Şi-mi zise Domnul: „Eu sânt Frumuseţe;/ „În Mine-i cald sălaş de primăveri;/ „La Mine zorile sânt făr-de-seri,/ „Şi Duhul înfloreşte’n mii de feţe.”
(Maica TEODOSIA-ZORICA Laţcu, FRUMUSEŢE)
Filosoful creştin ortodox dacoromân este un Om educat, bine format, asumat unui ocean de cunoştiinţe de seamă, cu un everest de deprinderi aristocrate, cu o culme a bunului simţ, cu un spirit care atinge Cultura celestă hărăzită doar Spiretelor înalte.
Pentru a deveni un Corifeu al Culturii, respectiv un Apostol al gândirii, Filosoful propriu-zis trebuie să-şi aşeze temeinicia pe temelia dascălului, a îndrumătorului, a formatorului de caractere elevate prin excelenţă.
Trăgându-şi seva din Izvorul divin, din cel străbun nemuritor şi din mentorul ales, Gânditorul se formează prin harul divin pentru ca la rândul său să fie hărăzit a odrăsli pentru ceilalţi discipoli care la rândul lor trebuie să urmeze calea Mentorului.
Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să fie animat de toate lucrurile sublime, extraordinare, inegalabile, dar în mod expres de cultul Frumosului.
Pentru aceasta trebuie să-şi croiască viaţa pe un model ales, pe un arhetip paideic–educaţia spiritului de nobleţe, de cinste sufletească şi mărinimie pe care să-l susţină cu toată fiinţa, puterea şi autoritatea culturii sale, în comuniune cu dragostea întru Dumnezeu şi întru Neamul său.
Numai aşa, spiritualitatea Filosofului român creştin ortodox devine etalon, sursă şi putere pentru formarea celor care prin onoare şi demnitate sunt datori să slujească Dumnezeului şi Neamului, adică Frumosului revelat în tot ce străluceşte deplin ca o armonie a splendorii extazice ca o Simfonie a Luminii, ca o Lumină liberatoare.
„O lumină caldă, o lumină liberatoare închide pleoapele şi deschide porţile sufletului./ Freamăt răsună din adânc şi-mi inundă făptura./ Beau frumuseţea unei clipe cât o viaţă.” (Ernest Bernea, Lumini în Necunoscut. Ed. Timpul, Iaşi-2000, p. 17)
Graiul viu al Filosofului nostru se prelinge din adâcurile ancestrale convertite Frumosului care se adună în inima sa încăpătoare de Neam şi de Cer, pentru a se întrupa în scrisul haric nemuritor, slujitor al Iubirii.
Caracteristica sufletului său frumos dă dimensiune propăvăduirii Adevărului ceresc în inimile arzătoare de Conştiinţă, de Ideal, de Libertate, de Nemurire.
Filosoful creştin ortodox dacoromân se implică spre o părtăşie de comuniune nu numai cu discipolii săi ci şi cu comunitatea conştientă şi trează spre bine a Neamului.
Întru această autoritate a conştiinţei, a misiunii, a vocaţiei şi a jertfei sale plenare Filosoful devine la rândul său o împărtăşire a spiritului din care se cuminecă toţi cei râvnitori şi desemnaţi a întrupa elementul de continuitate spre veşnicie al Neamului drept măritor creştin: de la ţăranul imperial şi veşnic verde până la Conducătorul cel înţelept şi până la Vlădica cel adevărat jertfitor întru Hristos.
Vlădica să cuprindă întreaga Biserică a lui Hristos în sufletul său, iar Conducătorul să îmbrăţişeze întregul pământ strămoşesc în inima sa. Să fie buni Conducători!
„Bunul conducător. Unde-i bunul conducător? Acela care iubeşte cu toată fiinţa sa, care mângâie, care înalţă? E atât de rar printre oameni! Popoarele caută mereu profeţi şi capătă în schimb cezari.” (Ernest Bernea, Preludii: Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei. Ed. Predania, p. 35)
Filosoful creştin ortodox dacoromân, devenind purtător al harului hristic, adică al Luminii Cuvântului devine ecoul stării sale de duh, de înălţare serafică a inimii în care se reîntrupează, iar prin răsadul gândirii primenit în pământul aşteptării uceniceşti, se renaşte la rândul său în spiritul ortodox renăscând de asemenea şi pe alţii.
În trăirea ortodoxă românescă privind rostirea dulce şi gândirea profundă, sublimă Filosoful creştin ortodox dacoromân se revelează pe sine, revelând la rândul său frumuseţea limbii române în care străluceşte flacăra liturgică a limbajului sublim, descoperind astfel originalitatea înţelepciunii româneşti ce se răsfrânge asupra viziunii de destin spiritual al omenirii în general şi al lumii ortodoxe în special.
Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să se asume integral şieşi ca misiune şi vocaţie, ca frumuseţe şi adevăr devenind astfel propriul său înaintemergător.
„Omul adevărat este înainte mergătorul, este înţeleptul care, teoretic şi practic, manifestă umanitatea sa ca o înflorire a primelor principii, ca un act spre desăvârşire.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 54)
În cuvântul Filosoful creştin ortodox dacoromân grăirea indiferent de mierea şi savoarea ei, nu rămâne la stadiul semnelor convenţionale, ci urcă sus de tot devenind în mod expres sinteza expresivă a existenţei noastre arhimilenare.
Toată clarviziunea Filosofului nostru surprinde prezentul în încărcătura sa de realităţi abstracte ori reale, voite, nevoite, întâmplate prin sau nu hazard, programate ocult, completându-l într-o stare de graţie a viitorului spre un tărâm transcendent.
Conceptualitatea gândirii Filosoful creştin ortodox dacoromân se asumă măsurii spiritualităţii sale pure, nu ca cea a raţiunii pure kantiene care nu implică religiosul ca paradigmă a cunoaşterii, ci ca sens înalt al transmiterii serafice a Revelaţiei divine ce santifică Libertatea ca putere generatoare a Elitei spiritual-creştin-ortodoxe, cea purtătoare a stindardelor Jertfei şi al Omeniei.
„Fără libertate nu va fi elită şi fără elită nu va fi spiritualitate, nu va fi nici elevaţie, nici progres; elita spiritului şi spiritualitatea elitei. Va trebui să trecem din nou de la omul standard la omul model, la omul ales, formă superioară a tot ce apare sub acest nume. Atunci vom avea civilizaţie şi cultură, atunci vom avea omenie.” (Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne. Ed. Predania, p. 53)
Ernest Bernea îşi adună în plinătatea universului gândirii sale, înfiriparea dorului dăruirii din care se reflectă cea mai subtilă expresivitate a trăirii sale ortodoxe.
Slova scrisă a cugetului său îşi trage seva din vedenii de taină, din străluminări de demult, din scânteierile unui Arhanghel Mihail, Voievod ceresc al Dreptăţii, ce se răsfrâng ca o copleşire asupra sufletului său arzând de Logos.
Închinarea sa pentru Frumos se răsfiră ca o Pădure de Argint peste Codrul milenar al creaţiei, ce a crescut din jertfa sacră a martirilor şi lacrimile tămăduitoare ale Mamelor care, au legănat legendele profundului cult traco-geto-dacic-român.
Duhul său irumpe ca apă miraculoasă, veşnic curgătoare să potolească setea.
Filosoful creştin ortodox dacoromân Ernest Bernea este o cumpănă de suferinţă şi har, o jertfă de neîncetată iubire în care se cuminecă Dumnezeu şi Neamul dacic.
Peste puterea rugăciunii mistuitoare din inima sa atotcuprinzătoare s-a aşezat ca o temelie pururea blândeţea terapeutică ce s-a răsfrânt în dăruire-mană cerească.
Cu trudă, cu pricepere, cu dăruire, cu zel, cu înflăcărare s-a zidit pe stânca cugetului său pe care să crească şi să se înalţe semeţi Brazii purtători de Destin.
Din prea-plinul inimii lui şi-a dăruit sufletul Creatorului şi Neamului său îndrăgit.
În tot ceea ce a fiinţat ca persoană: în gest, în gând, în cuvânt, în faptă, în căutare, în înţelegere, în cunoaştere, în dăruire, în jertfă, în iertare, în iubire, în înălţare, în taină, Marele Filosof dacoromân a surprins cu sensibilitate, cu profunzime, cu clarviziune, armonia, splendoarea, sublimul, divina suferinţă, iubirea din Creaţia lui Dumnezeu revărsată peste creaţia sa atât de aleasă, aristocrată, nemăsurată, inefabilă, mărturisind permanent supraîncercările biblicoevanghelice ale Mântuitorului Iisus Hristos, care avertizau marile prigoane-persecuţii ce vor însoţi Creştinismul Ortodoxiei pe tot parcursul misiunii, vocaţiei, jertfei şi iubirii Bisericii Sale.
„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit… // Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ…. // Dar ei strigau, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!…//… iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca să fie răstignit…// Şi L-au îmbrăcat în purpură şi, împletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o pe cap…// Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzând în genunchi I se închinau…// Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia.” (Luca 13,34; 22,44; 23,21 Marcu 15, 15,17, 19, 23-24)
Prigoana şi persecuţia asupra lui Hristos s-a repercutat asupra tuturor Apostolilor Săi, perpetuându-se aprig asupra Ucenicilor acestora până în zilele noastre, trăite la aceeaşi intensitate suprafirească, dar mult mai îndelungat, zeci de ani, cu o furie şi o tortură mult mai diabolică, de toată Elita spirituală a Ortodoxiei dacoromâne, Cruce- mesaj misionar, ca o viziune mistică împlinită expresiv, hristic, suprauman, testamentar ca odinioară Marele PAVEL, cel prigonit, cel persecutat, cel închis:
„Căci din multă supărare şi cu inima strânsă de durere v-am scris cu multe lacrimi…// N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni./ Trupul nostru n-a avut nici o odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinăuntru temeri.// În osteneli mai mult, în închisori mai mult,/ în bătăi peste măsură, la moarte adeseori./ În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine…// De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sînt slab, atunci sînt tare.” (Sf. Ap. Pavel, II Corinteni 2,4; 7, 2, 5; 11,23, 27; 12,10)
Corola semantico-spirituală a limbii noastre alese arată frumuseţea sufletului unui Neam, profunzimea spiritului Elitei sale împărtăşită cu vocaţie sacră şi jertfă serafică.
Proniatorul ceresc după ce a sălăşluit în Creaţia Sa Frumosul, ca sceptru regal al Omului religios, privind creaţia sa harică asemeni unei Corole a Luminii, îi împrăştie mireasma divină spre cele mai alese caractere şi cele mai rare destine.
În Cetatea Focşani a tărâmului Vrancei, aşezată pe miraculosul Milcov, în a 28 zi a însoritului Martie, printre mugurii grăbiţi spre viaţă, surâde şi pruncul Ernest Bernea.
A urmat şi absolvit cu brio la Brăila, Liceul „Nicolae Bălcescu”, apoi cu strălucire facultatea de Litere (română-franceză) şi cu magna cum laudae pe cea de Filosofie. Întâlnirea cu marele Gânditor Nae Ionescu i-a marcat profund primăvara tinereţii.
A aprofundat studiile postuniversitare: Doctorat în Sociologie-Istoria religiilor la Paris; Doctorat în Filosofie cu Heidegger la Freiburg. Devine conferenţiar al lui Simion Mehedinţi pe Catedra de antropogeografie, director în Ministerul Informaţiilor şi director-diplomat în Ministerul de Externe. Între 1965-1972 a condus şi coordonat Institutul de Etnografie şi Folclor-Bucureşti.
Ernest Bernea a supravieţuit Calvarului regalo-comunist în urma persecuţiilor declanşate între 1939-1962, cu mici recreaţii şi pe cele din 1984.
Pe tot parcursul vieţii sale plină de lumini şi înserări, de azururi şi furtuni, de fulgere şi trăznete, de suişuri şi torturi, de persecuţii şi prigoane a menţinut o demnitate rar întâlnită şi un spirit dintre cele mai elevate.
Opera sa vizând domeniile Sociologiei şi Filosofiei s-a acoperit de slavă şi cinste: Trilogie Sociologică; Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român; Christ şi Condiţia Umană. Timpul la Ţăranul român; Trilogie Pedagogică; Trilogie Filosofică; Preludii (sinteza altei triologii filosofice): Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei; Mic tratat de înţelepciune şi virtute, Dialectica spiritului modern; Criza Lumii Moderne, Lumini în Necunoscut; diverse studii şi articole de mare referinţă.
În cadrul cercetării şi elaborării studiului de Sociologie, Ernest Bernea defineşte Fenomenul Românesc ca o forţă generatoare a comuniunii sale spirituale, privind unităţile de viaţă, determinismul geografic, etnografia, datinile, obiceiurile, tradiţia.
Dacoromânii se identifică cu arealul său, purtându-l în sânul spiritului şi împrumutându-i la rându-i din caracteristicile sale magnifice, pilduitoare.
Ţara Oltului-îmbrăţişează la sud şirul Munţilor Făgăraş, la nord Valea Oltului, cotitura Oltului cu Turnu Roşu spre apus, Munţii Perşani şi Măgura Codlei la răsărit. „Etnic prezintă o unitate perfectă: costumul, ceramica, uneltele, mitologia, obiceiurile, limba, au caractere locale pe care le simţi cum ai ajuns acolo şi dispar cum ai ajuns în regiunea Sibiului, a Târnavelor, sau în Ţara Bârsei.”(Ernest Bernea, Trilogie Sociologică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2004, p. 310)
Marea întrebare a Filosofului nostru rămâne evident Omul. Fiinţa şi Persoana sa.
Omul este creaţie cerească, preludiu şi finalitate a creaţiei sale religios-spirituale.
Omul este natură, spirit şi religiozitate în măsura în care le este Măsură.
Omul este cunoaştere şi lămurire, înţelegere şi înţelepciune, idee, rugă şi spirit.
O întindere stranie şi o înălţime tainică. O culme de risc şi un meridian de răbdare.
O apă curgătoare, limpede, cugetătoare şi o străfulgerare de geniu.
O înfiere de Dor şi o risipă a dăruirii. O plăsmuire de cer şi o ţărână sfântă. O meditaţie a spiritului şi o întrepătrundere metafizică. O cunună a suferinţei şi o aură mistică. Un liman de jertfă şi o nesfârşită iubire. Un sfârşit şi o finalitate. O răscruce a sorţii şi o Cruce a destinului. O Golgotă şi o Înviere. O înălţare şi o nemurire.
„Omul este spirit întrupat. El are o sferă de existenţă aparte care nu este nici cea naturală, oricâte date şi caractere am avea de aici, şi nici cea supranaturală, oricât de mare ar fi setea noastră de perfecţiune.
Omul constitue o sferă de existenţă aparte. Ordinea materială şi spirituală coexistă în umanitatea sa… Starea, calitatea de a fi om, nu este dată definitiv, necondiţionat. Ea se cucereşte prin sforţare proprie continuă, prin creaţie.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 50, 52)
Omul: Bărbat şi Femeie devin corolă a Familiei şi rădăcină a Neamului. Aşadar, Naţiunea devine o comuniune de Familii care-i conferă prin religiozitate nemurirea.
Naţiunea nu se asumă doar ca Durere şi Îndemn ci şi ca Dăruire şi Iubire.
Naţiunea nu este doar existenţială ca o prezenţă şi o trecere, ci mai cu seamă existent-esenţială ca spirit şi har în trecut, în prezent, în viitor.
Temelia şi Stâlpul Naţiunii sunt întrupate prin sânge şi jertfă, cuvânt şi lumină, crez şi mărturisire, suferinţă şi ideal mistic, atitudine filocalică şi adevăr sofianic, viaţă şi cruce, prin care fiinţează dacismul şi românismul în plenitudinea lor umano-serafică.
„Naţiunea este o familie: prin sânge, prin limbă, prin credinţă, prin cei vii şi prin cei adormiţi. Ne înrudim, ca o singură familie, prin depărtări de secole şi suntem mândri că purtăm acelaşi nume de Român.” (Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns la întrebări ale tinerilor care doresc tot Adevărul … Ed. Crater-1996, p. 96)
Omul în esenţă, cel religios hristic, adică creştin ortodox dacoromân este micro şi macrounivers, firesc-muritor şi suprafiresc-nemuritor, dor şi dar, existenţă şi năzuinţă imanent şi transcendent, concret şi concept, cuprins şi necuprins, plângere şi bucurie, rugă de foc şi rug aprins, frângere şi răsfrângere, formare şi transformare, împlinire şi definire, uman şi divin, atitudine şi amplitudine, har şi libertate, esenţă lirică şi act dramatic, cântare şi încântare, conştiinţă şi iluminare, revoluţie şi revelaţie, grandoare cosmică şi armonie celestă, înnoire şi splendoare, mirific şi sublim, copleşire şi îndumnezeire, frumuseţe şi adevăr.
„Despre frumuseţe şi adevăr; e un semn al umanităţii noastre, e un îndemn la a fi mai buni, mai generoşi. Adevărul creşte sufletul poeţilor, pe acela al copiilor şi profeţilor; vine de acolo din inima lucrurilor şi se aşează în sufletul celor înamoraţi de un ideal, a celor ce cred că pot tălmăci enigma frumuseţii.” (Ernest Bernea, Studii de Pedagogie. Ed. Predania, Bucureşti, p. 250)
Aripile sale spiritual-metafizice, haric-religioase, hristico-mistice sunt: Suferinţa ca sens suprafiresc şi Dragostea ca împlinire divină.
Suferinţa îl urcă pe Filosoful creştin autentic pe culmea azurului creaţiei continue, iar Iubirea îl transfigurează întru frumosul de Icoană arhetipală.
„Omul este o existenţă care îşi poartă frumuseţile cu luptă. De aceea viaţa sa este atât de frumoasă şi atât de dramatică.” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 110)
Omul nu este un prisos al vremurilor, ci un prinos al veacurilor. Agăţat de Lumină devine edificator întru Cuvântul, care-i unifică cutezătoarea sa creaţie. Urcă dealul cunoaşterii pentru a atinge idealul culturii. Între simplitate şi complexitate, cu ruga sa şi noianul de nelinişti metafizice ale Neamului, cu toiagul harului la drum, cu distincţia demnităţii ca heraldică suverană, Omul creştin ortodox dacoromân suie Calea firmamentului spre dinastia rafinamentului sacru, ca o chemare a adâncirii gândirii sublime, ca o înălţime a misticii suave serafice, ca o adăugire la liturghia Frumosului: o viaţă de deplină dăruire pentru Neam, dar închinată permanent lui Dumnezeu, o rostire şi o rostuire a evlaviei ortodoxe întru naţionalismul creştin ortodox.
„În ţara noastră, Biserica a fost unul dintre centrele spirituale ale acestui neam şi n-a făcut deosebire între naţionalism şi evlavie.” (Părintele Sofian, Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 628)
Ernest Bernea a creat prin opera sa, graţie harului prisositor, o înaltă şcoală a vieţii, a jertfei, a dragostei, a demnităţii cugetului, a ortodoxiei, chiar dacă aproape nimeni astăzi nu se încumetă să-i rostească numele, să-i recunoască meritele sale ctitoreşti, ziditoare, nici în şcoala filosofică, nici în cea teologică. De restul nici pomeneală.
Nerecunoştiinţa este păcat strigător la cer. Nu se poate iarta!
Prigoana atee împotriva cinstirii Înaintaşilor creştini ortodocşi, tolerată de ierarhii-baroni ai B.O.R., veneraţi prin pilda Mântuitorului este păcat împotriva lui Dumnezeu-Iisus Hristos. Pururea nu se iartă!
Chipuri ale strălucirii Aurei Sf. M. Mc. Dimitrie:
Dimitrie Basarabov-sfânt; Dimitrie Cantemir-Domnitor, prinţ al culturii; Dumitru Stăniloae-teolog filocalic, preot; Dumitru Bălaşa-teolog, preot, istoric, mărturisitor; Dimitrie Bejan-teolog, preot, istoric, mărturisitor; Dumitru Fărcaş-artist emerit; Dumitru Abrudan-teolog, preot, cărturar; Dimitrie Balaur-preot mărturisitor; Dumitru Dosoftei Florea-arhimandrit mărturisitor; Dumitru Şerban-preot mărturisitor; Dumitru M. Şerban-preot, mărturisitor; Dumitru Iliescu-Palanca-preot, mărturisitor; Dimitrie Mihai Sturza-prinţ, scriitor; Dumitru Banea-mărturisitor, scriitor; Dumitru Radu Popescu-teolog, preot, cărturar; Dumitru Fecioru-teolog, preot, cărturar; Dumitru Călugăru-teolog, preot, cărturar; Dumitru Coconu-preot mărturisitor; Demetrescu Radu Gyr-cel mai mare Poet al Crucii, mărturisitor-teolog; Dumitru Dulgheru-preot, mărturisitor; Dumitru Grigorescu-preot militar, ctitor, erou; Dumitru Jijeescu-preot mărturisitor; Dumitru Marinescu-preot mărturisitor; Dumitru Nica-preot mărturisitor; Dumitru Smarandache-preot mărturisitor; Dumitru Stancu-preot mărturisitor; Dumitru Ionescu-Bucureşti, mare bibliofil; Dimitrie Grama-scriitor; Dumitru-Titi Tudosă-mărturisitor.
+ Cuv. Dimitrie cel Nou; Sf. Mc. Nestor
——————————————–
Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU
27 octombrie, 2018