Cât de orb ai fost în viață, risipind pe veci iubirea!
Cât de orb ai fost în viață, risipind pe veci iubirea
și-ai lăsat să te socoată în potop dezamăgirea!
Peste ochi parcă îți trece, într-o doară, zbucium șubred,
strângi în brațele-acum goale amintiri cu iz de putred.
Umbre vrei să îți așezi, peste umbră să te-ajungă,
asfințindu-te din nou într-o clipă mai prelungă.
Când pe buze tu ai pus sărutări crucificate,
toate strânse la un loc, în genunchi, de nedreptate.
Să te ierți mai poți de toate, fă-ți acum îngăduință,
când din arcul gurii tale se sloboade neputință,
Care cade peste suflet ca din iaduri deocheate,
peste bolta suferinței lepădând gândiri deșarte.
Negru de-ai făcut acum, ‘nnegurând aripi cu fum,
în genuni de foc de-arunci doar cu vorbele de scrum…
Nu-ți miroase-acum a moarte, noaptea-n suflet nu îți bate,
în rostiri de note oarbe cu doctrine dezlânate?
Colțul gurii tale-amar îți socoate înc-o dată,
doar că nu-i măsura toată, nicidecum nu este dreaptă!
Râsul tău îți pare hâd, când acum prea mult te-atinge
și-ți rănește bucurii, când pe tâmple ți se stinge.
Dacă ai crezut că-n viață orice poți să pui la loc
și răgaz vrei să ceri sorții, după chef sau la noroc,
împietrind în ignoranță o iubire preacurată…
albă îți mai vine-o clipă, totul se întoarce roată.
Lanțuri ce acum te strâng peste firea ta-n străfund,
peste coala scrisă-n față căutând să vezi profund,
câte toate n-ai să uiți, nici de doruri ce atunci…
ce-ar fi fost dac-ar fi fost, nici de zecele porunci.
Peste-al vieții tale prag, plângi pe urmele de pas,
că doar plânsul ți-a fost drag… și doar plânsul ți-a rămas…
—————————-
Gia STANCULET