Au trecut doi ani de când a plecat subit la Domnul, la vârsta de 67 de ani, un frate basarabean, frate întru românism, pe care l-am prețuit și care, în generozitatea sa înnăscută, mi-a răspuns la rându-i cu mult peste puterea mea de a oferi.
În contextul unei fericite întâmplări, uneltite de „cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu” (Sadoveanu), am cunoscut direct și indirect oameni aleși de pe cel mai nedreptățit meleag românesc: Basarabia.
Pe un asemenea flux al întâmplării am ajuns, pentru o perioadă, colaborator al revistei “BiblioPolis” din Chişinău şi co-participant la o serie de evenimente culturale din capitala R. Moldova, majoritatea fiind la Biblioteca Municipală „B P. Haşdeu”, editorul numitei reviste. Acolo am cunoscut persoane deosebite, fraţi adânc trăitori în românism. Între aceşti basarabeni frumoşi, cu puterea de a rezista la erodarea fiinţei lor originare chiar și în condiţiile de a se fi aflat sub o brutală influenţă străină, l-am întâlnit şi pe alesul om de carte Valeriu Raţă.
În cazul lui Valeriu Raţă, starea de bun român în care mi s-a arătat are o particularitate care mi-a accentuat interesul de a mă apleca asupra acestui „om frumos” (sintagma lui Andrei Mureșan, adusă în prezentul nostru de Dan Puric). Valeriu Raţă e, ca în multe nuclee familiale din Basarabia, fiul unei familii mixte, mama dânsului fiind ucraineancă. Fiul acestei familii româno-ucrainene avea libertatea să îmbrăţişeze cultura mamei, care, fireşte i-a transmis limba maternă. Nu ar fi fost deloc nefirească această traiectorie cultural-spirituală a fiului, evident, în măsura în care ar fi lucrat în structura sa fiinţială şi zestrea românească a tatălui, în vatra căruia fiul urma să-şi împlinească viaţa.
Nu ştiu cât de ucrainean a fost, prin mamă, Valeriu Rată. Ştiu însă aproape cu precizie, urmare a câtorva luminoase întâlniri directe şi indirecte (indirecte, prin intermedierea condeiului său), cât de bun român a fost basarabeanul Valeriu Raţă.
Convingerea mea asupra românismului celui asupra căruia mă refer aici, neverosimil, la timpul trecut, ar putea fi întărită de un argument prioritar, acela că dânsul a fost, prin studii, licențiat în limba şi literatura română. Şi că, ca o curgere firească în albia profesională dată, a fost lector, corector şi redactor de carte şi revistă româneşti, el însuşi fiind autorul a şase volume demne de osârdia cititorului român, fie cititorul (cel în confuzie aflat) şi… moldovean.
Trei dintre aceste cărţi ale dumnealui mi-au fost dăruite atunci când m-am aflat la Chişinău, desigur, cu prilejul unor evenimente culturale, cele mai multe având loc în Cetatea cuvântului nemuritor unde Valeriu Raţă îşi exercita activitatea curentă, de lector şi redactor de carte în cadrul Serviciului editorial al Bibliotecii, secretar de redacţie al revistei “BiblioPolis” (inclusiv, publicist). Uneia dintre ele („Frământul sufletului meu”) am îndrăznit să-i dedic și o recenzie, în care mi-am exprimat receptarea emotivă, nicidecum exegetică, asupra frumoaselor sale versuri. Versurile sale sunt stări si forme rezultate din atingerea târzie a aripei îngerului care tutelează acest har, lirismul, mugure aflat de la început în ființa lui Valeriu, dar silit la o germinare latentă, până ce primăvara basarabeană, cea încătușată de iarna siberiană, urma a-și rupte cătușele.
Și urma numaidecât să-mi arăt acest gen de bucurie și după lectura celui mai recent volum al său, „Cu Dumnezeu în fiecare zi”, în posesia căruia trebuia să intru pe 17 noiembrie, întâlnire prilejuită de prezența mea la Chișinău, la Conferinta de comemorare a 75 de ani de la tragica bătălie de la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă, eveniment intermediat mie, ca si in cazul tuturor celorlalte „întâmplări” basarabene, de dl. dr. Vasile Șoimaru. Atunci, aflat în sala cu impunătoarele coloane a Bibliotecii, o umbră desprinsă de după un pilastru ce proptea cerul Edificiului chișinăuian al Cărtii mă cuprinde într-o îmbrățișare caldă, șoptindu-mi la ureche, ca să nu deranjeze atmosfera Conferinței, câteva cuvinte grăbite: „Iartă-mă că nu pot rămâne! Ți-am lăsat ultimul meu volum la dl. Vasile Șoimaru. Să nu uiți să i-l ceri!”
Așa m-am despărțit fizic, pentru veșnicie, de Valeriu Rață. O despărțire premonitorie, căci „ultima carte”, cea referitoare la „Cu Dumnezeu în fiecare zi”, a fost rostirea lui voluntară – și parcă într-o notă prea decisivă -, iar graba despărțirii de mine spunea parcă și ea ceva. În plus, deși marea mea grijă, la întoarcerea de peste Prut, a fost mereu să țin strâns la piept cărțile oferite de frații basarabeni, de data aceasta ultima carte a alesului meu prieten Valeriu Rață mi-a scăpat din brațe: am uitat să o recuperez de la dl. Vasile Șoimaru. O amnezie care va fi fost, și ea, un semn prevestitor. Iertare și bună răsplată la Cer, mult regretat al nostru frate întru românism Valeriu Rață!
––––––––––––
Gheorghe Pârlea
Miroslovești, Iași