A venit timpul să privim Bunavestire și altfel decât în estetica devenită oarecum clișeu „mama cu copilul”. Acum e criză, e gripă, pe undeva departe parcă își scoate capul și moartea… Deci ce moment mai bun să reevaluam viața decât o criză a vieții?
Estetica frumoasă a icoanelor nu ne mai atinge. Sufletele noastre sunt prea speriate. Avem nevoie de înțelesuri mai „tari”. Avem nevoie de înțelesuri noi, din care să putem mușca. Înțelesuri care să biruiască gustul morții….
Căci totul acum, totul, se petrece înăuntru, în Mintea și în Inima noastră. Acolo stau fricile paralizante, acolo și cele eliberatoare. Acolo sunt ideile obosite, din care nu mai putem scoate ceva nou, și care ne deprima. Acolo și ideile neobosite și vii. Neobosite ca Mintea Domnului Însuși, care ne-a spus: „Veniţi la mine cei osteniți (obosiți) și împovăraţi și Eu va voi odihni pe voi…!”.
Să „băgăm” deci mâna după înțelesurile neobosită ale Vieții. Ale Buneivestiri…
Și iată, ce lume măreață ni se deschide în față! Ne gândim noi oare că Mântuitorul nostru Însuși a venit pe lume într-o vreme de criză? Iudeii erau sub jugul roman, peste Iudeea domnea un tiran care a ucis 2.000 de prunci, și care l-ar fi ucis și pe Pruncul Mesia însuși. Ce valoare avea viața acestui Prunc? Căci nu știam c-o să fie Mântuitor și avea să învie omenirea… Iată, a trebuit să fugă în Egipt, a suferit de la iudei, a fost răstignit, a murit – lumea ar zice prea devreme. La 33 ani și jumătate…
Și totuși, ce valoare avea viața acestui Om? De ce sa se mai chinuie Existența cu El? Și mama Lui, și discipolii lui, numai sa-L vadă murind…?
O, ce minunat înțeles – dacă-l înțelegem! Viața unui copil din Nazaret, venit în criză, muritor ca oricare altul, supus bolii (ca om), era valoroasă pentru simplu fapt că VIAȚA ESTE. Existența afirmă că este. Și dacă ar fi murit de boală, de coronavirus sau otrăvit de oameni, doborât de mortalitatea propriei lui condiții – viața copilului Iisus e valoroasă ca Existența însuși.
Și iată, ce idee! Să rămânem cu ea. Fiecare viața, fiecare bucățică de Existență, este egal de valoroasă cu Existența însăși. Cu substanța care a făcut-o posibilă. Fiecare fir de croiala e valoros ca Țesătura însăși. Fiecare pește dintr-un râu e valoros ca Existența peștilor însăși. Și fiecare picătură de ploaie cât credeți valorează…? Cât Ploaia însăși.
Și aici ajungem la miezul crizei noastre. Aici ajungem la înțelesul tare, neobosit, al Vieții. Al Buneivestiri.
Cât valorează zilele unui om bolnav, sau chiar ale unui om muribund? Cat valorează acea porție de viață suferință, acea „gâfâiala” de-a viața?
Ei bine, dragi prieteni, viața în criză valorează cât Viața însăși! Nici mai mult nici mai puțin. Și un om – aşa, bolnav – valorează cât Omenirea! Și ziua la pat a unui om bolnav valorează cât o Zi de Existență însăși! Și o respirație chinuită – așa chinuită, da! – valorează cât Respirația însăși, cât Suflarea de Viață care a suflat-o Domnul peste noi, ca să fim vii!
Căci dacă zicea dragul nostru Mântuitor ca „și perii capului va sunt numărați”, oare nu ne sunt numărate toate firimiturile prețioase ale Vieții noastre? Nu ne sunt numărate toate gâfâielile și strănuturile, și tuşiturile acestei Urzeli neprețuite care se cheamă Viață!?
O, ce lecție măreață ne dă această criză! Nu e vorba de pedeapsă, nu e vorba ca a venit „urgia lui Dumnezeu peste noi”… Cine vrea să înțeleagă aşa, n-are decât. Astea sunt înțelesurile „slabe”, acelea care ne lasă flămânzi. Și obosiți. Și sătui să mai luptăm. Și să credem.
Știți ce minunat e Mântuitorul nostru? Despre El a șoptit Isaia ca de la Domnul: „Fiul meu iubit… trestie strivita nu va frânge și feştila fumegândă nu va stinge!” (Matei, 18, 20). Adică Domnul e măreț și delicat cu cele mai slabe făpturi. Cu cele mai vulnerabile. Fiindcă… EL ÎNSUȘI A FOST UNA. Așadar, înțelesul „tare” și minunat al acestei gripe este că… zbaterea si suferinţa Existenței este valoroasă ca Existența însăși! Pentru că Existența însăși suferă în noi acum. Existența „bolește” în noi! Și Existența – pentru cei credincioși – este Viața Domnului în noi, Duhul Lui, care „se roagă în noi cu suspine negrăite”!
Să învie mințile noastre, inimile noastre, în acest înțeles nou. În acest înțeles „tare”. O criză a vieții, orice criză a vieții – e valoroasă ca Viața însăși! Și prin asta știm că la Domnul nu s-a schimbat nimic. Că ne iubește. Că ne iubea la fel, dintotdeauna! Numai noi trebuia să ne venim în fire.
„Mușcați” din Bunavestire altfel. E despre o viață muritoare. Umană. Smerită. Pierduta la 33 de ani… Valoroasă însă ca Existența însăși!
Da-ne, Doamne, să înțelegem Măreția în care trăim! Acum, chiar în miezul ei…
Ierod. Iustin T., 24 martie 2020