptă spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila.

În ziua de 22 august, ora 16, aflat la Tg. Ocna, la comandamentul Grupului de armate ,,Ucraina de Sud”, mareşalul Antonescu a declarat: „Dacă ruşii depăşesc linia Galaţi-Focşani, România e pierdută pentru toate timpurile.“ În seara de 22 august,  Antonescu s-a întors la Bucureşti şi, în aceeaşi seară, în prezenţa lui Mihai Antonescu şi a generalului Pantazi, ministrul de război, l-a primit pe Karl Clodius, reprezentantul Germaniei, căruia i-a declarat că, în cazul prăbuşirii frontului din Moldova, se vede silit să pretindă libertate politică de acţiune, adică ieşirea din război. Tot în seara de 22 august, Antonescu s-a întâlnit cu Ion Mihalache, vicepreşedintele P.N.Ţ., convenindu-se ca armistiţiul să fie încheiat de mareşal.

În dimineaţa de 23 august 1944, Antonescu a convocat la Snagov ultima şedinţă a guvernului său, unde s-a discutat situaţia militară gravă a ţării şi măsurile ce se impun. Planul mareşalului se conturase şi cuprindea trei obiective: ruşii trebuiau opriţi cu orice preţ pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila, România trebuia să obţină libertatea politică de acţiune, prin negocieri cu Germania în vederea încheierii armistițiului şi să continue negocierile cu anglo-americanii prin mijlocirea Turciei şi cu sovieticii la Stockholm. Om politic lucid, Antonescu luase în calcul toate eventualităţile, urmărind să salveze esenţialul: România să-şi păstreze libertatea şi independenţa. În aceeaşi dimineaţă, liderii partidelor politice, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Titel Petrescu au decis să trimită la Snagov pe Gh. Brătianu, cu însărcinarea de a convinge pe Antonescu să încheie armistiţiul, ca urmare a prăbuşirii frontului din Moldova.

Mareşalul Antonescu a acceptat să încheie armistiţiul, apoi a solicitat o audienţă la Palat, împreună cu Mihai Antonescu, în acest scop, şi a cerutt asentimentul scris al liderilor politici. El a precizat că, dacă va obţine acest asentiment scris, indiferent de atitudinea germanilor, va încheia armistiţiul. Acordul scris al liderilor politici era aşteptat până la ora 15, înaintea audienţei solicitate la Palat. În aceeaşi zi, de la Stockholm, a sosit acceptarea sovietică a condiţiilor de armistiţiu îmbunătăţite solicitate de guvernul român, inclusiv a zonei neutre. Dar Gr. Niculescu-Buzeşti nu le-a înmânat lui Maniu, ci Regelui. Gh. Brătianu s-a prezentat regelui la Palat, mărturisindu-i intenţia mareşalului de a încheia armistiţiul, însă regele i-a replicat net că va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Mai mult, regele l-a sfătuit pe Gh. Brătianu să se retragă din această acţiune. Lucrurile păreau clare în sensul că atât mareşalul cât şi regele urmăreau încheierea grabnică a armistiţiului. Însă a urmat o evoluţie halucinantă a evenimentelor.

—————————————–

Ioan POPOIU, istoric

3 aprilie 2020