„Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca
şi cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă
aminte de cei ce îndură rele, întrucît
şi voi sunteţi în trup.” (Sf. Ap. Pavel)
În cuprinderea antropologiei creştine, în pantheonul ei serafic ortodox al dacoromânilor stăluceşte de-a pururea Icoana Preotului martir Ilarion Virgil Felea.
În limba protodacă, sanscrita-kaoine, preot-sacerdot înseamnă jertfă, martiriu.
Preoţia şi Martiriul sunt două Taine supreme, vocaţionale, misionare, mesianice ale chemării şi alegerii întru slujirea, slăvirea, jertfa pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu Cerul lui de Sfinţi, dar şi pentru Eroii pământului sacru al Gliei străbune.
Preoţia ca slujire
ortodoxă are ca Arhetip Preoţia divină, absolută a lui Hristos, întruchipând un martiriu continuu, conştient, asumat, inefabil, filocalic şi celest.
Preoţia şi martiriul sunt indisolubil legate între ele, sunt consubstanţiale, astfel încât pleroma slujirii se desăvârşeşte prin iubirea totală într-un perpetuu act martiric.
Preoţia este o condiţie sine qua non a misticii, iar martiriul o înaltă trăire isihastă, care prefigurează o anume stare harică de pregustare a naturii vii eshatologice.
Preoţia este fiorul focului ascetic ce se înalţă pe culmile liturgice încingând ca un brâu sacru piscul contemplaţiei, arhipelagul smereniei şi cerul dragostei pogorât peste puritatea incontestabilă a ortodoxiei într-o neîncetată trăire mistico-isihastă.
Preoţia ortodoxă a Creştinismului evanghelic a fost instituită de Arhiereul absolut, LOGOSUL-HRISTOS, Bisericii Sale celei UNA, ca, dar şi cu putere a Dumnezeirii. „Luaţi Duh Sfînt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute!” (Evanghelia lui Ioan 20, 22-23)
În fapt este impropriu spus că Iisus a întemeiat Biserica Sa deoarece HRISTOS-ADEVĂRUL este BISERICA-Însăşi a Veşniciei şi Iubirii Dumnezeirii Sale.
Biserica Ortodoxă de pe pământ trebuie să fie dar Chipului BISERICII cereşti!
Când regimul ateo-proletaro-comunist din Republica Penitenciară din România a legiferat sistemul său concentraţionar, cea mai mare parte a deţinuţilor politici erau de fapt Deţinuţi religioşi-creştini, fiindcă în totul şi în toate a fost prigonită, persecutată, arestată Biserica, adică Însuşi Hristos.
Aşadar, se naşte ipoteza, teza DEŢINUTULUI religios-creştin, după mărturisirea Părintele Ioan Sabău, „nu pe noi ne-au închis, pentru că eram oameni neînsemnaţi, ci pe Hristos!” (Adrian Nicolae Petcu, Părintele Ioan Sabău sub persecuţie ateistă II, în ziarul „Lumina” , Ed. de Banat, Bucureşti, luni 6 aprilie 2015, nr. 79, Anul VI, p. 7)
Ei nu erau oameni neînsemnaţi, fiindcă erau de fapt Mădulare ale Bisericii-Hristos.
Iisus Hristos este Temelia şi Stâlpul, Naşterea şi Veşnicia, Adevărul şi Iubirea, Jertfa şi Crucea, Învierea şi Înălţarea, Mântuirea şi Nemurirea Bisericii Sale!
Biserica este UNA, după mărturisirea Sa: „Este un Domn, o Credinţă, un Botez!”
(Sf. Ap, Pavel în Epistola către Efeseni 4, 5)
Astăzi, se vorbeşte tot mai des, dar nu în sensul, în temeiul hristic-apostolic-ecumenic, „Unitate în diversitate”, ci prin Erezia ereziilor-mişcarea ecumenică, despre diversitatea în diversităţi a bisericilor creştine. „Biserica, pe care a întemeiat-o Hristos pe pământ, prin Sfinţii Lui Apostoli este UNA! Este Biserica din care facem parte, BISERICA ORTODOXĂ! Aşa-numitele Biserici din afara Bisericii Ortodoxe nu constituie Biserica, ci sunt schisme şi erezii.” (Mitropolitul Ieremia de Gortina, http:/ / acvila 30.wordpress.com/ 2012/ 06/ 05/ mitropolitul-ieremia-de-gortina)
Preoţia este o continuă jertfă-slujire, o neîncetată iubire-slăvire în cer şi pe pământ, instituită de Mântuitorul Hristos şi rânduită de Mângâietorul-Duhul Sfânt pentru ca preoţii trăitori în suflet şi în trup să fie aidoma îngerilor luminaţi, măritori în duh.
Preotul ortodox dacoromân îndată ce a primit Taina de sacerdot trebuie să se îmbrace veşnic cu Cămaşa lui Hristos, cea zămislită prin Iubire, Jertfă şi Înviere.
Preoţia ortodoxă, cea adevărată, se întrupează întru Prietenia lui Hristos, ca cea mai curată Iubire, ca cea mai întărită Cetate, ca cea mai ferecată Împărăţie!
Prin Preot, creştinul ortodox se îmbracă în Hristos. „Căci, cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Sf. Ap. Pavel, Epistola Galateni 3,27)
Darul acestei dumnezeeşti Taine, al acestei trepte preoţeşti, mai presus de menirea împărătească, stă deasupra oricărui gând, a oricărui cuvânt, uimindu-l pe Marele Pavel – iubitorul de Hristos. „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile Lui şi cît de nepătrunse căile Lui!”
(Epistola către Romani 11, 33)
„Nimeni, mărturiseşte Sf. Patriarh ecumenic Ioan Gură de Aur, n-a iubit pe Hristos mai mult ca Pavel; nimeni n-a arătat o râvnă mai mare ca el; nimeni n-a fost mai învrednicit de mai mult har.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti-2004, p. 81)
Preoţii devin superiori părinţilor trupeşti, fiindcă părinţii ne nasc din voinţa lor şi din sânge, muririi, iar preoţii ne nasc, ne renasc prin dragostea lor, din Duhul Sfânt, înfiindu-ne astfel iubirii, adevărului, libertăţii, jertfei, crucii, învierii, nemuririi.
„Pentru a fi preot, spune acelaşi mare Ierarh Ioan Gură de Aur, e nevoie de multă pricepere, iar înainte de pricepere e nevoie de mult har de la Dumnezeu, de purtări bune, de viaţă curată, de virtute mai mare decât cea omenească.” (ibid., p. 83)
Însuşirile unui adevărat sacerdot, ortodox, jertfelnic şi iubitor de Hristos le enumeră tot Sfântul Patriarh Ioan Gură de Aur, astfel, „trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mândrie; temut, dar iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic; aspru, dar înţelegător.” (ibid., p. 103)
Taina Preoţiei ortodoxe înnobilează sufletul, îl întraripează cu aripile dumnezeirii!
„Preoţia, grăieşte Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz, este arta de a conduce pe om – fiinţa cea mai complexă şi mai felurită în gând şi faptă – este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor!” (ibid., p. 222)
Un alt mare Sfânt care n-a încetat a se minuna, a slăvi şi a cânta Taina Preoţiei a fost/ este Efrem Sirul. „O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoşătoare taină a preoţiei! Spirituală şi sfântă, cinstită şi fără de prihană, pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o celor vrednici. Cad şi mă rog cu lacrimi şi suspine, ca să mă oglindesc în această comoară a preoţiei. Că este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie şi cuvioşie; este pavăză strălucitoare şi neasemuită; este turn neclintit, zid de nedărâmat; este temelie tare, care de pe pământ se înalţă până la bolta cerească. Dar ce spun, fraţilor? Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în înseşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al puterilor celor netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu Însuşi Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină. Şi, numai ce voieşte, că îndată şi primeşte, cu multă îndrăznire, cererile pe care I le face.” (ibid., p. 300)
Preotul ortodox dacoromân trebuie să se pogoare în atâtea adâncimi matafizice, trebuie să urce pe înălţimile mistice, trebuie să străbată azurul serafic al duhovniciei, trăind isihast duhul liturgic, „Iubind ca Dumnezeu”, cum spunea părintele Miron Mihăilescu, adică dragostea „Liturghiei după Liturghie.” (Iubind ca Dumnezeu – Liturghii după Liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu, Ed. Christiana, Buc., p. 174)
Fiorul elevaţiei mistice este o dorire dumnezeiască, acel vector inefabil al continuei aspiraţii după sfinţenie, o împletire dintre cercetare şi viaţa moral-duhovnicească, care se întrupează unei naturi asimetrice reciproce duhovnic-ucenic/ ucenic-duhovnic, căci „Taina iubirii, spunea părintele Ghelasie Gheorghe, este asemenea unei întrupări în celălalt şi, prin urmare, presupune o concomitentă dăruire şi primire.”
(citat de Florin Caragiu, în Astfel despre Părintele Arsenie Boca, convorbiri realizate de Marius Vasileanu, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 148)
Preoţia este o ascendere permanentă înspre cerurile duhovniceşti, o tindere spre o comuniune de cuvânt şi lumină, de adevăr şi libertate, de iubire şi jertfă, înspre o cuminecare harică, într-o transfuzie de viaţă, dai sânge şi iei Duh, dai dragoste şi iei Logos, dai viaţă şi iei VIAŢA veşnică – HRISTOS.
„Acesta este, de altfel, şi sensul împărtăşirii euharistice, în care nu numai că primim Trupul lui Hristos spre împărtăşire, ci şi noi înşine ne dăruim, cu toată fiinţa noastră, spre a fi alipiţi Lui, spre plinirea Lui.” (Florin Caragiu, idem.)
Părintele Ilarion Virgil s-a născut în Valea Bradului-Hunedoara în familia părintelui Felea la 21 Martie 1903. După terminarea şcolii primare în comuna natală, a urmat doi ani la liceul de prestigiu „Avram Iancu” din Brad şi alţi doi ani la liceul „Moise Nicoară” din Arad, continuând cu Academia teologică „Andreiană” din Sibiu (1922-1926, luându-şi Licenţa cu teza Mântuirea după concepţia ortodoxă, catolică, protestantă şi sectară, şi debutând ca profesor suplinitor la fostul său liceu „Avram Iancu” din Brad. A fost hirotonit preot în 29 Iulie 1927, pentru parohia natală Valea Bradului. Părintele Ilarion Virgil Felea a urmat şi Facultatea de Litere-Filosofie-Cluj între anii 1927-1929. Din 30 August 1930, prin concurs a obţinut parohia Arad-Şega, pe care o va păstori cu drag, cu trup şi suflet timp de 9 ani, perioadă în care va ctitori un nou lăcaş de cult şi va transforma o şcoală confesională într-un impozant centru cultural ce va aprinde un focar de înaltă spiritualitate ortodoxă, academică. La 30 Octombrie 1939 şi-a luat Doctoratul în Teologie cu teza „Pocăinţa, studiu de documentare teologică şi psihologică”. Părintele şi-a acumulat o profundă cultură spirituală, fiind înzestrat şi cu harul scrisului, colaborând fervent la diferite ziare şi reviste, precum: Revista Teologică şi Telegraful Român din Sibiu, Biserica şi Şcoala, Apărarea Naţională, Aradul, Graniţa din Arad, Renaşterea din Cluj, Viaţa ilustrată din Sibiu-Cluj, Zarandul din Brad, Lumina satelor, Oastea Domnului din Sibiu.
Dintre lucrările publicate se pot reține :anul 1935-Sibiu, „Convertirea creştină”, în „Seria Teologică”; 1937-Arad, „Drumul Crucii”; 1937-Cluj, „Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană”; 1938/ 1939, în Anuarul Academiei Teologice-Arad, „Teologie şi preoţie; 1938-Sibiu, „Pocăinţa, studiu de documentare teologică şi psihologică”; 1940-Cluj, „Paisie şi paisianismul”; 1940, 1946, 1957, 1958, Arad, „Catehism creştin ortodox”; 1940, 1943-Arad, „Duhul Adevărului”, premiată de Academia Română; 1946-Arad, „Religia Iubirii”; 1946-Sibiu, „Sfintele Taine”; 1947-Arad, „Mântuirea”; 1948, 1952, 1956-Arad,Calendarul eparhial, un „Antologhion”, pentru preoţi şi cântăreţi; 1994-Arad, Religia culturii; 1999-Bucureşti, Critica învăţăturii baptiste;„Icoane alese din viaţa Ortodoxiei”; 2000-Bucureşti, Pocăinţa; 2007-2008-Piatra Neamţ, „Spre Tabor”– 3 volume. A elaborat un ciclu de cărţi de predici, conferinţe şi meditaţii religioase „Ce este creştinismul?” (Pr. Ioan Bărdaş, Telegraful Român, nr. 31-34/ 1994; Pr. Tudor Demian, în Ilarion Felea., Ed. Episcopia Ortodoxă a Aradului, 1994)
Părintele Ilarion Virgil Felea, înzestrat de Dumnezeu cu o frumuseţe fizică şi spirituală deosebită, peste care şi-au pus pecetea nimbul eminescian şi aura serafică a Sfântului Arsenie Boca, şi-a conjugat cultura teologică aleasă şi profundă cu vocaţia de profesor, cu misiunea hristico-ortodoxă de înalt sacerdot dacoromân, cu harul scrisului prin profunzimea ideilor elitiste, prin sinteza meditaţiilor religioase, prin excepţionala coslujire liturgică, prin strălucirea oratorică demnă de tracul Demostene (384-322), î. Hr. Elocinţa sa cutremurătoare, convingătoare şi covârşitoare pulsa de viaţă şi putere, de har şi iubire, de adevăr şi libertate, de sacralitate şi jertfire. Prin dialectica sa metafizică, cea a unui mare teolog de vârf nu elimina dintre existenţe deosebirile, cum se întâmplă de regulă în Filosofie, ci prin descoperirea asemănărilor adică prin „filosofia cea adevărată”, prin care Sfântul Ioan Gură de Aur înţelegea religia creştină prin excelenţă, adică cea ortodoxă, realiza de fapt prin trăirea mistico-isihastă diversitatea în unitate, ca Frumuseţe a Dumnezeirii. Filosofia cea adevărată -Creştinismul ortodox, în afara trăitorilor mireni mistico-isihaşti, l-au mai putut realiza doar marii monahi asceţi asemănători în trăire serafimilor de-a lungul vremurilor.
Părintele profesor doctor Ilarion Virgil Felea a predat în cadrul Academiei Teologice din Arad, ca profesor şi rector (1937-1947) la catedrele de Dogmatică, Morală, Ascetica-Mistica-Omiletica practică, transformând catedra în amvon, iar sala în aulă, cucerind şi electrizând auditoriul prin vocea sa de excepţie, baritonală. Fiecare lecţie era profund şi erudit alcătuită, astfel încât caietul pe care o aşternea epuiza 20 de stilouri. Prin întreaga sa natură fizică, spirituală fascina pe toţi cei din jurul său. „Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de o barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi. Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a fost dat destinului înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:
– Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului! Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor…” (Pr. Ioan Bărdaş, Telegraful Român, nr. 31-34/ 1994)
Credinţa sa şi dragostea fără margini în Mântuitorul Hristos, precum şi valorile supreme şi universale ale Ortodoxiei l-au format, l-au împlinit, l-au definit şi l-au desăvârşit ca om, ca profesor, ca educator, ca preot. „A fost un adevărat preot, teolog şi cărturar care a lăsat posterităţii o operă fundamentală asupra misiunii creştine, care a militat pentru transpunerea învăţăturii creştine în viaţă pentru slujirea binelui în lume.” (+ Timotei, Episcopul Aradului, Postfaţă la Religia Culturii de I.V. Felea, Arad, 1994, p. 353)
Părintele profesor doctor Ilarion Virgil Felea, ilustru cărturar şi teolog de renume s-a dăruit Neamului dacoromân şi Bisericii Mântuitorului Hristos cu toată fiinţa sa sofianică, cu tot cugetul său mistic, cu toată creaţia sa serafică, cu toată simţirea sa isihastă, cu toată trăirea sa filocalică, duhovnicească, făcând deopotrivă din catedră amvon şi din amvon catedră, din gând condei, din cuvânt grăire, din rugă de foc, strălucire, din inimă, vatră străbună şi din suflet, cerul nemuritor.
„Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, lumina cea nestricăcioasă a cunoaşterii dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre cunoaşterea evangheliceştilor Tale propăvăduiri. Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci ca, toate poftele trupeşti călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună plăcerea Ta.” (Preot Ilarion V. Felea, Spre Tabor, vol. I, Pregătirea, Ed. Crigarus/ Mănăstirea Petru Vodă, Piatra Neamţ-2007)
( va urma)
————————––––––––-
Gheorghe Constantin Nistoroiu
Cavaler de Clio