„Tu nu eşti nou, dar dintre vechi Întîiul aici
Lăsat în grai să sângere s-ar cuveni. Nu piere
Urma eroului, doar se îmbracă în foc şi devine
Icoană în grinda nemuritorilor.”
(Ioan Alexandru)
În Ţara Dacului liber, Glia străbună îşi purta Apele sfinte la sân, îmbrăţişând cu braţele sale vânjoase şi darnice, şirurile milenare de Munţi – Cetăţi – Altare de slujire a Neamului.
În Ţara Dacului liber, chezăşia o purta Dragostea de Dumnezeu şi Iubirea de Moşie.
În Ţara Dacului liber, ofrandă se aducea din toate roadele pământului, din tot ceea ce se semăna, din tot ceea ce natura oferea în rodul ales şi din viaţa care prin moarte învia.
În Ţara Dacului liber, visele se întrupau Sibilelor frunţi peste care susurau strălucind diadema Apelor-steme, ca Nistrul nicicând să-l înfrunţi, sau Oltul şi Mureşul, Siretul şi Prutul, Bistriţa şi Târnava, Crişul şi Timişul, Jiul şi Argeşul, Buzăul şi Dunărea albastră săltând Voievodal cu toiagul Vlădicesc peste timpul ce se scurge şi vremea menirii sihastră.
În Ţara Dacului liber, Patria era Fiica lui Dor-Împărat care a strâns Roşul – sângelui martiric şi l-a pus pe steag lângă Galbenul de aur al iubirii, lipit de Albastrul cerului meleag.
În Ţara Dacului liber, lumina se înveşmânta în Cuvântul ei risipit în mărgăritare ca să ducă faima Voievozilor daci, dincolo de spaţiu şi de timp, în toate cele patru mari puncte cardinale.
În Ţara Dacului liber, toate Râurile Gliei străbune se varsă-n Istorie, dinastice în timp şi în glorie având heraldică domnească pecetluită peste undele lor surâzătoare, purtătoare de viaţă.
În Ţara Dacului liber, Munţii Carpaţi şi Frăţânii lor, Bătrânii Dobrogei, poartă în sânul cald toate ctitoriile ancestrale, voievodale, vlădiceşti, boiereşti, răzăşeşti, peşterile haiducilor ori cele cu pustnici.
În Ţara Dacului liber, fluturii planează în roiuri de curcubeu printre mieluşeii zburdalnici şi iezii neastâmpăraţi, iar vântul resfiră flori pentru mirificele albine,ce le vor adormi curând în mierea vieţii, în timp ce tăcerea greierilor, în refacere după madrigalul de seară şi de noapte, îşi pregăteşte sub buclele aurii ale secarei următoarele lor fermecătoare concerte.
În Ţara Dacului liber, lumina foşneşte cu aur peste brocartul ancestralilor Brazi, împământeniţi de Tatăl ceresc, de la începutul lumii peste această Vatră a armoniei celeste.
În Ţara Dacului liber, voioşia, bucuria, umorul, cântecul, jocul şi poezia au netezit permanenta transhumanţă înspre calea pururei transcendenţe, în aşa fel ca folclorul nostru regal, pornit de la bunic la nepot, să suie-n ceruri la străbuni cu privighetori şi ciocârlii cu tot.
În Ţara Dacului liber, Primăvara deschide hrisovul Anului prin magul Ghiocel, prin seraficul ciripit de păsărele, prin Vestalele ce ţes covorul de smarald al ierbii, prin seva ce desface mugurul în verdele imperial al vieţii pregătind cu alai împărătesc Sărbătoarea Dumnezeirii – Învierea Domnului, care împărtăşeşte Frumuseţea divină sufletelor frumoase.
În Ţara Dacului liber, Vara regină, majestuoasă, impudică, ispititoare şi pură, ca Rugul aprins al spiritualităţii noastre proverbiale, se-aprinde în tinda chindiei ţărăncii frumoase, cu sânii nuferi dalbi, lăsându-şi valurile moi de mătase să prindă contur pe malul apei, cu sălciile smerite în care clipocesc peştii argintii, umbrindu-le după-amiaza cu gene ei lungi de azur.
În Ţara Dacului liber, vibraţiile de velur ale Toamnei bogate, ispiteau surâsul de soare ca să picure-n struguri sublimul adevăr, iar frumoaselor Dochiţe venite la cules, vântul răsfăţat să le mângâie buclele rebele, dând tonul cântecelor şi chiotelor înnobilate de Cotnarul auriu.
În Ţara Dacului liber, Iarna se îmbracă cu Iia de nea a creştinului ortodox, cernind peste cuşmele dace ale caselor primitoare Colindele Naşterii Domnului şi cele ale Născătoarei, aşternând peste urmele paşilor colindătorilor grăbiţi de prichindei, tineri şi seniori, hlamida sa princiară, căreia i s-a conferit Ordinul Mihai Viteazul, încrustat cu heraldica Crucii biruitoare.
În Ţara Dacului liber, Glia stă ca o Mână a omului darnic cu palma uriaşă întinsă: harta descifrată în zorii dimineţii, arată fiecare Apă ca pe-o linie a vieţii. Căuşul rotund ca un Potir de împărtăşire indică înfrăţirea Carpaţilor-Cetate cu dealurile, podişurile şi câmpiile ce dau nobleţe Neamului. Tumultosul-fluviu ce urcă şi coboară e meridianul inimii ce străbate Muntele dragostei, ca viaţa să devină Iubire. Cele patru degete sunt cele patru Piscuri cardinale de munţi ale Vetrei străbune: degetul mare e pecetea pusă pe hrisovul veşniciei, arătătorul e Kogaionul dacic, mijlociul e mijlocitorul-echilibru al sorţii, inelarul-codul familiei, degetul mic-descendenţa dinastică, iar nervii şi nervurile alcătuiesc gândurile, cuvintele, faptele, gândurile, frângerile, împlinirile, suişul mistic ce urcă senin înspre Înviere.
În Ţara Dacului liber, luminişul mirabil de lună lunecă în lacul Codrilor albaştri ce se răsfrâng peste pâlpâirea candelor cuibărite în salba de nuferi, iar Teiul secular, ce şi-a adunat ramurile din undele reci, s-a alăturat Plopilor ce fredonau vrăjitele romanţe pe-nsoritele poteci.
În Ţara Dacului liber, Limba noastră cofiinţială cu Religia zamolxiană monoteistă, purtând în cuget şi grai milenarul nimb al dăinuirii pelasge, primenite apoi în creştinismul Hristic şi-au ţesut tainic dorul şi menirea în Cazanii şi Cronici sfinte, în Tradiţii şi Poeme, în Slove alese şi Liturgice cântări, fiind cele mai fidele Străjere, Mame şi Dascăli ce ne-nvaţă Tricolorul, împletind comuniunea Treimei Mici din râul de sânge, din holda de grâu şi din marama de cer, pentru a se întrupa laolaltă triunghiul divin: martiriul + iubirea + sfinţenia.
În Ţara Dacului liber, câmpiile doldora de lumină erau holde mănoase de grâu argintat de stele, prin care trecea Iisus cu Apostolii Lui, binecuvântu-le şi dându-le valahilor rodul înmulţirii pâinii rumenite, aburinde, crescută din aluatul vredniciei şi omeniei lor fără margini.
În Ţara Dacului liber – Vatra străbună a Fecioarei MARIA, ursită din leagăn să fie slujită de prinţesa Dochia, de regele Decebal, de regii şi împăraţii pământului, slăvită de Tatăl ceresc, Care a ales-o, adorată de Fiul în care S-a Înomenit, preamărită de Duhul Sfânt, Care a îndumnezeit-o şi de toată monarhia cerească, devenind astfel CRĂIASĂ a Cosmosului şi-a adăugat Numelui – renume, cognomenul MARIA-VLAHERNA-CARPATINA, aşezându-şi GRĂDINA în sânul Daciei Mari, ştiind că în această Glie sacră, nepreţuită şi nemuritoare vor odrăsli mereu de-a lungul timpului şi ale vremii roditoare cele mai alese Vlăstare, sublimele Flori spirituale ale Divinului ei ODOR.
În Ţara Dacului liber, Neamul nemuritor s-a închegat din efervescentele şi mirificile vieţi trecute-prezente-viitoare într-o convieţuire, armonie şi comuniune naturală, subtilă şi sublimă, asumându-şi întru totul cuvântul şi fapta, credinţa, crezul, lupta începuturilor, apoi nădejdea, încleştarea, împotrivirea, asaltul şi biruinţa asupra tuturor încercărilor, continuând cu inefabilul idealurilor şi euforia împlinirilor, respectiv statornicia şi dăinuirea, astfel încât, măsura Dacului, a Neamului să nu fie cronologică în timp şi spaţiu, ci în marile transformări ale culturii şi civilizaţiei prin geniul creaţiei spiritual-religioase, care-l urcă-n transcendent.
În Ţara Dacului liber, Fiii ei cei mai de seamă îi împărtăşeau soarta şi destinul cu tot ce aveau mai bun, mai curat, mai cucernic, mai adevărat, mai drept, mai demn, mai iubitor, mai frumos, mai eroic, mai profetic, mai sfânt, mai dacoromân, dăruindu-se plenar Jerfirii supreme, precum aristocratul-savant George Manu, care şi-a adorat Cerul Vetrei sale străbune şi Cerul strămoşilor săi aşezaţi de-a Dreapta Împăratului lor Hristos, mărturisindu-şi cu mândrie valahă în faţa duşmanilor-atei, anchetatori, străini de credinţă şi ţără, care-l judecau în fără de legea lor ucigaşă, tocmai pentru marea lui Iubire de Patrie: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reuşit.” (Gheorghe Jijie, George Manu – Monografie, Ed. Elisavaros, Fundaţia Profesor George Manu, p. 441)
PATRIA
„Eşti stînca dîrzei Sarmisegetuze,/ eşti cremenea cohorticelor castre,/ cerdacul rustic încrustat cu astre,/ fîntînile cu basmele pe buze.// Eşti dornele cu lostriţe albastre,/ şi cîntecele doldora de spuze,/ rovinele-ntre zale şi cobuze,/ cununile şi zapisele noastre.// Ieri, suliţa şi zimbrul şi mistreţul./ Azi, dalta ce-n surîs preschimbă steiul,/ mireasma lunii, grîul, băltăreţul,/ azurul şi oţelul şi ţiţeiul./ Tu eşti prezentul sfînt şi Voroneţul,/ luceafărul şi zarea şi temeiul.” (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti-1993)
Dar iarăși o caut, ”Ţara Dacului liber” și ieri, ca și astăzi, nu o mai găsesc decât în durerea profundă în care sufletul meu adună mireasma Mărturisitorilor plecați către Ceruri…
Poate adunându-ne sufletele în Ceata Dacilor liberi ne vom asuma întru totul Cuvântul şi fapta, credinţa, crezul, lupta începuturilor, apoi nădejdea, încleştarea, împotrivirea, asaltul şi biruinţa asupra tuturor încercărilor Vrăjmașului…
––––––––––––
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
18 Octombrie 2020
+ Sf. Ap. şi Evanghelist Luca