Mă gândesc la ziua de ieri, sâmbătă 16 decembrie, zi pe cât de tristă, pe atât de surprinzătoare prin măreţia şi solemnitatea acelor ore lungi în care am învăţat cu adevărat Istoria. Atât eu, cât şi generaţia mea minţită şi păcălită, dar şi tinerii care încă nu s-au născut pe vremea noastră.
Am aflat ieri ce Om de omenie profund, inteligent şi nobil – nu numai prin obârşie, ci şi caracter, – a fost M.S. Regele Mihai, rege care îşi iubea ţara şi neamul din toată inima, cu totul necondiţionat. Nu cerea niciodată nimic, în schimb nu a pregetat să-şi ofere serviciile ori de câte ori era nevoie de ele.
Am urmărit cu atenţie sosirea celor mai importanţi reprezentanţi ai aristocraţiei europene aliniindu-se pe lângă familia Defunctului în toate momentele zilei, pentru a-şi exprima respectul şi profunda consideraţie, dar şi regretul pierderii unei rude valoroase, care a părăsit cu atâta demnitate această lume nedreaptă şi nerecunoscătoare.
Dar cel mai tare m-a impresionat prezenţa pe străzi din zorii zilei şi până în bezna nopţii a zeci de mii de cetăţeni anonimi, fără titluri sau înalte poziţii sociale, care nu au părăsit trotuarele sau şoselele, ocupându-le într-un lanţ uman, de la Palatul Regal şi până la Curtea de Argeş. Atunci abia m-am lovit de şirul întrebărilor cu răspunsuri multiple.
De ce, m-am întrebat? De ce tocmai acum? Sigur că înainte de toate dragostea sinceră se răsplăteşte tot cu dragoste. Dar asta nu e tot. Amărăciunea şi necazurile oamenilor care duc o viaţă grea, sunt copleşiţi de indiferenţă şi indolenţă din toate direcţiile, i-a ajutat să descopere de unde poate veni pentru ei salvarea. Dar momentul conştientizării venise prea târziu .Prezenţa în masă a populaţiei pe străzi indică profundul regret de a fi pierdut clipa potrivită a găsirii singurului „punct de sprijin” în Univers. Păcat… Păcat pentru Rege, care şi-a trăit viaţa departe de tot ce i-a fost drag; mare păcat şi pentru români, un popor nefericit care merita mult mai mult decât îi oferă viaţa în prezent.
Şi ultimul cuvânt din inimă l-am rezervat şi pentru minunăţia acelui edificiu măreţ care este Mânăstirea Curtea de Argeş; opera arhitectului Manole adus special de către domnitorul Neagoe Basarab. Marele meşter Manole a ridicat mânăstirea în numai trei ani, realizând un briliant arhitectural cu deosebită măestrie şi sacrificii, precum povesteşte legenda nemuritoare ca şi opera.
–––––––
Hedi S. SIMON
Tel-Aviv, israel
17 decembrie 2017