La scurt timp după adoptarea Convenţiei, Vasile Boerescu, în broşura ,,Examen de la convention relative a l’organisation des principautés danubiennes”, făcea o analiză riguroasă a textului ei. El arăta, pe de o parte, dificultăţile care vor fi întâmpinate în aplicarea prevederile acesteia, iar pe de alta, sublinia că pentru prima dată capitulaţiile, ce statuau autonomia Principatelor, erau încorporate în dreptul public european. Boerescu scria că dacă compromisul ce stătea la fundamentul noului act satisfăcea prea puţin aspiraţiile spre unire ale acestora, prevederile sale sunt precum ,,o jumătate de pâine, dar aceasta este mai bună decât nimic”. Şi el concluziona: ,,Nu este unirea desăvârşită, însă principiul ei a fost proclamat. Rămâne acum ca noi, românii, să facem restul şi datorăm mulţumiri Europei, care ne-a arătat că unirea este posibilă” (Riker).
Cu tot secretul ce înconjura lucrările Convenţiei, unele informaţii despre prevederile acesteia ajunseseră şi în Principate, iar Al. D. Ghica a publicat o parte din ele, după cum scria Béclard lui Walewski, la 3 septembrie. În general, românii (,,moldo-valahii”!) primiră cu resemnare veştile de la Paris, fără să piardă speranţa. Conform unui călător francez, muntenii, cel puţin, păreau satisfăcuţi de stipulaţiile Convenţiei, ei apreciau că erau cele mai bune ce puteau spera în contextul dat, iar baronul Eder, consulul austriac de la Bucureşti, scria la 15 august: ,,aici, pare a se fi uitat că s-a cerut unirea şi un principe străin”. După ce textul Convenţiei ajunse cunoscut, Ongley, consulul englez de la Iaşi, nota la 13 septembrie, că moldovenii se arătau destul de mulţumiţi sau cel puţin nu se plângeau. Pe de altă parte, la Bucureşti, la aflarea adevărului în privinţa conţinutului noii constituţii, radicalii au proiectat o ,,manifestaţie” împotriva Puterilor, în timp ce la Iaşi, unii boieri erau ,,indignaţi” de pierderea privilegiilor, iar liberalii erau dezamăgiţi de limitele restrânse ale sufragiului, scria Place lui Walewski, la 6 noiembrie. Totuşi, o circulară a Partidei Naţionale din Moldova insista asupra rolului însemnat atribuit Comisiei Centrale şi sublinia importanţa viitoarelor alegeri.
Ceea ce a provocat o tulburare reală a fost clauza (art. 49) din Convenţie ce prevedea înlocuirea celor doi caimacami (Ghica şi Vogoride) printr-o căimăcămie specială, în fiecare principat, alcătuită din trei persoane. Noua căimăcămie instituită avea menirea să pregătească şi să organizeze alegerile pentru Adunările elective şi să gireze treburile de stat în cele două principate pănă la instalarea noilor domni. Căimăcămia din Muntenia era preponderent conservatoare, Ioan Manu şi Emanoil Băleanu, doar I. Al. Filipescu era moderat. În aceste circumstanţe, la sud de Milcov, s-a creat o stare de lucruri care amintea de Moldova lui Vogoride, în vara lui 1857: libertatea presei a fost suprimată, adunările publice restricţionate, funcţionarii publici pro-unionişti destituiţi. Confruntată cu aceste măsuri, Partida Naţională munteană, condusă de radicali, a declanşat o campanie energică de protest împotriva acţiunilor abuzive ale căimăcămiei conservatoare. N. Golescu şi D. Brătianu au fost trimişi în misiune diplomatică în Apus, unde au avut întrevederi cu unii lideri politici însemnaţi şi au relatat despre ceea ce se petrecea în Muntenia. Dincolo de Milcov, în Moldova, atmosfera politică era diferită, majoritatea în noua căimăcămie era deţinută de fruntaşii unionişti Anastase Panu şi Vasile Sturdza, al treilea, Ştefan Catargiu, fiind conservator. Mai mult, unioniştii au intrat în guvern ca miniştri, precum V. Alecsandri, Al. Cuza, P. Donici, au reapărut foile naţionale ,,Zimbrul” şi ,,Steaua Dunării”, iar prevederile electorale au fost aplicate aici într-un spirit larg. Apoi, intrând în conflict cu Şt. Catargiu, cei doi caimacami n-au ezitat să-l înlocuiască cu Ioan Cantacuzino.
Decizia neaşteptată, care impunea înlăturarea caimacamilor din funcţie, a provocat consternare în cercurile oficiale, la Bucureşti şi la Iaşi. În familia caimacamului Al. D. Ghica vestea înlocuirii cădea ,,ca o adevărată bombă” (Riker), mai ales că acesta îndepărtase pe mulţi din funcţii şi numise în loc aderenţi de-ai săi, în speranţa că alegerile îl vor propulsa în domnie, scria Colquhoun lui Bulwer, la 15 septembrie 1858. Ghica era deprimat mai ales de faptul că noii caimacami munteni, I. Manu şi Em. Băleanu, conservatori, erau partizanii lui Ştirbei, rivalul său la domnie, doar I. Al. Filipescu, era un moderat (cf. Eder către Buol, din 19 august). Reacţia lui a fost surprinzătoare: el trimitea un mesager la Poartă pentru a protesta, spunând că nu mai răspundea de liniştea publică, dar, în acelaşi timp, din adversitate faţă de Ştirbei, el încheia o coaliţie cu radicalii munteni, angajându-se să sprijine candidatura lui Nicolae Golescu, scria Béclard lui Walewski, la 3 septembrie. Ghica nu întrunea totuşi condiţiile necesare pentru domnie (nu era fiul unui muntean de baştină), ceea ce l-a determinat să cumpere pe Băleanu cu 1000 de galbeni şi, până la retragerea din funcţie, a continuat să împartă ,,gratificaţii” din punga statului, scria Colquhoun, la 30 octombrie.
Cei doi caimacami (Ghica şi Vogoride), siliţi să se retragă, ar fi dorit să păstreze personalul administrativ numit de ei, după cum scria Thouvenel lui Walewski, la 8 septembrie, dar ambasadorul argumenta logic, la 28 septembrie, că din moment ce ,,vechii caimacami se retrag, partizanii lor trebuiau să plece odată cu ei”. Dar firmanul de învestitură emis de Poartă nu era mai precis decât textul însuşi al Convenţiei, cu toate acestea, Puterile au convenit ca noii caimacami să fie liberi să-şi desemneze miniştrii. În aceste condiţii, în Moldova, miniştrii lui Vogoride au fost destituiţi rapid, scria Place lui Walewski, la 6 noiembrie, iar caimacamii munteni sfârşiră prin înlăturarea tuturor oamenilor lui Ghica. Dar măsurile luate de aceştia, suprimarea întrunirilor şi şicanele împotriva lui Ghica şi a radicalilor, erau privite drept abuzuri şi incapacitate de a gestiona noile alegeri.
Dacă în Muntenia, în ciuda neînţelegerilor celor doi caimacami cu Filipescu, noua cârmuire acţiona coerent, în Moldova, ,,situaţia era cu totul alta”. Potrivit afirmaţiilor consulului francez, Catargiu dorise să reia portofoliul deţinut la interne, pentru a putea numi prefecţii, în speranţa că ar servi aspiraţiilor sale la domnie. Cei trei au căzut de acord şi au destituit pe oamenii lui Vogoride, dar ulterior au apărut complicaţii, poliţia ţinea de departamentul lui Catargiu (şeful ei îi era nepot), apoi acesta, poate la îndemnul Austriei, refuză să semneze decretul pentru restabilirea libertăţii presei. Dar ruptura în sânul căimăcămiei a fost provocată de neînţelegerea în jurul numirii noilor prefecţi (unii rudele lui Catargiu), caimacamul refuză să mai participe la şedinţe, dezbinarea lua proporţii, iar pregătirea listelor era pusă sub semnul întrebării. În aceste condiţii, invocând majoritatea, cei doi caimacami completară singuri lista numirilor, ceea ce-l determină pe Catargiu să se adreseze Porţii, prin comisarul ei Afif Bey, şi să ceară intervenţia ei.
Poarta răspundea cu o rapiditate ieşită in comun: prin comisarul ei, ea ,,mustră pe caimacami” (Riker), pentru actele săvârşite ce contraveneau firmanului şi-i preveni de alte interpretări eronate. Walewski, surprins, protestă, la 2 decembrie, pentru că Poarta procedase fără consimţământul Puterilor. Dar Turcia, din nefericire, nu s-a oprit aici: au fost trimise la Iaşi alte două comunicări, prin care se cerea guvernului moldovean să nu ia niciun fel de măsuri în chestiunea mănăstirilor închinate şi se poruncea caimacamilor să revoce decretul privitor la libertatea presei. Comunicările arogante ale Porţii au provocat în Moldova o adevărată revoltă: cei doi caimacami ,,recalcitranţi.” (Riker), după ce-au contestat ,,cu îndrăzneală” dreptul comisarului de a servi ca intermediar, au oprit telegramele cifrate şi i-au dat ordin să părăsească ţara. Prin acţiunea lor, caimacamii transmiteau un mesaj foarte clar Porţii: ei se opuneau categoric oricărei atingeri aduse autonomiei Moldovei. În continuare, Panu şi Sturdza au trimis lui Fotiade, capuchehaia nevrednică implicată în ,,ruşinoasele întâmplări din vara 1857” (Riker), ordinul de rechemare în ţară.
Dar Turcia n-a renunţat, ofensată de atitudinea caimacamilor, ea supuse întreaga chestiune ambasadorilor Puterilor, care, prin Bulwer, decanul acestora, convocau o conferinţă, la 27 noiembrie 1858. După dezbateri, a fost întocmită o notă diplomatică, la 28 noiembrie, în care se arăta: caimacamii îşi depăşiseră atribuţiile conferite de firman, iar orice interpretare a Convenţiei sau a firmanului trebuia deferită Porţii. Era o ,,sentinţă” colectivă, dar cei doi refuzau să-şi schimbe atitudinea şi consulul Place, care i-ar fi îndemnat să reziste, explica lui Walewski, la 30 noiembrie, că aceştia încercaseră să împace pe Catargiu, dar el se opuse. Caimacamii, încurajaţi de apropierea alegerilor, fapt care le conferea imunitate, n-au rămas inactivi şi s-au plâns tuturor consulilor din Iaşi şi lui Walewski, împotriva lui Catargiu şi a lui Afif Bey. După ce trimise noi mustrări caimacamilor, dar fără rezultatul dorit, Poarta intenţiona să suspende alegerile şi aduse aceasta la cunoştinţa ambasadorilor Puterilor, la 15 decembrie.
Lucrurile păreau să ia din nou o turnură halucinantă, care aminteau de vara lui 1857, şi acestea se întâmplau tot în Moldova. Proiectul otoman (suspendarea alegerilor) nu putea să nu ducă la ,,noi complicaţii” (Riker), iar Rusia semnala Porţii, la 18 decembrie, că aceasta însemna de fapt suspendarea Convenţiei însăşi şi că, în acest fel, îşi lua ,,o foarte grea răspundere..”. Turcia era din nou într-o situaţie dificilă, mai ales că cei doi caimacami îi adresaseră o notă ,,cam insolentă”. În final, pe jumătate înfrântă, Poarta se lăsa convinsă de Franţa să nu suspende alegerile şi decise să supună chestiunea atenţiei Puterilor, la 22 decembrie. Acestea, vădit iritate de noua solicitare, în neputinţa de a găsi o soluţie rezonabilă, discutau în acele zile despre convocarea unei noi conferinţe la Paris, spre ,,a interpreta Convenţia”. Dar Walewski, exasperat de noile piedici apărute, era de părere că o acţiune colectivă a Puterilor nu ar fi reuşit decât să agraveze situaţia din Principate. În final, rezultatul întregii discuţii a fost acela că ,,lucrurile rămaseră la voia întâmplării” (Riker), Puterile temându-se că Poarta ar putea să nu recunoască rezultatele alegerilor.
Hotărârea celor doi caimacami de a-şi afirma independenţa faţă de Poartă era fermă: deoarece Catargiu persista în refuzul său de a-şi exercita atribuţiile, în ciuda încercărilor de conciliere, colegii lui l-au declarat pur şi simplu demis şi l-au înlocuit cu Ioan Cantacuzino. Apoi, la 26 decembrie 1858, Panu şi Sturdza au cerut ambasadorilor rechemarea comisarului turc Afif, motivând că şederea lui prelungită era o încălcare a autonomiei Moldovei. Ambasadorul Sardiniei, Durando, a îmbrăţişat cererea celor doi şi a stăruit pe lângă ceilalţi să o sprijine, dar ambasadorii Angliei şi Austriei, Bulwer şi Prokesch, arătau că acceptarea ei ar fi însemnat o nouă umilinţă pentru Poartă. Până la urmă, comisarul Afif Bey n-a fost rechemat, iar prezenţa lui în ţară n-a mai trezit nemulţumiri, fiind complet ignorată. În final, Poarta, ,,indignată” de primirea făcută notelor sale, anunţa pe ambasadori, la 12 ianuarie, că îşi rezerva dreptul de a recunoaşte sau nu alegerile, dar Puterile au reacţionat cu răceală.
Între timp, în ambele Principate, candidaţii la domnie erau antrenaţi într-o vie agitaţie în vederea accederii la tron. Cei doi foşti caimacami aveau fiecare probleme pentru a fi acceptaţi drept candidaţi, pe care se străduiau să le depăşească. Pregătirile electorale continuau, iar reclamaţiile erau numeroase în ambele ţări. De pildă, în Moldova, se spunea că locuitorii din sate au fost înregistraţi, în unele locuri, printre votanţii de la oraş, iar Panu şi Sturdza acţionaseră din răsputeri în sprijinul cauzei naţionaliste (unioniste), scria consulul englez Churchill lui Bulwer, la 31 decembrie. Consulul francez îi ajutase pe cei doi atât de energic, încât Malmesbury (noul ministru de externe britanic) scria, la 3 ianuarie, ambasadorului Cowley să protesteze pe lângă Walewski împotriva atitudinii lui. Dar Place explica ministrului său, la 23 decembrie: ,,Căimăcămia nu s-a îndepărtat nicio singură clipă de la cea mai strictă legalitate, iar afirmaţiile contrarii nu sunt decât calomnii. Sunt martor al sincerelor ei sforţări de a face listele electorale cât mai exacte cu putinţă, dat fiind scurtul răstimp ce i s-a acordat şi sistemul atât de greu de pus în aplicare”. Din aceste raţiuni, Poarta acţiona în acele zile pentru îndepărtarea celor doi caimacami şi numirea unui domn de-a dreptul de către sultan, scria Place, la 28 decembrie.
Dar consulul englez stăruia în rapoartele sale: ,,Cât despre alegeri, toţi recunosc imperfecţiunile lor, însă partidul la putere (unionist) a făcut prea puţin pentru a le îndrepta…Cei care au protestat împotriva faptului că listele cuprindeau nume de persoane fără drept de vot, li s-a cerut să-şi dovedească afirmaţiile, ceea ce aproape nimeni nu a putut proba. Partidul la putere (unionist) nu şi-a cruţat nicio sforţare pentru ca majoritatea deputaţilor să fie aleasă dintre membrii lui,..s-a făcut în multe cazuri abuz de putere, iar uneori s-a folosit de forţa poliţienească. Pe de altă parte, trebuie să adaug că mi s-au adus la cunoştinţă cazuri în care partizanii lui Mihail şi ai lui Grigore Sturdza au dat sume mari de bani pentru a fi aleşi deputaţi. Acelaşi argument trebuie să fi fost întrebuinţat de amândouă părţile”, apoi, deplângând ,,imoralitatea acestui popor”, el adăuga: ,,trebuie deplorat faptul că, în una din tabere, s-a folosit constrângerea spre a influenţa alegerile, şi este tot atât de trist că, în cealaltă tabără, s-a recurs la mită pentru a se zădărnici această influenţă”.
Şi în Muntenia au apărut neinţelegeri şi dispute în timpul pregătirii alegerilor, iar la începutul noului an, 1859, s-a ivit un incident în problema alcătuirii listelor electorale. Astfel, în temeiul art. IX din legea electorală, anexată textului Convenţiei, căimăcămia dăduse o ordonanţă, prin care erau eliminaţi din listele electorale doi jurnalişti radicali, unul fiind chiar C. A. Rosetti, prim-redactor la ziarul ,,Românul”. Cei vizaţi s-au adresat justiţiei, care le-a făcut dreptate. Atunci, caimacamii conservatori s-au adresat colegului lor Filipescu, ca ministru al justiţiei, să ceară instanţei modificarea sentinţei. Din respect pentru independenţa magistraturii sau pentru a deveni popular, Filipescu a refuzat şi a rămas ferm în atitudinea aceasta. În această situaţie, trei dintre consulii munteni s-au adresat Porţii (lui Fuad), pentru ca aceasta să transmită direct caimacamilor că deciziile referitoare la eligibilitatea deputaţilor erau de competenţa Adunării. Consulii îşi luau apoi îndatorirea de a restabili înţelegerea între caimacami, iar cazul Rosetti a fost soluţionat favorabil. Dar Colquhoun era nemulţumit mai curând de acţiunile opoziţiei, care spera la suspendarea alegerilor, ceea ce nu s-a întâmplat.
Prin contrast, Moldova era percepută ca ,,Piemontul României”, iar alegerile s-au desfăşurat aici într-o atmosferă mai puţin tensionată, contându-se pe o victorie a unioniştilor. Partida conservatoare susţinea în cea mai mare parte pe fostul domn Mihail Sturdza, sprijinit de marii boieri, şi pe fiul său Grigore Sturdza, colonel moldovean, polcovnic rus şi general otoman (Muhlis-Paşa), cu simpatii în anumite medii social-politice. Bătrânul domn se bucura şi de sprijinul lui Vogoride, după ce acesta înţelese că propria lui candidatură nu avea sorţi de izbândă. Conservatorii ar fi putut spera într-o victorie, dacă taberele ce îi susţineau pe cei doi candidaţi se uneau, dar fuziunea era cu neputinţă din cauza aversiunii existente între tată şi fiu.
Partida Naţională din Moldova era confruntată cu problema menţinerii coeziunii şi unităţii în jurul obiectivelor propuse. Gruparea a dus o campanie activă în vremea alegerilor pentru Electivă, reuşind să obţină majoritatea mandatelor (32 din 55). La 28 decembrie/9 ianuarie 1859, s-au deschis lucrările Adunării elective a Moldovei, deputaţii fiind salutaţi cu strigăte de ,,Trăiască Unirea”. La 1/13 ianuarie 1859, Anast. Panu, în numele căimăcămiei, spunea: ,,Trecutul dispare…, viitorimea ni se deschide astăzi sub norocite auspicii. Să ne dăm mâna a lucra la mântuirea patriei, la regenerarea naţiei noastre, lăsând interesul privat la o parte şi necugetând decât la interesul acel comun”. Mitropolitul şi-a ocupat locul de preşedinte al Adunării, la 4/16 ianuarie, iar P. Mavrogheni şi Al. Cuza au fost aleşi vicepreşedinţi. S-a trecut apoi la validarea alegerilor, fiind validate în final mandatele a 55 de deputaţi, Gr. Sturdza fiind confirmat ca deputat, dar candidatura sa la domnie a fost respinsă. După deschidere, unioniştii au decis să se întrunească câteva seri de-a rândul, pentru a-şi desemna candidatul la domnie, erau atât de mulţi cei care puteau fi desemnaţi, încât o alegere părea cu neputinţă de făcut. Dar în seara de 3/15 ianuarie, ei s-au întrunit în sala ,,Elefant” a Muzeului din Iaşi, pentru a se pune de acord asupra persoanei candidatului. V. Alecsandri, care avea şanse mari, a renunţat şi a propus pe C. Negri, dar s-a opus acestei candidaturi Lascăr Catargiu. Atunci, în încordarea acelei clipe, N. Pisoschi a propus candidatura colonelului Al. Cuza, care a fost acceptat de cei prezenţi.
Dar programul unionist integral din 1857 nu era abandonat şi, în şedinţa Adunării, din 4/16 ianuarie, a fost prezentată de M. Kogălniceanu şi alţi deputaţi o petiţie, prin care se solicita a nu fi uitată dorinţa ,,în unanimitate exprimată” de cele două Adunări ad-hoc privitoare la unire. Acelaşi fruntaş, împreună cu alţii, a cerut Adunării elective ca, înainte de a alege noul domn, să-şi dea acordul încă o dată la ,,dorinţa cea mai aprinsă a poporului întreg”, adică ,,Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei sub guvernământul unui principe străin”, iar cel care avea să fie ales trebuia să se silească ,,a asigura această unire în cel mai scurt timp”. La această propunere, un grup de deputaţi, printre care V. Alecsandri, N. Pisoschi şi Al. Cuza însuşi, a venit cu un amendament în care, gratulându-se Puterile pentru recunoaşterea drepturilor Principatelor, Adunarea exprima totodată ,,cea mai sacră şi vie părere de rău” pentru neîmplinirea celei mai ,,unanime dorinţe a naţiei române, adică: Unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat sub un principe străin”. O comisie a unificat cele două texte într-un proiect de mulţumire adresat Puterilor, înaintea alegerii domnului, în care, din nou, s-a reafirmat că Unirea Principatelor sub un prinţ străin continua a fi ,,dorinţa cea mai vie, cea mai aprinsă, cea mai generală a naţiei române”. Astfel, noul domn ales urma să fie purtătorul unui ,,depozit sacru”, până când împrejurările aveau să îngăduie împlinirea acestui deziderat.
La 5/17 ianuarie 1859, Adunarea electivă s-a întrunit pentru alegerea domnului Moldovei, alegerea s-a făcut prin vot deschis şi Al. I. Cuza a fost ales în unanimitate de cei 48 de deputaţi prezenţi. În emoţia acelei clipe unice, M. Kogălniceanu s-a adresat celui ales: ,,Alegându-te pe tine domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou…Fii dar omul epocii…fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei, pentru care mai toţi domnii au fost nepăsători sau răi”. Întemeindu-se pe votul Adunării, care îi oferise domnia, fruntaşii unionişti vedeau în Cuza, nu numai mandatarul voinţei naţinale chemat a înfăptui unirea, ci şi, paradoxal, persoana care-şi luase angajamentul de a servi drept instrument pentru aducerea unui prinţ străin. Era o ,,stranie misiune”, nota Riker.
Victoria unioniştilor era o aproape o certitudine, încât consulul austriac Godel n-a binevoit să mai asiste, iar opoziţia conservatoare, după ce-a sperat că mitropolitul va lipsi de la şedinţă, a sfârşit prin a-l vota pe acela pe care-l combătuseră. O Adunare aleasă în mod liber avea, în sfârşit, conştiinţa că voinţa îi era adusă la îndeplinire: ,,Pentru întâia oară în Moldova, nota Place, s-a săvărşit o alegere fără să se cheltuiască un singur galben…Alegerea lui Cuza este biruinţa deplină a ideilor unioniste şi liberale asupra vechiului sistem de corupţie…E greu de închipuit însufleţirea…”. Entuziasmul a fost general, mulţi plângeau de bucurie, N. Gane nota: ,,aerul vibra de sunetul clopotelor tuturor bisericilor din oraş (Iaşi) şi de bubuitul celor 101 lovituri de tun”. Satisfacţia publică a fost fără margini în Iaşi, devenit ,,leagăn al Unirii”, D. A. Sturdza, martor ocular, nota: ,,Nu am văzut niciodată un entuziasm asemănător, în Piaţa Palatului se aflau, poate, 10.000 de oameni. Întreaga stradă principală era înţesată. Timp de patru zile, numeroase procesiuni, luminate cu 400-500 de torţe, veneau să-l felicite pe Domn”. Şi V. Alecsandri ne-a lăsat impresiile sale dspre acele zile: ,,Mulţimi de oameni, purtând torţe şi pancarde alegorice parcurgeau străzile, strigând: ,,Trăiască domnitorul! Trăiască deputaţii! Jos strigoii! Moarte lui M. Sturdza!”. De la Focşanii munteni venea o urare aflată în inima multora: ,,Trăiască România unită!”.
Puterile nu aveau cum să ridice obiecţii faţă de rezultatul alegerilor din Moldova, însă Poarta nu se arăta deloc binevoitoare. ,,Ingerinţele” în alegeri, după cum se spunea, avuseseră tocmai rezultatul de care Turcia se temuse cel mai mult: victoria unioniştilor! Austria (Buol) credea că ,,trebuia întreprins ceva” şi cerea lui Prokesch să sondeze intenţiile Porţii. Marele vizir Aali Paşa aprecia că Turcia trebuia să uzeze de dreptul ce şi-l rezervase, de a refuza recunoaşterea rezultatului alegerilor şi, temându-se că domnul ales, încurajat de consulul francez, ar putea să se lipsească de confirmarea sultanului, credea că soluţia indicată ar fi convocarea unei conferinţe, nu la Paris, ci la Londra, bazându-se pe susţinerea acesteia. Cowley sonda terenul la Paris manifestându-şi îndoiala că Anglia va recunoaşte pe Cuza, dar Walewski se arăta categoric şi-i declara că abuzurile săvârşite în Moldova, după cât se spunea, nu puteau jstifica refuzul de a recunoaşte pe cel ales. În acelaşi timp, Malmesbury însuşi ignora argumentele lui Bulwer în favoarea cererii Porţii şi-i scria lui Cowley, la 25 ianuarie, că ,,chestiunea fundamentală este ca liniştea Principatelor să nu fie tulburată”. Gorceakov (Rusia) se arăta la fel de impasibil şi afirma că se putea ţine o conferinţă, dar Poarta nu avea dreptul de a-i refuza lui Cuza învestitura. În aceste condiţii, Austria, care dorea o asemenea conferinţă, după ce lua act de refuzul Franţei, stăruia acum pe lângă Poartă să ajungă la o înţelegere cu domnul Cuza şi să evite o conferinţă, în aşteptarea rezultatului de la Bucureşti. În final, Poarta se resemna, hotârând să aştepte alegerile din Muntenia.
Victoria unioniştilor din Moldova i-a stimulat pe radicalii munteni, iar Partida Naţională pregătise deja un banchet în cinstea lui Cuza, scria Eder lui Buol, la 20 ianuarie. Alegerile pentru Adunarea electivă din Muntenia s-au desfăşurat în linişte, între 8/20-12/24 ianuarie 1859, iar rezultatul era previzibil. Bucureştiul era sub controlul radicalilor, C. A. Rosetti, V. Boerescu şi N. Golescu figurau printre deputaţii aleşi, dar în alte părţi, ,,naţionalii” (unioniştii) munteni au obţinut rezultate modeste. Conservatorii au reuşit să obţină victoria în alegeri în toată ţara, ei deţinând aproape două treimi din cele 72 de locuri-Colquhoun le atribuia 46 de locuri, iar Béclard 43. După estimările consulului francez, în Adunarea electivă munteană, candidaţii prezumtivi au întrunit ca număr de voturi: Gh. Bibescu 30, Barbu Ştirbei 23, N. Golescu 18, Al. Ghica 6, I. Cantacuzino 5. Conservatorii munteni, ca şi cei din Moldova, erau împărţiţi în două tabere, care susţineau la domnie pe cei doi fraţi, foşti domnitori, Gh. Bibescu şi Barbu Ştirbei. Bibescu lipsea din ţară, dar era aşteptat să se întoarcă curând, iar Ştirbei, care nu se bucura de o bună sănătate, trăia mai mult retras.
În principiu, niciunul din candidaţii munteni, indiferent de orientarea acestora, nu respingeau unirea, fiind dispuşi să conducă cele două ţări unite. Astfel că, în Muntenia, după cum observa consulul general francez Béclard, ,,nu există partid antiunionist”. Al. D. Ghica, un alt fost domnitor, aşteptase să afle culoarea politică a deputaţilor aleşi, înainte de a decide dacă va prezenta căimăcămiei candidatura sa. Dar rezultatul, mult sub aşteptări, Béclard îi atribuie doar şase deputaţi, nu părea să justifice intrarea în lupta pentru domnie. Un alt aspirant la domnie era Ion Ghica, fostul revoluţionar de la 1848 şi acum bei (prinţ) de Samos. Ion Bălăceanu, liberal moderat, întors în ţară, devine sufletul ,,partidei Ion Ghica”, un aspect esenţial al activităţiii lui era acela de a forma o ,,partidă” pentru I. Ghica. Dar acesta se arată ezitant, aparent impasibil, întârzie să se întoarcă în ţară, el nu este ales în Adunarea ad-hoc, şi nu va mai putea candida nici în alegerile pentru Electivă.
Situaţia era dificilă şi în sânul Partidei Naţionale, care era în minoritate în Adunare, şi nu se oprise asupra niciunui candidat, N. Golescu întrunise un număr mic de voturi (18), prin comparaţie cu candidaţii conservatori. O soluţie avantajoasă ar fi fost unirea radicalilor cu adepţii lui Al. Ghica, care ar fi putut să fie decisivă pentru candidatul acestora, dacă gruparea conservatoare refuza să aleagă între cei doi fraţi. Dar, în momentul deschiderii Adunării, exista impresia generală că Bibescu, care dispunea de votul a 24 de deputaţi, va fi ales în scaunul muntean, pentru a-şi relua domnia întreruptă de revoluţionari, la 1848.
Însă nu lipseau indiciile că o procedură strict constituţională ar putea să nu dea rezultatele scontate de către ,,naţionalişti” (unionişti). Astfel, cu două zile înaintea de întrunirea deputaţilor, ,,ţăranii fuseseră îndemnaţi de Partidul Naţional să se strângă în jurul sălii unde se ţinea Adunarea şi să manifesteze”. Ulterior, în urma cercetărilor efectuate, caimacamii descoperiră că ,,existase de fapt o conspiraţie, pentru a impune alegerea lui Brătianu sau pe cea a lui Golescu”, conform Colquhoun către Bulwer, din 1 februarie. Spre deosebire de elementele unioniste din Moldova, în general moderate, minoritatea radicală din Muntenia, alcătuită din oameni de la 1848, reuşise, ,,exploatând ura poporului împotriva boierimii, să aibă o influenţă mai directă asupra mulţimilor” (Riker). După spusele lui Béclard, conservatorii erau plini de încredere, iar radicalii avuseseră intenţia să conteste validitatea alegerilor şi, dacă acest plan nu reuşea, atunci urmau să părăsească sala şi să apeleze la mulţime.
Adunarea electivă munteană şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie/3 februarie 1859, şi în această zi, ca şi în ziua următoare, se petrecură ,,scene de sălbatică anarhie” (Riker). Unele intrări ale oraşului fiind lăsate nesupravegheate (probabil că poliţia făcea parte din conspiraţie, scrie Riker), un număr mare de ţărani şi de ,,mahalagii” (oameni din mahalale) pătrunse în Bucureşti şi ,,roia” pe străzi. În prima zi a lucrărilor, s-a putut observa că tribunele din sala unde s-a desfăşurat Adunarea erau pline de spectatori agitaţi. Era o evidenţă că radicalii îşi făuriseră o armă din acea mulţime numeroasă pe care aveau s-o folosească la nevoie. În momentul în care caimacamii părăsiră sala, în dimineaţa zilei a treia a lucrărilor, ei au fost huiduiţi de mulţime. În ziua următoare, conform lui Riker, ,,situaţia s-a agravat mult”: straja de la una din intrările oraşului a fost dezarmată de o gloată de ţărani, mulţimea s-a îmbulzit pe străzi în timpul nopţii ascultând cuvântările unor tribuni, care spuneau oamenilor că, oricare ar fi voinţa boierilor, poporul avea dreptul să aleagă pe Golescu sau pe Brătianu. Colquhoun scria lui Bulwer, la 3 şi 5 februarie 1859, că agitatorii aflaţi în tribunele Camerei făceau mulţimii de afară semn pe fereastră, ori de câte ori era nevoie de provocat tumult în sală, iar preşedintele Adunării părea lipsit de curaj pentru a păstra ordinea. Caimacamii, copleşiţi, au insistat pe lângă consuli să fie prezenţi în sală, în speranţa că prezenţa lor ar putea domoli mulţimea. Şi unii dintre ei au fost martori la ,,această dramă sălbatică” (Riker). În acest timp, la Iaşi, la 450 de km depărtare, colonelul Cuza, domnul proaspăt ales, plănuia un marş asupra Bucureştiului, în fruntea trupelor lui, pentru a restabili ordinea, scria Béclard lui Walewski, la 1 martie (Cuza i-ar fi spus mai târziu consulului că avusese într-adevăr această intenţie, consemnează Riker).
Afirmaţiile istoricului american Riker (care vorbeşte de scene de ,,sălbatică anarhie”), bazate în special pe rapoartele consulului britanic Colquhoun, care nu privea cu ochi buni acţiunile unionişttilor, au nevoie să fie eplicitate şi plasate în contextul lor real. Întrucât nu dispunea de majoritate în Adunare, Partida naţională munteană, de fapt radicalii, oamenii de la 48, decisă să impună cu orice preţ victoria unirii, a apelat fără nicio ezitare la sprijinul mulţimilor. Exista convingerea că, în acele clipe supreme, numai presiunea populară exercitată asupra deputaţilor conservatori (dezbinaţi şi ei) putea conduce la o victorie a cauzei unirii. Prin mijlocirea unor tineri înflăcăraţi (tribunii), radicalii au declanşat în Bucureşti o acţiune de mari proporţii de mobilizare şi propagandă, specific revoluţionară, extinsă şi la satele din vecinătatea oraşului. Astfel, Mircea Mălăeru, anterior deputat în Adunarea ad-hoc, din judeţul Ilfov, a reuşit aducerea a mii de ţărani la Bucureşti.
La 22 ianuarie/3 februarie 1859, când Adunarea şi-a deschis lucrările, sediul acesteia era înconjurat de o mare mulţime, o ,,mare vie” (scria N. T. Orăşanu, spunea unul din tribuni). Aceste mii de oameni (orăşeni şi ţărani) au acţionat la îndemnul grupării radicale şi au ţinut sub presiune continuă conservatorii din Adunare, pătrunzând până în sală. Precum în zilele revoluţiei muntene din iunie 48, mulţimea de orăşeni, tineri, ţărani, estimată de consulii străini la 30.000 de oameni, luase oraşul în stăpânire. În a doua zi a lucrărilor, 23 ianuarie/4 februarie, curtea Adunării era efectiv ocupată de 10-12.000 de oameni. În urma intervenţiei energice a deputaţilor radicali şi a atitudinii ameninţătoare a mulţimii, care cerea ,,Afară oştirea! Jos tiranii! Trăiască libertatea!”, detaşamentul înarmat care asigura ordinea în jurul Adunării a fost retras.
Efectul acestei presiuni asupra deputaţilor antiunionişti, supuşi hărţuielii, era devastator, ei stăteau intimidaţi, încremeniţi în scaune, în timp ce radicalii dominau dezbaterile, încrezători în victorie. În timpul acesta, pe culoarele Camerei şi în locuinţele particulare continuau discuţiile şi agitaţiile în jurul candidatului care va accede la domnie. Unii conservatori încercau să-l convingă pe Filipescu, al treilea caimacam, să candideze, fiind sprijinit şi de consulii Prusiei şi Rusiei, care încercau să-l atragă şi pe Ştirbei de partea lor. Consulul Eder mărturiseşte că unii conservatori, întruniţi în casa lui I. Oteteleşanu, în seara de 23 ianuarie/4 februarie, se simţeau terorizaţi, iar acesta încerca să-i convingă să se retragă organizat din Adunare şi să trimită o petiţie Porţii sau să se strămute în alt oraş şi să organizeze alegeri separate, ceea ce ar fi însemnat dezlănţuirea unui război civil.
În paralel, fruntaşii Partidei Naţionale, adunaţi la sediul lor din Bucureşti, într-o atmosferă încordată, încercau să identifice candidatul care să întrunească cele mai multe voturi în Adunare, pentru a fi ales. Ei au decis mai întâi să renunţe la candidatura lui Nicolae Golescu, aclamat de mulţime ca viitor domn în 22 şi 23 ianuarie, cerând însă conservatorilor să renunţe la rândul lor la candidatura lui Bibescu sau Ştirbei. În acest context, prinţul Dimitrie Gr. Ghica, a cărui candidatură nu avea sorţi de izbândă, propuse pe neaşteptate soluţia dublei alegeri, a susţinerii lui Cuza, singura modalitate de depăşire a impasului şi de înfăptuire a unirii, soluţie care ,,se afla în spiritul tuturor”, spunea V. Boerescu (cf. Eder către Buol, din 12 februarie). Ideea aceasta încolţise în mintea unor munteni de mai înainte, alegerea aceluiaşi domn în ambele Principate era agreată de partizanii lui N. Golescu, anterior alegerilor din Moldova (cf. Ongley către Bulwer, 9 noiembrie), dar acum, pentru întâia oară, era abordată concret. Reuşita neaşteptată a liberalilor (unioniştilor), la Iaşi, deschidea calea spre reluarea acestei stratageme- ,,era cu putinţă oare ca, printr-un straniu capriciu al soartei, omul ales într-un principat să fie ales şi în celălalt ?” (Riker).
S-a pus întrebarea dacă a existat vreo acţiune serioasă pentru ridicarea domnului Moldovei pe tronul muntean: au ,,uneltit” cumva moldovenii la Bucureşti în favoarea lui Cuza ? Se ajunsese oare la o înţelegere între cele două partide unioniste ? Felicitându-şi adversarul ajuns domn, Mihail Sturdza, generos, îi urase ca tot el să fie ales şi în Muntenia. Se spune iarăşi că o delegaţie moldoveană, aflată în drum spre Poartă, se oprise la Bucureşti şi sondase terenul în acest sens. Versiunea aceasta este dezminţită categoric de consulul francez, care afirmă că niciunul din radicali nu voise să renunţe la ambiţia personală de dragul unui principiu, scria Beclard lui Walewski, la 24 februarie 1859. Faptul că niciunul dintre consuli nu raportase vreo mişcare (acţiune) în sprijinul lui Cuza, pare să indice că ideea dublei alegeri, împărtăşită de unii, nu era una dominantă. Sunt indicii (dovezi) că nici Cuza însuşi nu nutrea această speranţă şi anunţase că ,,îndată, după alegerea fratelui nostru, domnul din Valahia”, vor fi luate măsuri pentru organizarea Comisiei Centrale. Nici chiar propunerea lui Ghica, din seara de 23 ianuarie, nu trecu fără împotrvire, deoarece unii se temeau că alegerea aceluiaşi domn în cele două ţări ar fi atras respingerea ei de către Puteri. Radicalii înşişi ezitau să renunţe la posibilitatea de a prelua puterea şi a-şi pune în aplicare programul.
De aceea, Dim. Ghica a stăruit cu multă elocvenţă pe lângă cei prezenţi, pentru a abandona orice simţământ personal sau de partid, iar în final, partida naţională (radicalii) a decis să voteze pe domnul Moldovei. Ei erau ferm hotărâţi, la nevoie, să recurgă chiar la forţă (revoluţie), pentru a asigura alegerea acestuia, conform relatării lui Eder, din 12 februarie, dar Beclard nu ne spune nimic despre această intenţie. Astfel, dacă conservatorii stăruiau în alegerea lui Bibescu, atunci urma ca ,,poporul…să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama de ales pe alesul Camerei Moldovei”.
Ipoteza dublei alegeri fusese vehiculată şi în cercurile diplomatice europene, la sfârşitul lui 1858, o menţionează consulul austriac Eder şi ministrul său Buol, Ongley, consulul englez de la Iaşi, Grass, ministrul Belgiei la Viena ş.a. La 6/18 ianuarie 1859, Buol telegrafia ambasadorului Hubner la Paris: ,,Cuza a fost ales la Iaşi, va fi ales şi la Bucureşti”. La 8 ianuarie, Eder raporta că ,,ştirea rezultatului alegerii de domn din Moldova a produs aici multă impresie, s-a susţinut că un partid va propune pe Cuza şi pentru domnia Valahiei”. În Moldova se gândea la fel, la 19/31 ianuarie, D.A.Sturdza scria lui A. G. Golescu că era ,,o necesitate absolută ca să ne copiaţi în mod exact”. În sfârşit, să amintim şi corespondenţa din Bucureşti adresată ziarului ,,L’Indépendance Belge”, din Bruxelles, la 20 ianuarie/1 februarie 1859: ,,Alegerea colonelului Cuza de către fraţii noştri din Moldova l-a desemnat sufragiului Adunării noastre (muntene) şi de acum înainte el este candidat posibil. Toată lumea, o repet, este aproape de acord asupra acestui punct…Domnul Cuza va fi numit aici, precum a fost şi la Iaşi. În felul acesta vom face totuşi unirea”.
După adoptarea deciziei dublei alegeri de către unioniştii munteni, s-a hotărât să se păstreze secretul până a doua zi, iar I. C. Brătianu, cel care antrenase mulţimile în acele zile, avea misiunea de a contacta pe şeful poliţiei şi comandantul armatei în scopul urmărit. Astfel, s-a stabilit o înţelegere ca, în ziua următoare (24 ianuarie!), forţele de ordine şi mulţimile să se îndepărteze de sediul Adunării, pentru a nu oferi adversarilor unirii pretextul de anulare a alegerilor.
În dimineaţa de 24 ianuarie/5 februarie 1859, gloatele de ţărani şi orăşenii, în jur de 15.000 de oameni, au fost îndepărtate din jurul Adunării prin grădinile învecinate, dar erau pregătiţi dacă era necesar să pornească asupra sălii unde se ţineau alegerile. Deputaţii s-au întrunit la ora 11 şi au început dezbaterile. Deputatul V. Boerescu, în numele Partidei Naţionale, a propus Adunării ţinerea unei şedinţe secrete, pentru a prezenta o declaraţie în numele grupării sale, o propunere conciliatoare. În timpul şedinţei, Boerescu, ,,un tânăr şi eminent orator” (Riker), a pledat în favoarea principiului Unirii şi a cerut deputaţilor prezenţi să înceteze ,,duşmăniile”: ,,A ne uni asupra principiului unirii, este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezintă (întrupează) acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei. Să ne unim ca fraţi asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta”. El şi-a manifestat speranţa că Poarta şi Puterile vor consimţi la această alegere şi că o vor recunoaşte ca un act de reconciliere generală. Conservatorii, surprinşi, n-au putut spune aproape nimic, doar unul din ei a îndrăznit să afirme că o astfel de alegere constituia o încălcare a (literei) Convenţiei. Ei au acceptat, în final, să renunţe la candidaţii lor şi să-şi dea votul lui Cuza, apoi s-a redactat un act prin care cei prezenţi la şedinţa secretă se legau prin jurământ să aleagă pe acesta domn, cu scopul de a ,,consacra pentru totdeauna unitatea românilor”. Apoi, reveniţi în şedinţă publică, într-o atmosferă de mare însufleţire, toţi cei 64 de deputaţi prezenţi l-au ales pe Cuza (şi) ca domn al Munteniei. În acest mod, fericit, se încheia ,,una din cele mai frumoase pagini ale istoriei noatre”, scria I. Ghica .
Actul de la 24 ianuarie 1859, alegerea lui Al. I. Cuza ca domn al celor două Principate, a provocat o bucurie de nedescris zecilor de mii de oameni strânşi în Bucureşti: ,,Un entuziasm atât de sublim nu mai fusese înregistrat…decât în timpul revoluţiei din anul 1848”, nota D. Bolintineanu. Prin intermediul telegrafului, vestea alegerii lui Cuza s-a răspândit rapid în spaţiul românesc, în Moldova, Oltenia şi peste munţi, în Transilvania-Al. Papiu-Ilarian arăta că ,,alegerea domnitorului Cuza a trezit printre românii din Transilvania un entuziasm mai mare, poate, decât în Principate”. Cele două publicaţii româneşti din Braşov, ,,Gazeta de Transilvania” şi ,,Foaia…”, au descris şi ele bucuria oamenilor, ,,delirul frenetic”, ,,entuziasmul fără margini”. Ziarul ungar din Cluj, ,,Kolozsvari Kozlony” scria: ,,poporul s-a revărsat în valuri imense pe străzile străbătute de deputaţi, urmat de muzicile militare, care au cântat toată noaptea. Toate clădirile publice şi private se iluminează, oştenii cu puştile pe umăr amestecaţi printre oameni se bucură de fericirea generală…se dansează Hora Unirii pe la toate răspântiile…Strigătele de bucurie cutremurau văzduhul. Însufleţirea era de nedescris”. Ziarul german braşovean, ,,Kronstadter Zeitung” scria că ,,Ziua de 24 ianuarie este o zi memorabilă pentru români…Puţine popoare..au realizat cu sacrificii mari o operă atât de mare”.
Alegerea lui Cuza a avut ecouri puternice şi în presa europeană, cea franceză în special, dar şi cotidianul englez ,,Times” saluta curajul românilor care au tăiat ,,nodul gordian”, iar ,,Daily News” aprecia că Anglia nu putea să aibă o poziţie ostilă voinţei românilor manifestată ,,cu atâta claritate”. Cavour, prim-ministru al Piemontului, vedea în actul unirii românilor un precedent al unităţii italiene, deoarece ,,faptul minunat ce s-a realizat la poalele Carpaţilor”, urma să poată fi repetat ,,la poalele Alpilor”. Kossuth, din exilul său, rostea aceste cuvinte nobile despre unirea celor două ţări: ,,un astfel de spirit este necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau, dacă a pierdut-o, să o recâştige”.
Dacă bucuria a fost mare în tabăra radicalilor munteni (după Eder, ei sperau că domnul ales va lăsa Muntenia în seama lor), nici printre unioniştii moldoveni n-a fost mai mică. Astfel, V. Place vedea în alegerea lui Cuza victoria Franţei, scrind: ,,Ar fi cu neputinţă să se poată descrie entuziasmul cu care a fost primită această veste aici (Iaşi). Timp de trei zile capitala a fost iluminată şi s-au făcut prin oraş procesiuni cu torţe în strigăte de ,,Vive l’ Empereur” (cf. Place către Walewski, la 24 ianuarie şi 7 februarie). Consulul austriac era tăcut, însă cel englez, Churchill, telegrafia lui Bulwer, la 6 februarie 1859: ,,alegerea lui Cuza în Muntenia a stârnit multă însufleţire aici. Ea e privită ca un mare pas spre unire, care va fi înfăptuită, dacă nu se iau cele mai drastice măsuri pentru a o combate. În ziarele moldoveneşti se spune explicit că, dacă Poarta ar cuteza să refuze învestitura, românii îi vor contesta competenţa şi îşi vor apăra cu toţii drepturile până la capăt”.
——————————-
Prof. Ioan POPOIU
24 ianuarie 2019