„Suntem contemporani cu strămoşii
şi ei sunt contemporani cu noi. Nobleţea
lor e nobleţea noastră, vitejia lor e vitejia
noastră, victoriile lor sunt victoriile noastre,
suferinţele lor sunt suferinţele noastre. Apărându-le
memoria ne apărăm pe noi. Noi suntem prelungirea
lor în istorie, aşa cum urmaşii vor fi prelungirea noastră.”
(Mitropolit ANTONIE PLĂMĂDEALĂ)
Într-o casă model a ţăranilor harnici, dar habotnici creştini armâni Ana şi Nicolae Lefa, din Cârja Vasluiului se naşte Tedi Aristide la 17 Februarie 1923, sub purtarea de grijă a Sf. M. Mc. Teodor, Tiron şi Mariamna şi a binecredincioşilor împăraţi Marcian şi Pulheria. Creşte ferit de greutăţile cotidiene, urmând cu brio şcoala generală, înscriindu-se şi absolvind Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu din Vaslui (1934-1942). Graţie sensibilităţii avute şi a râvnei de a ajuta pe câţi mai mulţi năpăstuiţi urmează Facultatea de Medicină la Iaşi (1943-1946), după care se transferă la Bucureşti, fiind angajat la Spitalul Militar Central pe postul de intern-onorific la chirurgie, slujind cu abnegaţie.
Viaţa în capitală îşi continuă în mai mare măsură decât altă preocupare desăvârşirea în şcoala naţionalist-creştină cu tăria miracolului şi responsabilitatea asumării ca fiu al acestei Naţiuni, al cărei destin este unic în drumul spiritualităţii sale înspre Calea Mântuitorul Hristos.
Serviciul Secret de Informaţii plătit de „statul celor tari” împotriva Naţiunii creştine, veghind la dezordinea armoniei sociale, îl arestează la 22 Mai 1948, oferindu-i penitenciarul Jilava, ca prim popas al detenţiei lui în drumul afirmării demnităţii creştin ortodoxe române. Tortura călăilor care s-a depăşit pe sine şi pe mulţi alţii, nu l-a înfrânt însă, dar la condamnat la 8 ani muncă silnică, pe 19 Ianuarie 1949, pentru cele două mari crime închipuite şi preînchipuite: cea de înaltă trădare, precum şi echivalenta de uneltire contra ordinii sociale. De la densitatea umedă a permanentei Jilava, Doctorul Aristide este transferat cu timpanul spart la Infernul de la Piteşti. Bolnav fiind, are şansa să scape de cursurile torturii diavoleşti conferenţiate pe tematica infernului de demonicul instrument fără egal, Eugen Ţurcanu.
Ajunge la Târgu Ocna – penitenciarul cu o oarecare permisivitate a tratamentului carceral unde colaborează cu medicul oficial Margareta Danielescu-Pescaru, opunându-se continuării metodelor de reeducare gen Piteşti, preconizate de politrucul neaoş Şleam Augustin. La Tg. Ocna exista cutremurătoarea, încremenitoarea diabolica celulă-cameră 4, Celula morţii, care prelua într-un flux continuu pe cei foarte bolnavi şi pe cei grăbiţi să plece… Singura scânteie care mai pâlpâia în acea cameră mortuară era misticul Valeriu Gafencu. El a strâns în jurul lui un mănunchi de Lumânări, aprinse în rugăciunea isihastă, pregătite să ardă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Lumânarea este lacrima de foc a celui plecat ce arde în ochii de lumină a celui rămas!
În grupul mistic al acestor rugători se afla şi doctorul Aristide, care a rostit permanent rugăciunea în închisoare şi după ieşirea din temniţă ori domiciliu obligatoriu până la marea eliberare: „Aici la Târgu Ocna au închis ochii peste 100 de bolnavi, care au primit moartea fără să cârtească sau să regrete viaţa pe care o părăseau, cei mai mulţi în plină tinereţe. Acest eroism cotidian, susţinut timp de ani şi ani, fără nici un regret, până la jertfa supremă, este sublim şi mult mai greu de suportat în comparaţie cu eroismul de moment, care, într-o anumită stare de exaltare, duce la acte de vitejie ieşite din comun. Aici am avut ocazia să trăiesc clipe de neuitat şi satisfacţii sufleteşti, pe care nu le-am trăit nici înainte, nici după această perioadă, oricât de paradoxal ar părea. Am simţit şi m-am convins că dragostea creştină este cea mai puternică armă în lupta cu răul şi acest lucru ne-a ajutat, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi, să depăşim încercările la care aveam să fim supuşi.” (Aristide Lefa-Fericiţi cei ce plâng. Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, p. 68)
În Februarie 1953 este transferat la Gherla până la expirarea pedepsei în 1956, după care beneficiază de domiciliul obligatoriu în comuna Rubla-Galaţi, iar de aici la spitalul din comuna Viziru. În 1957, primeşte Mărţişorul vieţii, pe Cornelia-Mariana, fiica părintelui Bucur Ferăstrău, care avea acelaşi regim obligatoriu. Li se naşte prima fiică Nicoleta-Cristina la 8 Decembrie 1957. Bucuria le va fi însă frântă cu cea de-a două arestare la 19-20 Septembrie 1958, pentru colonia Noua Culme din Constanţa, adăugându-i o pedeapsă de 36 de luni. După un an al îndurărilor condiţiilor destul de vitrege este mutat în Deltă, pe malul Dunării la colonia Grindul Peripravei. Refuză continuu colaborarea cu securitatea, aflându-se în închisoare, fapt pentru care îşi mai adaugă 36 de luni de temniţă. Pentru a-i curma îndârjirea naţionalist creştină, securitatea aderă la tertipul odios al laşităţii caracteristice: o forţează pe soţia sa să divorţeze în anul 1963. Doctorul armân n-a cedat nici de data aceasta şi nici altădată. După 16 ani de închisoare a fost eliberat la 9 mai 1964.
După greutăţi şi refuzuri ajunge să fie încadrat la secţia chirurgie a spitalului din Copşa Mică. Familiei creştin-ortodoxe Doctor Aristide şi Cornelia-Mariana i se naşte a doua fetiţă Delia-Mariana, la 1 Iulie 1967. Graţie trecutului său, Doctorul Aristide nu poate termina facultatea de medicină, absolvind doar facultatea de Biologie între 1968-1972, la fără frecvenţă. Lucrează la policlinica Ilfov, la Spitalul Clinic al Sectorului 4 şi la Policlinica cu plată nr. 2, ca biochimist. Trece cu greu momentul tragic al morţii fiicei sale cea mare Nicoleta, la 22 Octombrie 1988. După evenimentele şi tulburările post lovitura de stat din Decembrie 1989, instituie cu un grup de colegi Fundaţia „George Manu” şi în cadrul ei revista „Permanenţe”, fiind primul ei redactor şi colaborator până la sfârşitul vieţii. O parte din articole au fost publicate în broşura „Pentru cunoaşterea adevărului” (ediţia a II-a, 2000). Continuă seria de articole la alte publicaţii din ţară şi diaspora. Scoate la Editura Eminescu în 1998, volumul autobiografic „Fericiţi cei ce plâng.” La capătul unei îndelungi suferinţe, care s-a prelungit parcă în pseudo-libertatea impusă urcă înspre camarazii săi din Cerul Verde dacoromân al Ortodoxiei Veşnice, la 12 Iulie 2009.
***
Cu Doctorul Aristide Lefa m-am întâlnit deseori la Biserica Sfântul „Ilie”-Gorgani, de lângă fostul Palat al Justiţiei-Bucureşti. Venea întotdeauna însoţit de cea de-a doua soţie Feodora Popovici, ambii extrem de distinși. Cum eu ajungem mai de vreme în Biserică, le opream două locuri pe scaunele din faţa mea. Ne salutam, îmi mulţumea ceremonios, schimbam câteva cuvinte de politeţe, primeam câte un articol şi câte o invitaţie la un simpozion sau o comemorare anume. Alte întâlniri au fost la Aiud, la Predeal, la Balaciu, la Biserica Sapienţia, ctitorie a Părintelui Constantin Sârbu-erou şi martir al închisorilor sau la conferinţele de la sala Dalles, unde se întâlnea parte din marea Elită spirituală a Neamului.
În vara anului 2008, am avut prilejul să-i înmânez invitaţia şi programul primului Congres al Rezistenţei prin Religie care s-a ţinut în Cetatea domnească şi religioasă de la Curtea de Argeş, pe parcursul zilelor de 21-23 Septembrie. Mi-a mulţumit călduros şi m-a asigurat că are să vină cu mare bucurie. Hazardul a fost însă că s-a îmbolnăvit şi n-a mai putut veni…
***
Viaţa, persoana, personalitate Doctorului Aristide Lefa s-a împletit într-o verigă de aur a Neamului, printr-o dăruire permanentă celor aflaţi fără ajutor, printr-o credinţă continuu întărită, printr-o nemărginită cinste, printr-o neţărmurită modestie, printr-o infinită cinstire adusă Strămoşilor şi printr-o divină dragoste întru Medicul său suprem Iisus Hristos, dincolo de critica îndreptăţită adusă Naţiei şi nouă urmaşilor:
„De ce neamul nostru, ne întreabă Doctorul Aristide, are această nenorocită trăsătură: să se supună celor ce-i conduc şi să le execute ordinele fără discernământ? Mentalitatea de iobag încă n-a ieşit din sufletele multora dintre noi. Unii au nevoie de <<modele>> cărora să li se închine şi pe care să le proslăvească.” (Fericiţi cei ce plâng. Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, p. 172) Fericiţi cei care şi-au iubit Patria, Pământul şi Cerul mai presus de sine!
Despre groaznicul Infern al torturii diabolice de la Piteşti unde a pătimit şi doctorul Aristide Lefa a dat mărturie lui Dumnezeu marele poet al Canalului Andrei Ciurunga: „Doamne, spre tronul de judeţ din rai,/ fără condei în mâini, fără hârtie,/ îngenunchez cu limpezimi în grai,/ ca să-Ţi aduc această mărturie.// De câte-am să Te chem să cercetezi/ Ţi se va-ncrâncena pe tîmple părul/ şi pe alocuri poate n-ai să crezi,/ dar jur că Ţi-am adus tot adevărul.// Uite: aici am sânge în pahar,/ sângele meu supt noaptea de stafii,/ şi dincoace-am adus în buzunar/ unghii pe care mi le-au smuls de vii.// M-au pus în jug, cu fierul pe grumaz/ şi m-au plătit cu răni şi cu ocară./ Cu câte palme-am strâns pe-acest obraz/ aş fi putut să prăvălesc o ţară.// Tu, Doamne, ai văzut când m-au răpus,/ căci nu puteai să fii în altă parte./ De nu Te-aş fi ştiut acolo sus/ aş fi băut ca dintr-un vin de moarte.// Acum, eu, cel umil de sub poveri,/ Îţi las ce numai Ţie Ţi se cade;/ Judecă-i Tu pe cei ce până ieri/ m-au frânt sub bici şi m-au prădat de roade.” (Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia-Craiova-1992)
–––––––––––––-
Gheorghe Constantin NISTOROIU
+ ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI
2 Februarie 2021 Brusturi, Neamț