Cămăruţa mea de studentă este mică cât un purice şi atârnă peste trei etaje ale unui bloc curăţel şi multicolor, ca şi cuburile ce alcătuiesc un joc din copilărie. Vreau să spun că odăiţa mea s-a cocoţat tocmai la mansardă, iar în aceasta constă avantajul ei: deschid fereastra de mărimea unui ochi şi privesc drept în faţa reclamelor luminoase ale cinematografului Patria, care-mi clipesc un „vino-coace, ademenitor. Sunt gata la orice oră să fac o săritură până acolo. Din locul meu de la înălţime pot descifra şi titlul filmului care mă cheamă. Şi de multe ori mă las dusă. Însă acum părăsesc poziţia de observare şi mă întorc la canapeaua mea unde am răspândit cărţile, care îşi aşteaptă rândul pentru citite, chiar învăţate…
Eu sunt o studentă norocoasă, fiindcă nu învăţ din simpla obligaţie de „a trece” un examen. La mine cititul şi învăţatul constituie împletirea plăcutului cu utilul, şi invers. De pildă, citesc un roman de Dostoievski ca să-l studiez, să-l analizez. Dar în acelaşi timp descopăr adevărata frumuseţe şi profunzime a creaţiei şi a simţirii profunde. Realizez splendoarea cuvântului, a frazei înţelepte şi mă cufund tot mai adânc în meandrele sufletului omenesc, urmând pas cu pas gândirea analitică a autorului-psiholog.
Sunt din ce în ce mai hotărâtă să pregătesc lucrarea mea de diplomă pe o temă legată de opera lui Dostoievski. Profesorul de literatură clasică mă sprijină şi mă încurajează. Evident că mai am destul timp de a lua o hotărâre definitivă. Dar în adâncul sufletului eu deja ştiu că zarurile sunt aruncate.
Şi prietena mea Aura, care mă cunoaşte bine, spune că este convinsă că eu nu mă voi retrage de la această hotărâre. Ştiu că ţine la mine, în cei trei ani de prietenie constantă nu ne-am dezamăgit una pe cealaltă nici măcar cu un gând. Dar îi place să mă tachineze cu fel de fel de apelative şi glume, care de obicei mi se potrivesc. Ea are dreptate, este deşteaptă, practică, are spirit de observaţie şi o minte ascuţită brici. Eu sunt mai domoală, mai ruşinoasă, văd numai partea frumoasă a lucrurilor. Aura este admiratoarea lui Cehov şi de pe acum este clar pentru amândouă că va pregăti o lucrare bună despre opera acestuia. Satira caustică, râsul din tristeţe, hazul de necaz, iată ce o caracterizează pe prietena mea. Iar eu, eu rămân cu Dostoievski, cu Lermontov, cu Puşkin. Fiecare dintre noi îşi depune sufletul pe piatră care i se potriveşte. Ce avem noi două în comun? Văzut de afară, cam nimic. Dar privind din aproapiere, ochi în ochi, avem aceeaşi inimă. Gândeam diferit, dar simţeam la fel.
Ea îmi spune:
– Tocilară provincială, ţi-e frică s-o ştergi şi tu de la un curs? Hai să facem noi două o plimbare în Cişmigiu, pe unde trec băieţii în drum spre bibliotecă. Chiar nu te interesează?
– Ba mă interesează, am spus eu că nu? Numai că îi găsesc ceva mai târziu la bibliotecă fără să lipsesc de la cursuri.
– Gagico, eşti o fraieră fără pereche! În Cişmigiu este romantic, iar la bibliotecă îţi trece pofta de atâta miros de şoareci!
După câteva minute o regăsesc pe Aura la curs, stând cuminte în bancă lângă mine
– M-ai nenorocit măi, provincialo! De când sunt colega ta de bancă mi s-a lipit fundul de scaun.
– Taci din gură şi ascultă ce spune lectorul!
– Încă doi ani şi scap de tine!
Aşa a crezut ea. În loc de doi ani au trecut 40 de ani şi tot nu am scăpat una de alta. Pur şi simplu nu s-a putut. Nu ajunge o viaţă de om ca să consumi total o prietenie.
Pentru noi a început la 1 octombrie 1959, la deschiderea anului universitar. Boboci nou-veniţi stăteau pe la colţuri, aşteptând cu emoţie ca cineva să le spună ce au de făcut. Vine un tânăr asistent să ne ureze bun venit în facultate, face apelul în ordine alfabetică şi ne împarte în câteva grupe. Peste un sfert de oră grupele se vor reîntâlni în nişte săli de clasă pe care ni le indică el. Eu alerg în panică să caut sala cu nr. 23, la etajul doi şi sunt gata să dau bir cu fugiţii de câteva ori până ce îmi iau până la urmă inima în dinţi şi intru în sala indicată.
Mă aşez rapid în rândul întâi, chiar lângă ușă. Văd că scaunele din spate sunt deja ocupate dar nu contează, oriunde stau, tot nu cunosc pe nimeni. Încep să mă calmez şi reuşesc chiar să scot pentru caz de nevoie un caiet şi un creion. După aceea întorc capul spre stânga şi mă uit sfios cu coada ochiului la colegă de bancă. Văd o fată micuţă, îmbrăcată într-un sarafan albastru, cu părul şaten, tuns destul de scurt şi un breton ce se întinde pe toată lăţimea frunţii. Doi ochi căprui îmi zâmbesc puţin ironic şi mă măsoară cu aceeaşi curiozitate cu care o privesc şi eu.
– Deci aşa, zice ea deodată, o provincială speriată, sfioasă şi tocilară. Cu caieţelul pregătit. Am dreptate?
– Poate într-un fel ai dreptate. Adică da, aşa-i.
– Bravo îmi placi, cel puţin nu minţi.
– Dar tu eşti o bucureşteancă dezgheţată? Tu minţi uneori?
– Da, uneori, când e nevoie!
– Bine, să sperăm că n-o să fie nevoie. Cel puţin nu cu mine, că altfel mă pierzi de muşteriu.
– Bine… mă imită ea, am să ţin minte. Dar cum te cheamă?
– Hany Kranţ. Şi tu?
– Aurelia Dragomir. Pentru prieteni, Aura. Vrei să fim prietene, Hany? Poţi să-mi spui şi tu Aura.
– Sigur că vreau să fim prietene. De altfel tu eşti prima prietenă.
– Din acest „stabiliment” vrei să spui? Sper că mai ai tu prietene şi prin alte părţi.
Fata asta mă cam şochează. Totuşi mă bucur că nu mai sunt atât de singură.
– Ţţţ! Şase!
– Ce?
– Şase, am spus. A venit asistentul, acum tăcem!
Încep să înţeleg. Bucureştenii sunt mai „cultivaţi” decât noi provincialii. La ei „şase” înseamnă ceva probabil „atenţie, primejdie”…
Asistentul este acelaşi tânăr, care ne-a luat în primire în urmă cu o oră. Din rândul întâi îl pot vedea mai bine. Cred că nu este chiar foarte tânăr, o fi având vreo 25 de ani (!) – pe lângă cei 17 ani ai noştri. Dar omul arată bine. Este înalt de peste un metru optzeci, şaten spre brunet, are ochi căprui cu o luminiţă hazlie sau puţin arogantă, adică tot ansamblul face o impresie bună. Avea totuşi ceva comic, un nas scurt puţin gros la rădăcină, dar nu cârn, şi o gropiţă dulce numai pe obrazul stâng. Interesant, de ce numai o singură gropiţă? Din cauza aceasta dădea impresia că zâmbeşte puţin strâmb şi ironic. Aura îmi împinge un bilet în timp ce asistentul se prezintă. Eu citesc biletul care mă înspăimântă:
– „Interesant de văzut cum arată dumnealui în baie!”
Fac biletul cocoloş şi îl strecor rapid în geantă.
– Te-ai speriat, provincialo? Îmi şopteşte Aura cu gura aproape închisă. Ai să te obişnuieşti. Şi în acest timp trage mult aer în nas, iar eu constat că are un nas puţin., gros, dar se potriveşte cu celelalte trăsături ale feţii, și e chiar drăgălaşă. Mie în orice caz îmi place de ea. Dar şi asistentul îmi place şi consider că a venit momentul să ne potolim.
Aşa a fost începutul. Adică începutul prieteniei noa-stre. După o săptămână mergeam deja împreună la cinema. Ţin minte de parcă a fost ieri, cinema-tograful micuţ pe „6 Martie” îngropat într-un demisol nu prea elegant, unde veneau studenţii cu bilete ieftine. Filmul era o comedie naivă şi idilică din „raiul” sovietic, care pe mine m-a bine dispus. Când Aura s-a urcat în autobuzul ei, spre casă, i-am spus: A fost drăgălaş, pa, pe mâine. Iar ea mi-a aruncat de pe treptele autobuzului în pornire un „Rahat cu mac. Pa şi pusi, pe mâine”. Ce-o fi vrut să spună cu asta? Am înţeles, dar câţiva ani mai târziu. Atunci eu vedeam doar stratul de culoare roz de pe suprafaţa lucrurilor.
Niciodată însă nu am cerut explicaţii, nici atunci când nu înţelegeam nimic şi cu atât mai puţin mai târziu, când deja înţelegeam totul foarte clar, dar preferăm să tac – ca mulţi alţii. Părerile noastre politice s-au consumat în tăcere, până aproape de curând. Astăzi ne scriem scrisori kilometrice, care s-ar putea transforma în romane despre generaţia noastră. Învăţate pe pielea noastră, filmări pe viu! De pe atunci, Aura îmi făcea uneori câte „o injecţie” – arunca câte un cuvinţel, o aluzie, iar eu mă străduiam să nu aprofundez sensurile şi nuanţele. Încercam să-mi spun: „Ei, asta-i Aura şi n-ai ce-i face! Mie mi-e dragă oricum...”
Pe lângă lucrurile fireşti ale vieţii studenţeşti, îmi amintesc şi de unele momente grele pentru noi. În special acele adunări U.T.C. când trebuia să eliminăm din facultate pe colegi de-ai noştri şi asta prin vot unanim. Aveam încotro? De pildă, odată în anul doi a fost adus în discuţie un băiat plăcut şi isteţ, Victor şi nu mai ţin minte cum. Când era încă elev cu patru ani în urmă, a participat la nişte întruniri „cu scopuri subversive” cu duşmani de clasă. A fost demascat cu întârziere şi îndepărtat… cu ajutorul nostru.
Sau altă dată am votat în unanimitate eliminarea unei fete pentru comportare incompatibilă cu „morala comunistă”. După adunare, Aura mi-a şoptit la ureche: „Ei, drăcie, rahat cu mac, ce să-ţi spun? S-a culcat cu câţiva băieţi, şi cei cu asta, i-a făcut plăcere!” Cu timpul, momentele acestea au început să mă frigă ca jăratecul. Nu mai eram sigură de nimic, ceva simţeam că nu se potriveşte cu puzzle-ul meu atât de bine organizat. Dar momentul cel mai greu pentru mine a fost la şedinţa în care am „judecat” cu toţii pe colegii evrei care au depus cereri de-a emigra în Israel. După ce am reuşit să exmatriculăm pe toţi „trădătorii”, ne-am îndreptat în tăcere spre clasele noastre.
Aura a trecut repede pe lângă mine, ca şi cum ar fi vrut să mă depăşească. Am simţit doar o ciupitură rapidă pe braţ şi o şoaptă: „idioato!”. De data aceasta am înţeles-o imediat, poate pentru că ne cunoaştem atât de bine de trei ani, poate fiindcă în mine s-a schimbat ceva esenţial. Acel ceva care s-a ridicat din adâncul subconştientului spre suprafaţă.
În anul patru viaţa noastră s-a complicat. Nu mai aveam timp pentru filme, teatru sau reuniuni urmate de dans. A venit timpul să luăm lucrurile în serios. Trebuia pregătită lucrarea de diplomă, examenul de stat. Muncă, nu glumă. Eu una am muncit din greu, iar rezultatele au fost corespunzătoare. De pildă la absolvire am obţinut de cinci ori nota zece la cele cinci examene. Mi-a duc aminte că rezultatele se afişau la etajul unu, pe o tablă atârnată lângă secretariat. M-am apropiat să citesc şi eu rezultatele. Înaintea mea stăteau doi boboci cu care încă nu mă cunoşteam. Deodată băiatul atinge cu degetul numele meu şi îi spune fetei care îl însoţeşte:
– Tu o vezi pe aceasta de aici, cea cu note maxime? Mă jur pe ce vrei că nu este normală. Nu se poate să nu-i lipsească vreo rotiţă la bilă.
– Poate are una în plus?
Am fugit repede de la locul „crimei”, copiii aceştia pur şi simplu m-au desfiinţat. Ceea ce nu m-a oprit să-mi văd mai departe de treabă, în stilul meu. Învăţam nopţile, iar ziua mă întâlneam cu un grup de colegi, pentru a lămuri nişte probleme. Ei spuneau că îi ajut să înţeleagă să înveţe materia, eu în schimb eram convinsă că ei mă ajută pe mine să memorez mai bine tot ce am învăţat nopţile. Dar punctul pe „i” îl puneam doar în orele când învăţam împreună cu Aura. Se pare că amândouă aveam acelaşi creier organizat şi de aceea reuşeam să-mi ordonez cunoştinţele doar atunci când rediscutam totul împreună. Uneori ea venea la mine să „citim” în cămăruţa mea. Era aproape de facultate şi aveam întotdeauna cutii pline cu prăjiturele de acasă. Ronţăiam dulciuri şi discutam cele învăţate, de obicei în contradictoriu. Dar rezultatul acestor întâlniri aducea roade. Înainte de plecare, Aura îmi spunea întotdeauna:
– Păpuşico, ştii bine materia. N-ai să mă faci de ruşine la examenul de mâine! Sper că recunoşti, însă, că eu ştiu şi mai bine.
Aşa avea ea întotdeauna ultimul cuvânt la mine. Până în ziua de astăzi. Dar nu uit să-i amintesc la sfârşitul oricărei dispute că: „Cel mai deştept cedează”. Marea plăcere era să merg eu acasă la Aura, atunci când mă invita la dânsa. Locuia într-un loc destul de central, pe strada Ghiocei, aproape de bulevardul Dacia, împreună cu mama ei. Când veneam la ea, aveam impresia că niciodată nu am părăsit orăşelul meu de provincie.
Deşi plasată în cel mai frumos centru bucureştean, strada Ghiocei era parcă izolată de restul lumii: căsuţă lângă căsuţă, fiecare cu câte o fâşiuţă de curte atât de apropiată una de cealaltă, încât nici găinile care se plimbau ţanţoşe printre buruieni nu ştiau cui aparţineau. Erau curţi fără graniţe, iar copiii că şi găinile aparţineau „comunităţii Ghiocei” – o singură familie. Gospodinele se cunoşteau de când lumea, fiecare ştia totul despre celelalte, ce necazuri, griji sau bucurii au. Se certau, se bârfeau şi totodată se iubeau una pe alta, cu toatele în ajutorul fiecăreia. Tare mă simţeam bine în această atmosferă ce mirosea „a casă”. Cu cât le vizităm mai des, cu atât mi-era mai bine acolo.
Şi mama Aurei m-a îndrăgit. Era o femeie bună, cu acea pregătire intelectuală pe care o primiseră toţi cei ce care au luat un bacalaureat „înainte de 23 August”. Era educatoare, directoare de grădiniţă, a editat câteva manuale şi îndrumare pentru vârsta preşcolară. Vecinele îi spuneau „Coana Maria”, dar eu nu am îndrăznit niciodată să mă adresez ei astfel, nici atunci şi nici mai târziu, chiar peste 30 de ani, când îmi spunea „a două mea fiică”.
Această femeie mi-a fost dragă cu adevărat. Ultima oară când am văzut-o în viaţă – cu vreo cinci-şase ani în urmă, era aproape oarbă. Deşi nu a văzut rochia pe care i-am adus-o cadou, a pipăit-o doar şi a spus că este cea mai frumoasă rochie pe care a primit-o în viaţa ei. A văzut-o doar cu vârful degetelor, dar am simţit că într-adevăr i-am făcut o plăcere.
Coana Maria stătea în fotoliu, lângă aparatul de radio, şi asculta ştiri şi „vedea” cu o luciditate uimitoare toate evenimentele lumii. Cunoştea mai bine decât mine multe evenimente privind viaţa noastră din Orient, din zona fierbinte. Le înţelegea că cineva „din afară”, dându-le înţelesuri mai generale sau mai profunde chiar.
Când ne-am luat rămas bun înainte de plecare, m-a mângâiat pe faţă în loc de-a mă săruta, şi când am ajuns la uşă m-am mai întors către ea, cu presimţirea sumbră a unei despărţiri definitive. Ca să îndulcesc clipă, am întrebat-o aşa cum se obişnuieşte:
– Ce să vă aduc din Israel când voi veni în vizită data viitoare?
Ea mi-a răspuns liniştită ca despre un fapt divers:
– Când ai să pleci odată la Ierusalim, să intri într-o biserică şi să aprinzi pentru mine o lumânare.
I-am răspuns în glumă:
– Mai vorbim noi despre asta data viitoare când voi veni la Bucureşti.
În sinea mea am înţeles că am primit o însărcinare. Când voi pleca la Ierusalim, după ce se va termina cu ura, cu atacurile teroriste, cu exploziile în plin centrul oraşului. Când se va ivi ceva care să semene cu o pace? Voi mai apuca eu asta oare?
De câte ori vorbesc cu Aura încerc s-o ademenesc la noi, s-o conving să vină, că o să-i facă plăcere să vadă frumuseţea mea de ţărişoară, îi promit s-o plimb prin Tel Aviv, s-o duc la Ierusalim. Dar nu ajută. Are motivele ei serioase.
– Păpuşico, eu nu am putere să plec până în Piaţa Unirii, cum vrei tu să ajung până în Israel!
– Dar ce ai, eşti bolnavă?
– Da, de tristeţe.
– Şi ce te întristează pe tine mai rău decât pe alţii?
– Mai întâi nu mai suport necinstea, nemernicia şi răutatea lumii.
– Dar asta a fost întotdeauna, ai tu vreo putere să le schimbi?
– Nu, dar tocmai asta mă îmbolnăveşte, neputinţa mea. Mă urăsc pe mine însămi pentru că sunt atât de neputincioasă şi de inutilă.
– Asta-i tot? Altceva te mai supără, ca inima, rinichii, tensiunea arterială?
– Toate mă supără şi toate derivă din aceeaşi cauză, şi anume tristeţea. Când eram tânără am sperat că ceva se va schimba. După ce totul s-a schimbat, totul a rămas la fel. Adică lumea rămâne aceeaşi, oamenii rămân la fel de necinstiţi, şi de agresivi în toate timpurile. Dar tu, care eşti atât de cinstită, de corectă, de…
– Provincială?
– Ei, dacă spui tu! Deci pe tine nu te întristează nimic din tot ce se petrece la voi, la noi, peste tot în lumea largă? Chiar aşa, ai devenit nesimţită?
– Ai găsit cuvântul potrivit, nesimţită. Şi mult mai înţeleaptă ca pe vremuri.
Am trăit ani destui ca să înţeleg că totul se modifică dar nimic nu se schimbă pe lumea asta. (Au spus-o oamenii mai deştepţi decât mine.) Oamenii sunt aceiaşi în toate timpurile, fac aceleaşi greşeli, aceleaşi rele, numai metodele se schimbă. Uite, refuz să mă omor pentru nişte lucruri care există independent de voinţa mea. Eu una nu pot schimba nimic şi absolut nimeni nu se sfătuieşte cu mine.
– Poate ai dreptate, sau sigur ai. Numai că eu nu pot să iau viaţa cu seninătatea şi calmul tău. Eşti un om fericit dacă pe tine nu te interesează nimic.
– Hai să nu exagerăm, sunt momente când şi eu mă întristez. De pildă când deschid actul de identitate şi văd data naşterii mele. Mă enervez fiindcă nu înţeleg când şi pe ce au trecut 70 de ani. Sau dimineaţa când mă uit în oglindă, evident că mă întristez descoperit încă un râd, pe lângă cele de ieri!
– Dacă începi şi cu din astea, atunci chiar că urlu de furie şi tristeţe. Nu-mi ajunge tot restul, acum îmi povesteşti şi ce trebuie să văd în oglindă?
– Ce vrei, vedem cam acelaşi lucru: imaginea noastră şi imaginea lumii: decădere, descompunere, apropierea sfârşitului. Ai vreo putere să dai timpul înapoi? Să schimbi mersul lucrurilor, să fabrici un final mai frumos? Oricum întinzi discuţia asta inutilă, suntem neputincioși! Hai gata, pa şi pusi”.
Acuma s-a terminat și cu, certurile, și toate contrazicerile noastre.Au mai trecut câțiva ani peste mine și peste lumea asta ingrată. Aura în schimb și-a dobândit liniștea… De trei ani a plecat într-o lume mai bună. Necazurile lumii mi-au rămas mie, să le rezolv eu singură…
——————
Heidi SIMON
Tel Aviv, Israel
20 aprilie 2018