Prolog: Ceea ce urmează e rezumatul unui capitol din cartea de memorii a regretatului prof. col. (r.) Grigore Dominte „De la Dachau la Erfurt, director la Corecţie şi apoi ofiţer [judiciar] de Miliţie”, Ed. „Irexon”, Bucureşti, 2006. Citindu-i cartea, i-am împărtășit impresiile mele de cititor într-o scrisoare, pe care autorul a inserat-o, ca prefaţă, în ediţia a II-a a cărţii, adresându-mi totodată rugămintea de a-i face cunoscută cartea prin mijloacele care îmi stau la îndemână.
Cunoscându-l personal pe autor şi ştiind că exemplarele cărţii sale nu vor putea acoperi suficient condiţia de mărturisitoare ale dramelor războiului, mă oblig să răspund dorinței sale testamentare și să intermediez ajungerea conținutului cărții (firește, într-o sinteză) la generațiile care nu au cunoscut ororile războiului. Desigur centrul de interes al memoriilor sale e acel capitolului odiseic, legat de experiența autorului și a fraților săi în lagărele naziste, capitol asupra căruia îmi asum demersul meu de aici.
O fac și din convingerea personală că Istoria, o ştiinţă „rece”, bazată pe documente, impune – prin ea însăși – a fi completată cu mărturiile celui care-i oferă substanța: participantul direct la faptul istoric, omul, elementul central al acestei ştiinte umanistice.
***
În sat, sub spectrul războiului
O poveste reală, şi totuşi neverosimilă, provocată de acest monstru al Istoriei ce poartă numele, adaptat ortografic, de al Doilea Război Mondial.
Dumitru Dominte, gospodar în rândul oamenilor, cum se spune, avea în preajma războiului şapte copii, o nevastă frumoasă dar bolnavă de boala cea mai frecventă a vremii, tuberculoza, o Joiană bună de lapte şi ceva pământ moştenit din tată-n fiu de la stramoşii săi. Unul din ei, Călin Dominte, venise la Soci de dincolo de Carpaţi, cum vor fi venit şi înaintaşii consătenilor săi din spiţa lui Sasu ori a lui Moroşanu.
Avea Dumitru Dominte ceva din firea ardelenilor căci nu era lung la vorbă şi, mai ales, era hotărât în faptă. Cum oare să-ţi explici felul în care şi-a luat nevastă? La o hora a satului, i s-a întâmplat lui Dumitru, flăcău cam trecut cu vârsta, să simtă un fior ciudat, ca şi cum o energie, încă necunoscută lui până atunci, îl curenta când o privea pe Raruca lui Dumitru Sasu, o fată peste măsură de frumoasă, de vreo nouăsprezece ani. A aşteptat spargerea horei, odată cu apusul soarelui, ca să găsească motiv s-o însoţească acasă pe cea care musai trebuia să-i devină nevastă. Când a ajuns pe la poarta gospodăriei lui, căci pe-acolo avea drum codana, a tras-o-n ograda sa cu tot cu creanga părului de care fata se agăţase, în încercarea disperată de-a se opune. Odată intrată în casa flăcăului pe înnoptate, victima acestui vicleşug nu mai putea da înapoi. A împărtăşit cu Dumitru Dominte, flăcău răsărit, cu minte înclinată spre acumulări intelectuale (îl citea pe Tolstoi, pe Hugo, pe Schiller), viaţa aceea precară a refacerii de după Primul Război Mondial.
Ca o fatalitate, cei doi însurăţei au trebuit să-şi trăiască experienţa de familişti între două Războaie Mondiale, evenimente tragice care au implicat două generaţii succesive. N-au apucat a-şi vedea copiii crescuţi, că s-a şi arătat noul iad pe pământ, un preludiu al Apocalipsei, care a curmat în patru ani peste 50 de milioane de vieţi.
Dumitru Dominte începuse deja să urce Golgota propriului destin cu doar câţiva ani înainte de declanşarea războiului. I-a murit mai întâi cel de-al doilea născut. Copiii îi veneau pe lume câte unul la doi ani. Mama lor era firavă şi şubrezită de vechea-i suferinţă fizică. La puţin timp după naşterea celui de-al şaptelea copil, biata femeie s-a sfârşit, cu fiul din urmă la sân.
Tatăl era de-acum şi mamă pentru cei şase copii. Dar oare cum poţi face asta? Iată cum, citându-l pe cel de-al treilea născut, autorul cărţii amintite: “Fiindcă tata nu putea face faţă îngrijirii celor şase băieţi minori, era obligat să ne pună la muncă pe fiecare după puterile lui; astfel, cei mai mari se ocupau de muncile agricole [la câmp], iar cei mai mici de îngrijirea păsărilor, porcilor şi vitelor”. Cei şase copii cu vârste între patru luni şi paisprezece ani n-apucară a se obişnui cu absenţa mamei căci începu pentru ei o altă nenorocire.
Când i-a venit ordin de concentrare, Dumitru Dominte avea terminată armata de vreo cincisprezece ani, cu gradul de sergent. Acum, trebuia să-şi ia în primire din nou puşca, dar în ce condiţii?! Abia îi murise, în iarnă, nevasta şi avea de hrănit o casă de copii. Poate c-ar fi găsit el înţelegere la „Comenduire”, dar să vedeţi întâmplare. Fratele său mai mare, Grigore, ca să scape de concentrare se dădu la Comisariat drept Dumitru, cu tot cu situaţia lui familială, şi invocă înţelegere pentru anularea ordinului de concentrare. Culmea, o şi obţinu. Acum ce să mai facă Dumitru?! Să-şi înfunde în puşcărie fratele? Îi lăsă cu legământ copiii în grijă şi de-aici încolo îl va înjura până la sfârşitul vieţii.
Până în 1944, copiii Dominte îşi vor purta aproape singuri de grijă, ajutaţi sporadic de rude şi de nişte săteni inimoşi. Unchiul Grigore, cel cu substituirea de persoană, s-a străduit şi el să-şi spele ruşinea faţă de ostaşul aflat în locul lui la Cotu’ Donului.
Au trecut doi ani de când copiii Dominte trăiau fără mamă şi fără tată. Frontul de Est se apropia de România, odată cu compania sergentului Dumitru Dominte, care, ascuns în carapacea lui de introvertit, era greu de citit de către tovarăşii lui de arme. În aceste împrejurări, soceanul făcu ce făcu şi obţinu o permisie de trei zile ca să poată veni, de la Nistru, pe Valea Moldovei, unde sălăşluiau în nevoi cei şase copii ai săi. Găsindu-i slabi şi în mizerie, întârzie întoarcerea cu două zile, în încercarea sa precipitată de a mai orândui treburile casei, timp în care sergentul fusese dat dezertor şi deferit Curţii Marţiale. A fost judecat sumar şi condamnat la 25 de ani închisoare, osândă pe care trebuia s-o împlinească după ce se va întoarce de pe linia întâi a frontului, dacă avea norocul să scape de moarte.
Absurd! Nu putea încăpea în destinul unui om al vremurilor noastre atâta fatalitate. E de-ajuns un Iov, cel din Biblie. Prin urmare, pe holurile Tribunalului Militar, Dumitru Dominte reîntâlni o persoană providenţială. Cu peste zece ani în urmă, când îşi îndeplinea stagiul militar, printr-o întâmplare devenise curierul unei domnişoare îndragostite. Îi ducea scrisorile parfumate şi copleşite de pasiune tânărului ei iubit. Femeia ajunse între timp avocată cu nume în branşă. Iată că veni aşadar vremea bunei răsplăţi. O adevărată profesionistă, avocata obţinu recursul şi achitarea. Dumitru Dominte a fost însă decăzut din starea de combatant şi mutat la o companie de pază din Bacău, fapt ce-l avantaja oarecum, căci putea primi de-acum veşti despre copiii săi.
La Soci, viaţa fraţilor Dominte era încercată de cumplita iarnă a anilor 1943-1944. Nu aveau haine şi lemne de foc, iar Joiana era gestantă, deci nu le mai asigura subzistenţa. Pe la începutul lui martie, familia minorilor încearcă un reviriment odată cu sosirea trupelor române în sat. În casa lor, deşi mică, au fost încartiruiţi câţiva soldaţi, iar sub părul din livadă militarii au improvizat o bucătărie de campanie. Zilnic, copiii Dominte primeau câte o gamelă de ciorbă. Între timp a fătat şi Joiana, scăpând la nepreţuitul izvor de lapte.
Viaţa însă continuă să ceară tribut abuziv familiei lui Dumitru. Unul dintre copii, cel de şase ani, moare în braţele lui Grigore, fratele de 12 ani, care, deşi nu era cel mai mare, era liderul familiei formată numai din copii. L-au înmormântat soldaţii, care i-au înjghebat sicriu şi l-au aşezat în mormântul mamei. Moarta încă mai păstra pe cap baticul şi la gât mărgelele, îşi aminteşte, în cartea sa, Grigore Dominte, fiul.
(Va urma)
———————————
Gheorghe PÂRLEA
17 februarie 2019
Imagine Internet