„Conştiinţa de neam este aceea care,
întemeindu-se pe amintirea vastului
teritoriu dacic, îi cheamă pe românii
separaţi de vitregiile vremii la refacerea
unităţii prin comuniune de iubire frăţească.”
(Părintele Ioan Vlăducă)
În Dacia străbună, libertatea sălăşluia în fiecare ungher, în fiecare luminiş, în fiecare lucru, în fiecare fiinţă, dar mai cu seamă în fiinţa Omului hărăzit de Dumnezeu să-i stea alături.
În Dacia străbună, s-a format o şcoală a demnităţii, a cavalerismului, a eroismului, a onoarei, a iubirii de Glie şi a dragostei de Dumnezeu, care să dea sens menirii, trăirii, definirii, continuităţii, spiritualităţii sub toate coordonatele virtuţiilor cardinale şi religioase.
În Dacia străbună, s-a dat sens cultului religios, cultului familiei, cultului omeniei, cultului eroului, cultului martiriului, cultului strămoşilor, duhului culturii, cultului ţăranului, cultului ţărânii, cultului lui Dumnezeu, cultului Patriei, cultului nemuririi, cultului Dacului liber.
În Dacia străbună, cultul Dacului liber a constat în cinste, în adevăr, în iubire, în libertate, în dreptate, în credinţă dreaptă, în lupta şi jertfa sfântă doar pentru apărarea pământului străbun şi Altarului lui Dumnezeu şi niciodată pentru alte cuceriri, deşi a existat deseori cazul când duşmanii cotropitori s-au năpustit cu ura lor feroce şi sălbatică să ne sfărâme ţara, dar au fost spulberaţi de vitejii daci, ca praful de pe pământ când îl scurmă furtuna năprasnică.
În Dacia străbună, toate migraţiile, toate năvălirile, toate invaziile, toate poftele samavolnice au fost biruite, chiar şi după unele căderi, chiar şi după unele frângeri. Înfrângerile n-au avut loc niciodată prin luptă, ci doar prin trădare, mai ales cea lăuntrică, trădare care s-a accentuat dea lungul timpului, menţinându-se linia profund făţarnică iudeo-fariseică, excelând marile trădări contra lui Burebista (82-44 a.Chr.), Hristos, Decebal, Regalian (258-268), Ahtum (Ohtum) (1000-1030) de către aliatul său Chanadinus, Asan I, Petru Asan (trădaţi de bizantini), Borilă Asan (trădat de nepotul său Ioan Asan), Mircea cel Bătrân, Vlad Dracula (trădat de Iancu de Hunedoara), Vlad Ţepeş (trădat întâi de Matei Corvin, apoi de boierii cumpăraţi de Laiotă Basarab), Doja, Radu de la Afumaţi, Petru Cercel, Mihai Viteazul (trădat de habsburgi), Ioan Vodă Viteazul, Horia, Cloşca şi Crişan, Ionochentie Micu-Klain (trădat de Maria Tereza, de Francisc I şi de Papa Benedict al XIV-lea (1740-17589), Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu, Ţara şi Armata (trădaţi de regele Mihai de Hohenzollern), trădarea cea mare a poporului român creştin ortodox şi a elitei sale spirituale începută în secolul al XX-lea şi continuată mult mai aprig în secolul XXI.
Între aceste trădări seculare regicide şi fraticide, s-au întreţăsut şi trădarea prin uniaţia religioasă, cea prin odioasa înţelegere maghiară „unio trium nationum”, precum şi cea dublă a nobilimii române din Ardeal în secolele XIV-XV, sub vasalitatea cotropitorilor maghiari. „Trădarea cnezilor şi voievozilor români pentru parvenire în noua societate, transformarea lor în nobili, a fost şi o trădare de sine, a propriei fiinţe, ei deznaţionalizându-se. S-au lepădat şi de ortodoxism şi au comis şi o trădare religioasă.” (Mircea Bălan, Istoria Trădării la Români. Vol. I, De la Origini până la Mihai Viteazul, Ed. Eurostampa, Timişoara, p. 27)
Măsurile „nobile” luate de regele maghiar Ludovic I, pentru întărirea suzeranităţii sale asupra Transilvaniei, contra nobililor români, care se doreau reînnobilaţi, vizau în primul rând caracterul confesional, care se răsfrângeau apoi implicit şi asupra celui naţional. „O dată cu trecerea la catolicism, nobilii români sfârşeau prin a fi asimilaţi de nobilimea maghiară. Cazul cel mai ilustru şi totodată cel mai concludent este cel al Hunianzilor: familie de nobili români – originară din Ţara Românească -, ea s-a maghiarizat, în cele din urmă, odată cu îmbrăţişarea catolicismului.” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti-2002, p.77)
Trădarea cu „sânge albastru” nu i-a cuprins doar pe nobilii ardeleni, ci şi pe mulţi dintre voievozii din Ţara Românească şi din Moldova, astfel: unii s-au turcit, alţii s-au catolicit, unii s-au calvinit, alţii s-au fanarizat sau s-au slavizat, deznaţionalizându-se, dezromânizându-se, în aşa fel încât plaga trădării să se întindă până astăzi când sus de tot, la vârf să nu mai avem nici daci, nici valahi, nici români, nici creştini ortodocşi într-o ţară eminamente ortodoxă.
Peste Patria însângerată – Grădina Maicii Domnului în care s-au trădat, s-au vândut şi s-au omorât Voievozi, Domnitori şi Conducători, cade Blestemul (Dreptatea) lui Dumnezeu de a avea conducători neromâni şi necreştini, adică cei „pe care-i merităm.”
În Dacia străbună – peste Ţara Dacului liber, s-au năpustit mai apoi către ceasul cel din urmă, adică cel de astăzi, apocalipsa lăuntrică (slugoii, laşii, mişeii, alogenii şi trădătorii), încercând să Re-răstignească Adevărul şi pe cei care cred cu tăria fiinţei lor jertfelnice în El, chiar dacă pentru mulţi El, nu mai există, iar pentru ceilalţi Adevărul nu mai contează. „Nu ştiu cât contează, spune Alexa Visarion, în ziua de astăzi, adevărul… Nu mai ştiu dacă degradarea susţinută şi aclamată într-un climat vicios de prostie agresivă şi ticăloşie interesată mai poate fi oprită… Nu pot şti dacă mistificarea în care ne place să vieţuim dintotodeauna în spaţiul miticist are acum momentul ei de desăvârşire sau încă proliferează… Ştiu sigur, din nefericire, că ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde victorios existenţa.” (Alexa Visarion, Cealaltă scenă, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti-2020, p. 20)
Marea conspiraţie Atee a prigoanelor şi persecuţiilor antiromâneşti şi anticreştine, declanşată furibund în veacul al XX-lea, s-a năpustit asupra elitelor Valahilor ortodocşi şi a falangelor lor, Traianii-Daci, care au umplut Temniţele, au ars pe rugul aprins al torturii, au răbdat infernul anchetelor, au prisosit iertarea pentru călăi, au străbătut purgatoriul agoniei teroarei atee, dar şi-au pus nădejdea în Mântuitorul Iisus, oferind în Jertfa lor curată şi sfântă Dumnezeeştile virtuţi: adevărul-credinţa-iubirea.
Traian Maniu/ Traian Geacu Marinescu/ Traian Grigorescu/ Traian Mihălţan
TRAIAN Maniu s-a născut în anul 1924 în comuna Zagra din Bistriţa-Năsăud, într-o familie creştină evlavioasă. Fiind deosebit de înzestrat nativ, ajunge unul dintre studenţii eminenţi ai Facultăţii de Medicină din Cluj, care se opune acaparării la vârf a facultăţii de către elementele ateo-comuniste prin abuzurile lor fariseice, alăturându-se astfel grevei studenţeşti. Represiunile n-au întârziat.
A fost arestat, anchetat, bătut, torturat, umilit, înfometat, batjocorit, purtat pe drumul Calvarului temniţelor comuniste, primind 7 ani de închisoare. În tot acest supliciu demonic fiinţa lui s-a detaşat de iadul bolşevic care a cotropit ţara, înălţându-şi menirea spre azurul serafic al Înaintaşilor săi legendari şi cereşti.
Demonul vremii şi-a jucat ultima carte, sau ultimul act al satanismului său -Infernul Piteşti, unde eroul s-a îmbolnăvit destul de grav şi a fost transferat la penitenciarul Târgu Ocna, purgatoriul în care moare la 30 Mai 1951, dar unde îşi înfăptuieşte finalitatea vieţii sale de martiriu întru mântuire. (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor şi Învăţăceilor Ucişi în Lupta Împotriva Comunismului. 6martie 1945-16 decembrie 1989. Ed. George Coşbuc, Bistriţa-2004, p. 85)
TRAIAN Geacu Marinescu s-a născut în localitatea Izvoare-Voineşti, judeţul Dâmboviţa într-o familie înstărită, harnică, evlavioasă, creştină şi de un înalt patriotism înflăcărat. Înclinat spre studiu, ajunge un student bine pregătit la Academia Comercială, dar nutrind repulsie faţă de odiosul regim roşu este arestat şi întemniţat în Iadul experiment al odiosului penitenciar Piteşti, alături de sute de tineri inimoşi şi curaţi cu sufletul doldora de frumos şi iubire.
Tot acest lanţ de dragoste, de credinţă, de răbdare, de adevăr, de dreptate, de suferinţă, de crez, de neînfrângere, de libertate, de jertfă şi de răscumpărare ale cărui zale o formau tinerii cei mai mândri ai Patriei, era de fapt o Efigie a demnităţii, a onoarei şi a biruinţei Neamului întru care s-a ctitorit Biserica cea Mare a Mântuitorului Hristos, zidind astfel Biserica lor şi pe cea a noastră, deci pe două „nivele”, cum explică profesorul Alexandru Nemoianu: „Astfel, fiind aşezare Dumnezeiască, Biserica se află în condiţia lui Dumnezeu, deci în afara timpului, „în veşnicie”, unde nu există nici trecut şi nici viitor, există doar un „acum” perpetuu. Dar fiind şi aşezare omenească, Biserica este şi realitate a lumii acesteia, căci în lumea aceasta Dumnezeu se exprimă în „timp”. Cu alte cuvinte, fiind trupul mistic al lui Hristos, Biserica nu poate fi decât „Una”. (Alexandru Nemoianu, Certitudine, milă şi toleranţă în Revista LOGOS şi AGAPE, August, 2020)
Securitatea criminală nu s-a mulţumit doar cu arestarea eroului, ci s-a hotărât să-l împlinească martir, astfel că tânărul întemniţat a fost scos în data de 4 Februarie 1950, noaptea din temniţă şi dus în comuna natală ucis şi profanat: „În trupul său au fost numărate 36 de gloanţe şi numeroase străpungeri cu baioneta. Trupul i-a fost lăsat câteva zile neînhumat ca să vadă ţăranii cum a murit <<banditul>>.” (Constantin Totir, op. cit., p. 92)
TRAIAN Grigorescu era originar din Cernăuţi dintr-o familie cu vechi tradiţii de mari luptători pentru cauza Crucii lui Hristos şi a Flamurei dacoromânismului ortodox. Fire dârză, deosebit de înzestrat ca intelect, atitudine demnă, creştin cumpătat, îndârjit luptător anticomunist. Ca student poseda un rafinat simţ spiritual şi o profundă trăire religioasă.
Dorea să instituie o armonie întru toate cele frumoase pe care le-a creat Atotcreatorul în planul Său divin, de fire, menire, devenire şi definire a Omului genetic religios, în gând, în cuvânt, în faptă, în crez, în credinţă, în luptă, în rezistenţă, în răbdare, în curaj, în libertate, în adevăr, în sublim, în iubire, în mărturisire, în dăinuire dacoromână creştin-ortodoxă.
Forţat de tentacolele roşii-bolşevice a emigrat, dar s-a întors paraşutat pentru a se alătura numeroaselor grupuri de partizani anticomunişti răspândiţi în toţi Munţii ţării. A fost însă prins, torturat şi apoi ucis la Sibiu. Eroul-Martir a fost şi a rămas o atitudine şi un caracter specific autorităţii dacoromânului ortodox clădit pe cinste, adevăr, iubire şi jertfire. (Constantin Totir, op. cit., p. 63)
În Dacia străbună – Ţara Dacului liber,se dorește acum să recunoaștem o ”poveste ” denumită ”istorie ” în care, EI martirii care au dăruit dragostei de credința străbună jertfa supremă să nu mai existe…
Cred cu tărie însă că Neamul meu de Țărani ce-și poartă CRUCEA trebuie să -și reamintească că dăinuirea lui a fost posibilă prin RUGĂ și LUPTĂ !
Și adesea prin JERTFĂ !
În Dacia străbună – Ţara Dacului liber, ţăranul şi ţărâna erau Stâlpul, Temelia şi Dinastia Neamului care s-au înfrăţit întru veşnicie prin dragoste, sacralitate, jertfă şi sfinţenie.
ŢĂRAN
„Împărat e fiece ţăran/ Şi viaţa sa împărăţie/ Astfel petrecut-au pe pământ/ Moşii mei curaţi în sărăcie.// Nu averea fost-a pentru noi/ Semnul de nobleţe şi renume/ Ci credinţa care ne-a-mbrăcat/ Cu miros din cealaltă lume.// Cînd primit-a harul ziditor/ Fiece pruncească-ncheietură/ Şi-nfăşată-n pînza de fuior/ Adormi cu capul pe scriptură.// Împărat e fiecare om/ Şi soţia sa împărăteasă/ E al nostru cerul pe pământ/ Întrupat în pâinea de pe masă.// Înfrăţit cu toate cîte sînt/ Prin blîndeţea firii din iubire/ Ziditoare fără a jigni/ Stăpînind în pace prin slujire.// Raiul s-a întins şi pe la noi/ Văi cu văi coline din coline/ Şi cînd ies pe drum de sărbători/ Varsă mir ţărîna după mine.” (Ioan Alexandru, Pămînt transfigurat, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti-1982)
Gheorghe Constantin Nistoroiu –
Cavaler de Clio
11 Octombrie 2020
+ Sf. Ap. (diacon) Filip