Dă-ne, Doamne, cuvântul cel liber, cuvântul cel mai liber al Tău!…
Căci ce ar fi sa-L auzim pe Dumnezeu zicându-ne din senin:
– „Să te rogi. Dar mai întâi să iubești…”
Este un cuvânt care-ti cere sa te opresti… Să-ți oprești mintea în înțelegere.
Să facem o pauză de înțelegere.
O, Doamne, cum ne ceri Tu totul înainte de a da puținul nostru!? Știi Tu ceva ce nu știm noi? Știi Tu că e mai ușor să iubim lumea decât să ne rugăm pentru ea…? Sau ne chemi la ceva atât de măreț încât suspendă rugăciunea însăși…?
Oare vrei să spui, Doamne, că putem să fim atât de totali, atât de deplini înainte să ne rugăm… încât să nu ne mai rămână nimic de făcut? Decat să… ne rugăm? Atunci ce rost mai are rugăciunea, dacă deja ne-ai făcut să iubim – lumea Ta și pe oricine din ea…? Pentru că dacă ne-ai fi spus că fiind datori să iubim lumea trebuie să ne rugăm pentru ea, nu am fi văzut în asta decât o corvoadă după altă corvoadă… Căci tu știi că moralitatea este moartea oricărei chemări de la Tine!…
Dar așa, tu ne „păcălești” cu mintea Ta! Tu ne chemi să ne rugăm, „dar mai întâi să…”. Tu vrei să rămânem în Împărăția lui acest „mai întâi…”, din care știi că n-o să mai ieșim niciodată! Așa, Doamne, n-o să ajungem să ne mai rugăm niciodată. Dacă dăm de acel „mai întâi…”.
Parcă mintea Ta, Doamne, ne spune:
– „Să vă rugați în așa fel încât să nu mai trebuiască să vă rugați niciodată…”.
Înseamnă că Tu ne chemi în acea condiție care face posibilă orice rugăciune. Sau… imposibilă! Și nu te deranjează dacă rămânem în ea pentru totdeauna, fără să apucăm să ne mai rugăm vreodată…
Dar ce facem, Doamne, cu necazurile oamenilor care vin la noi? Ce facem cu „cererile” lor, cu cererile pentru ei…?
– „Să fiți în starea în care nu mai trebuie să cereți pentru ei, ceva, vreodată…”.
Dar dacă nu mai cerem, nu cumva…? Adică… Ce feste joci Tu, Doamne, minții noastre…!? Cum Îți sabotezi Tu singur regulile cu care te trudești cu noi de 2.000 de ani? Căci ne chemi la universuri care nu s-au auzit și „la inima noastră nu s-au suit”. Noi, cei de la capătul istoriei, cei la măsura veșnicei „jumătăți” a părinților noștri.
Căci iată. Nu a mai rămas din lume nimic. Decât eu. Tu. Și El.
Și ce gând mai presus de mine e acesta!… Să nu mai cer pentru tine ceva vreodată. Înaintea cerului. Înaintea lui Dumnezeu. Să-ți suspend cererile tale! Legitime. Îndreptățite. Căci dacă nu mai cer nimic înseamnă că nu mai am nevoie de nimic. Și nu mai am nevoie de nimic doar atunci când am… TOTUL.
Deci dacă eu am acces la acest… „Totul” al tău, atunci nu mai am ce sa-ți dau. Poți să-mi ceri orice. Eu pot doar să te am împreună cu Totul și să nu-mi mai doresc nimic pentru tine decât să te fac să simți că aparții acestui „Totul”. În care sunt împlinite, „deja”, toate cererile tale.
Ne „păcălești”, Doamne, și vei căuta să ne păcălești până la sfârșit! Asta dacă nu cumva, și Tu, ai ajuns…
„mai întâi”…
să ne iubești.
———————————
Pr. Iustin T., 9 august 2020