Să medităm la unul din conceptele lumii, la valoarea lui în cer și pe pământ: timpul „mort”.
Iată, societatea noastră, economia și lumea în dezvoltare au inventat noțiunea de… „timp mort”. Adică timpul în care nu produci ceva, timpul în care nu se întâmplă ceva „util” pentru viață, pentru carieră sau dezvoltare personală. Acest gen de timp mort poate fi timpul de transport dintr-un loc în altul, timpul de așteptare la cozi sau instituții, timpul de stat la aeroport, timpul de întârziere al cuiva la o întâlnire, sau, pur și simplu, timpul când ai agenda liberă, pentru moment, și nu ai ceva deosebit de făcut.
Cu alte cuvinte, timpul când nu ai o frământare a vieții, o grijă anume sau o planificare a ceva – este socotit, de logica lumii, timp mort. Și cea mai buna întrebuințare pe care lumea competitivă a găsit-o acestui timp mort, timp ne-viu, care nu trăiește – este distracția. Într-o formă sau alta. Să te uiți la televizor, să stai pe rețele de socializare, să călătorești, să-ți iei vacanță, orice… Sa facem ceva cu acest timp care moare, cu acest timp în care am fost lăsați singuri cu noi înșine – să-l „omorâm”.
O, dar hai să gândim dumnezeiește! Hai să gândim paradoxal, „outside the box”, hai să gândim ceva ce lumea nu poate gândi niciodată!…
Ce este, într-o altă ordine a lumii, timpul mort?
Timpul mort este o invitație a lui Dumnezeu să epuizăm posibilitățile acestei lumi, să ieșim în afara lor.
Adică cum…?
Adică timpul cât aștept copilul să iasă de la școală, timpul cât întârzie autobuzul, timpul cât aștept cuptorul să gătească cina, timpul cât m-a prins ploaia pe undeva… – devine timpul în care pot să ies din posibilitățile lumii. Din posibilitățile ploii. Din posibilitățile cuptorului… Paradoxal, cu un zâmbet, chiar ele mă invită să nu le mai aparțin. Cum ar fi să auzi ploaia zicându-ți: „Te țin un pic aici, ca să poţi să nu te mai gândești la mine…”. Sau cuptorul unde aștepți să se facă plăcinta: „Facem mâncare, dar parcă nu de mâncare-i vorba, nu-i așa…?”, și ţi-ar împărtăși micul secret al acestei înţelegeri. Ori autobuzul care te duce acasă: „Te duc eu de la A la B ca să nu mai trebuiască să fii undeva…”.
Dar unde să fim, dacă nu cu gândul în așteptare la copilul nostru, la casa noastră, la cina noastră, la serviciul nostru?
O, ce minunat e răspunsul…!
Nu ne rămâne decât să fim singuri. Cu lumea întreagă. Cu Creația. Și cu Dumnezeu.
Există un cuvânt la Pateric al Avvei Alonie, care te scoate „outside the box” şi-ţi dă acces… LA TOT. Nu e vorba sa vii la mănăstire sa te călugăreşti. Este despre cum sa dobândești o inimă „universală”…
Zice așa: „De nu vei socoti în inima ta că eu singur pe pământ sunt și Dumnezeu, nu vei avea odihnă”.
Adică să te retragi, o clipă, din „avuția” ta, care ți s-a dat s-o stăpânești – teme, copii, școli și autobuze –, să lași o clipă „stăpânirea” ta în mâna Celui Care le stăpânește pe toate. Dumnezeu. Ca să poți să ai acces, pentru o clipă, LA TOT. Înseamnă să ieși un pic din mica ta narațiune, pe care o ai din motive legitime, şi să mergi în… NARAȚIUNEA ÎNSĂȘI. Pentru că din acea Narațiune se țes toate: și plăcinta care se face la cuptor, și copilul care urmează să iasă de la școală, și autobuzul care merge pe traseul Operă – Universitate etc.
Căci până și iubiții care se așteaptă la întâlnire își țes așteptarea din țesutul Iubirii însăși, din însăși posibilitatea că există Iubire. Nu poți să „stăpânești” pe cineva în iubire decât dându-l stăpânirii Iubirii, care ne stăpânește pe toți. Luându-ți „acces” la el de la Dumnezeu însuși, care are acces la toate.
Timpul mort, dragi necunoscuți în Domnul, este timpul în care nu ne mai „revendică” nimeni și nimic… Ca să putem fi ai tuturor. Să fim mame şi taţi ai tuturor copiilor care ies de la școală. Inclusiv alui „nostru”. Să fim pe „harta” fără latitudine și longitudine a inimii lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne găsim în acest loc neprecizat, putem călători cu autobuzul oriunde, de la casă la servici, de la Operă la Universitate, de la copii la prieteni…
Atunci Slavă Lui că există un timp mort. Înseamnă că există și… spațiu mort. Înseamnă că putem să fim în „nicicândul” lui Dumnezeu în ora când ne plimbăm copilul de mână… Înseamnă că putem să fim în „niciundele” Iubirii Lui când stăm în stația de autobuz, când așteptăm undeva numai fiindcă trebuie să fim altundeva. Înseamnă, în fine, că dacă suntem „morți”, am dobândit acces la toate, și că nimic din cele „vii” nu mai are putere asupra noastră! Deci am scăpat, o clipă, de determinările lumii, și suntem în Nedeterminarea lui Dumnezeu.
Îți mulțumim, Doamne, pentru binecuvântarea timpului mort! Căci Tu ne chemi să murim lumii în modurile cele mai potrivite…
–––––––––––
Pr. Iustin T., 31 iulie 2020