(Amintiri moștenite)
Cum a murit tată-său, Nică Ionașcu
În Delenii de Sus, în anul acela, spre sfârşitul lui martie, dealurile începură deja să-nverzească. Podoaba cea albă a iernii se subţiase încet-încet, lăsând pe ici-colo petice răzleţe de omăt, întârziate de umbra colinelor. În două-trei săptămâni colţul ierbii a învelit de-a binelea costişele dinspre miazăzi ale locului.
Satul dezmorţit dădea semne de învigorare. Pe drumeagurile înglodate, zvântate doar pe frânturile luminate de soarele amiezii, plăvanii cei mari trăgeau acum, în loc de sănii cu tălpoaie de lemn, căruţe cu roţi din obezi strânse de şine nituite, meşterite de rotarii locului. Înaintaşii acestora întocmiseră roţile chervanelor care rostuiau în preajma Podului Înalt, cu patru veacuri în urmă, cele trebuincioase oastei voievodului Ştefan. Şi tot cu boi ca aceştia, cât elefanţii, blânzi şi, în neştiinţa lor, solidari cu soarta celor ce-i ţineau de funie, oştenii-plugari rânduiau atunci tunurile spre mlaştinile Bârladului.
Şi acum era război în ţară. Boii cei mari de la Deleni nu mai erau însă de trebuinţă ostaşilor, căci lumea şi obiceiurile ei s-au schimbat. E drept că bătăliile cele aprige se dădeau în alte locuri. Tunurile bubuiau în partea de jos a Moldovei, înspre munţi. În sat, mai ales ostaşii cei răpuşi şi aduşi la locurile de veci înştiinţau că Ţara era în război. Ca și trenurile doldora de combatanţi şi de fierăria lor ucigătoare, care zdruncinau şinele de cale ferată şi scrâşneau din roţi înspre Bulboaca şi Munteni. Şi lumea multă şi străină, oameni oropsiţi, femei, copii şi bătrâni umblând în pribegie ca să-şi scape viaţa. Un neam mereu călcat de străini: tătarii, otomanii, seminţiile cele mari de prin vecinătăţi. Acum, nemţii…
Şi în vreme de razboi, ca şi pe timp de pace, oamenii îşi urmează însă rosturile firii. La vreme rea îşi pun pietre-n inimi şi îşi petrec viaţa ca şi cum tăria omului ar veni din asprimea greutăţilor lui.
Dintr-o ogradă din Chetrărie, marginea de nord a satului, un băieţandru de vreo cincisprezece ani se căznea să scoată carul din ogradă, De pe prispa de lespezi, lipită cu lut, cu o mână pe-un direg şi cu cealaltă ridicată a grijă pentru ceea ce vedea la poartă, o femeie care părea mai degrabă bunică decât mamă striga de zor la fiu-său:
– Încetişor, Ioane, c-o să ti calce bou’ pi chicior! Lasă că nu-i grabă. Tată-tu o să mai rabde, că n-o fi prima dată. Are la el o sticlă di rachiu cu care o să-şi ostoiască pofta de mâncare.
– Văleu, mamă, ce moale-i glodu’ pi uliţă! Mai bine era dacă legam boii la sanie. Aş ajunge mai repede la stână, îşi dă cu părerea copilul cel răsărit, aproape un flăcău.
-Ţi-o rămas gându’ la omăt, Ioane! Mai bine ia sama să nu ti tragă boii-n şanţ, îi strigă mamă-sa, cu oarece îngrijorare.
Şi, domol, în pasul dobitoacelor, carul urmărit de departe de mama Catrina dispăru după Cotu’ Popii.
Nică Ionaşcu, tatăl băiatului cu boii de funie, se îndărătnicise să iese cu oile-n câmp mult prea devreme în primăvara aceea. Şi asta-i cam supărase pe ceilalţi ciobani din sat. “Bădie Nică, îl necăjeau sătenii, ai iernat la stână? Pesemne că ai de-acum leasa plină di caş. Şi ca mâine-poimâine tunzi oile.” Nică nu era prea vorbăreţ dar avea pentru fiecare o vorbă scurtă şi apăsată: “Măi flecarule, la vorba ta o să-ţi răspundă bâta me’!”
Şi, cu capul în pământ, puţin şchiopătând cu dreptul de la o trântă din copilărie, îşi vedea de treaba lui. Unii spun că ciobanul ăsta vrednic e morocănos de câteva luni în urmă, de când l-au adus soldaţii în sicriu, de la Mărăşeşti, pe fiu-său cel mare. O mândreţe de flăcău! Şi-a smuls părul din cap mamă-sa, de jale.
Cu chiu cu vai, Ion a’ lui Nică Ionaşcu se apropia de stâna lui tată-său. Aşezat pe braţul de paie din coşul căruţei, stropit din cap până-n picioare de glodul copitelor celor care-l scuteau de mersul pe jos, mai plesnea cu biciul din când în când boul cel din brazdă, mai leneş decât celălalt, mai fluiera cu degetele-n gură ca să-i răspundă ecoul cel ţâşnit din coastele de deal… Şi drumul se scurta, parcă înghiţit de gurile boilor.
Aproape de stână, Ion puse mâna streaşină la ochi, scrutând zarea spre ocolul oilor, de unde s-aştepta să-l întâmpine câinii, mai întâi porniţi ca asupra unui străin, apoi gudurându-se spre cel recunoscut ca fiind stăpânul cel fără mustaţă. Acum însă nu se mai întâmpla întocmai. Nu se depărtau de târlă şi mai degrabă schelălăiau decât lătrau.
Băiatul era destul de deprins în ale vieţii ca să nu-nţeleagă că ceva nu-i după rânduială la stâna tatălui său. Sare din car şi, bănuitor, se căznește să-şi cheme câinii:
– Chioru! Costachi!… Aici, dulăilor! Titişor, vin-la tată-tău! Ce-aveţi, proştilor!? Aţi băut rachiu’ tatei?
Apropiindu-se, începe să înţeleagă că la stână s-a întâmplat ceva. Ceva rău, căci câinii păreau ameţiţi, iar tată-său întârzia să se-arate în uşa şopronului. Începe să strige, mai întâi șoptit, apoi din toată puterea plămânilor:
– Tată! Tată! Tatăăă!…
Vocea băiatului era gâtuită. Îi săgetă prin minte un nume. Ba mai mult decât un nume: ”Banda lui Zanet!…”, şopti el, și se repezi în şopron.
Tată-său era la pământ, într-o baltă de sânge. Băiatului i se înmuiase genunchii, dar bărbatul care mijea în el îi dădu putere să se stăpânească. Îngenunchează lângă trupul rostogolit, aproape dezbrăcat, ca după o încăierare aprigă, și-și strigă părintele:
– Tată! Tată, ce ai?! Şi încearcă să-l întoarcă, dar nu poate din prima. Reuşi a doua oară.
Tată-său scoase un geamăt şi-l prinse de mână. Rosti cu greu numele pe care-l murmurase mai devreme, bănuitor, băiatul:
– Zaaanet!… M-au împuşcat a’ lui.
Şi sub privirile nedumirite ale lui Ion, se zbătu o dată, de două ori, apoi împietri cu ochii aţintiţi asupra fiului.
Băiatul înghiţi în sec de câteva ori. Încercă să-şi înghită nodul care-l oprea să respire. Ieşi afară şi dădu drumul unui strigăt, izbucnit fără voia lui:
– Maaamăăă!… L-au împuşcat pe taaataaa!
Ecoul îl îngână prelung, adăugând şi el câteva măsuri la strigătul de durere al băiatului Speriat de puterea ieşită din pieptu-i fraged, Ion o ia la fugă spre casă. Plânge şi-şi face cu amar legământ: “De mâna mea o să mori, Zanet! De mâna mea!… Tâlhar blestemat! Tot de glonţ o să mori şi tu! Jandarm mă fac, jandarm! … ” Si-n graba lui zbuciumată, căzu de câteva ori, cât s-arate totuna cu lutul cel frământat, în făgaşul drumului, de carele satului şi de copitele boilor, plăvanii cei mari cât elefanţii, blânzi şi, în neştiinţa lor, solidari cu cei care-i ţin de funie. (VA URMA)
———————————
Gheorghe PÂRLEA