În ziua de Sf. Gheorghe, aproape toată lumea din sat mergea la biserică. Era o biserică durdulie, ce părea făcută după chipul şi asemănarea postelnicul Vârnav, pe la 1700 şi ceva. După ce popa îngâna nişte litanii, îi omenea pe enoriaşi cu câte o mlădiţă de salcie înmugurită. Ajunşi acasă, o puneau la icoana cu chipul Sfântului Gheorghe sau la poartă dacă n-aveau icoană. Gheorghiţă ştia de acest obicei, mai ales că primise în dar o pălăriuţă din postav verde şi o pereche de ghetuţe din piele maro. De aceea, cât timp ai lui plecaseră la biserică, el se plimba ţanţoş prin curte, speriind găinile cu un cărucior improvizat ce-l făcuse tatăl lui atunci când împlinise şase ani. Bineînţeles că într-un an de zile căruciorul începuse să scârţâie, prin curtea în care băiatul năzdrăvan începu să alerge. Nici nu şi-a dat seama când a ieşit dincolo de poartă, pe uliţa ce ducea la budăi, spre moara lui Brăescu.
Între budăi şi moară era iazul boieresc, pe malul căruia creşteau sălcii pletoase din belşug. Cârduri de raţe se bălăceau fără nicio jenă în apa unde mătreaţa era mai deasă. Din când în când apucau în plisc câte-o şuviţă din mătasea broaştei. Trăgeau de ea şi când vedeau că nu se mai termină, o lăsau să cadă pe fundul iazului. Bătrânul albanez Avaneţ îşi făcuse obiceiul de a sta sub o salcie pletoasă cu un băţ în mână. O plută improvizată dintr-un spic de porumb stătea nemişcată pe suprafaţa iazului. Doar ţânţarii se mai mişcau pe lângă ea, de parcă ar fi vrut să-i alunge albanezului peştii îndemnaţi cu o biluţă de mămăligă înfiptă într-un bold să se dea prizonier. Şi cu toată nemişcarea asta, albanezul avea într-un minciog câţiva peşti ce se zbăteau din când în când speriind ţânţarii. În partea cealaltă a bălţii, era Ghelbăroaia. Avea şi ea bucăţi de mămăligă aşezate în mijlocul unei plase mai dese prinsă în patru colţuri de două nuiele mlădioase şi arcuite. O prăjină mai lungă lega bolta făcută din nuiele de pescar.
– Ai prins ceva? întrebă Ghelbăroaia smuncind ciorpacul cu năduf.
Mămăliga dispăruse din mijlocul plasei unde fusese ţintuită cu o aşchie de lemn.
– Mai nimic! îi zise albanezul aprinzându-şi o ţigară.
– Mai ai ţigări? îl întrebă ea fără sfială.
– Mai am, dar nu mă mişc de aici. Dacă vrei, vino să-ţi dau.
Femeia îşi cufundă ciorpacul fără mămăligă printre mătasea broaştei şi papură. Se ridică şi înconjură tot iazul să ajungă la ţigări. Avaneţ îşi scoase din buzunarul pantalonilor de doc pachetul de Naţionale, unde mai zăceau câteva ţigări turtite. Trase cu mâna lui o ţigară, o frământă puţin ca să-şi capete forma cilindrică, o bătu la cap şi i-o întinse Ghelbăroaiei. Ea o apucă, o puse între buze şi aşteptă să-i dea chibritul. Albanezul scociorî după el, în buzunarul de la piept şi-l scoase cu multă fereală, să nu-i cadă beţele din cutia turtită. Apoi prinse un băţ ce ieşise deja pe jumătate şi-l trecu peste catranul cutiei. După două, trei încercări, băţul se aprinse. Ghelbăroaia îşi înmuie capătul ţigării în flacăra ce pâlpâia lemnoasă. Trase de câteva ori din celălalt capăt al ţigării până când jăratecul deveni statornic. Dacă te-ai fi uitat la faţa ei, ai fi putut zice că-şi mişca obrajii precum peştii din minciog în căutarea apei. Fumau în tăcere. Altădată s-ar fi uitat unul la altul cu mai mult interes. Anii trecuseră peste ei, potolind interesele. De undeva un scârţâit le atrase atenţia. Venea Gheorghiţă bălăbănindu-se după un picior pe altul. Trăgea căruciorul cu oarecare sfială. Nu-i plăcea cum scârţâia. I-a zărit pe cei doi fumând sub salcia pletoasă. Venea spre ei.
Ghelbăroaia nu se putu abţine. „Iată-uite şi la mucia acesta”. Avaneţ nu spuse nimic. Tocmai i se mişcase pluta din vârful băţului. Trase scurt smuncind. Asta ca să i se înfigă boldul în buza peştelui poftitor de mămăligă.
– Und’te duci bă cu râşniţa aia? Nu vezi cum scârţâie. Vrei să ne sperii peştii? îl potopi Ghelbăroaia.
Gheorghiţă se opri tulburat. Întotdeauna se intimida în faţa cuvintelor rostite în şuvoi. Aşa mai vorbea şi Zangarica, văcarul satului. Numai că la el se învălmăşeau într-o bâlbâială greu de înţeles.
– La dumneavoastră veneam. Bună ziua, spuse pierdut Gheorghiţă.
– Dar ce să-ţi facem noi? mormăi bătrânul Avaneţ.
– Nimic. Să mă lăsaţi să tai nişte nuiele să le pun pe cărucior.
– Nu tai tu nuiele din salcia noastră, câte zile voi avea. Treci puntea pe partea cealaltă şi tai din sălciile cele tinere de pe malul celălalt, îi tăie elanul Ghelbăroaia.
Avaneţ îşi ridicase undiţa cu un scobar frumuşel agăţat în cârlig, care se zbătea jucăuş stârnind invidia Ghelbăroaiei, în vreme ce scârţâitul căruciorului se depărta tot mai mult. Apoi nu se mai auzi. Ghelbăroaia mai trase din ţigară de câteva ori până când jarul chiştocului se simţi la buze. Luându-şi seama, femeia îl aruncă în apă, unde un sfârâit chiştocul îşi dădu duhul.
– Ce faci fă, ne-ai împuţit apa, îi reproşă bătrânul Avaneţ.
Ea nu-i răspunse. Se ridică şi plecă să-şi ia ciorpacul. Când îl ridică în sus, se trezi cu o mârliţă pe fundul plasei. O aruncă ciudoasă în trupul iazului şi-şi puse ciorpacul pe umeri, ducându-se la rându-i în albia râului Valea Neagră. Aşa se numea pârâul ce trecea pe la marginea satului Sofrăceşti, care avea o apă curată de puteai să adapi vitele. Apa nu era adâncă, dar pârâul avea din când în când nişte bulboane, unde se scăldau copiii şi se punea cânepa la muiat şi nişte scruntarii pe unde puteai traversa cu apa până la genunchi. Ghelbăroaia ştia că acolo apare peştele în căutare de hrană. Acolo era „bătaia peştelui”, cum se zicea de obicei prin partea locului. Unii îl prindeau şi cu mâna. Dar Ghelbăroaia nu se băga în apă. Nu-i plăcea.
Gheorghiţă trecuse căruciorul pe puntea scobită dintr-un plop mai gros ce se sprijinea la mijloc pe un fel de stâlp din lemn de salcâm. Asta ca să nu se curbeze. Roţile căruciorului erau taman cât lăţimea punţii. Nici mai mult nici mai puţin. Când a ajuns la marginea sălciilor de pe malul Bulboanei, ce era vizavi de iazul boieresc, a dat peste o ceată de copii mai mari ca el în pielea goală. Şi fetele şi băieţii nu se jenau să-şi arate nuditatea zburând prin aer până când se prăbuşeau în apa pârâului. Nu era prea caldă. Dar nici nu vroiau asta. Se urcau pe malul lutos de vreo doi metri şi se aruncau în pielea goală în apa de sub ei. Le era bine. Se răcoreau. Gheorghiţă se opri şi se uită uimit la goliciunea fetelor. Nu mai văzuse aşa ceva. Şi nu înţelegea de ce ele aveau altceva în loc de ce aveau băieţii între picioare. Dar trebuia să-şi lase problema nelămurită şi să se apuce de treaba pentru care venise. Se urcă în prima salcie cu toporişca în mână.
Ramurile înmugurite căzură pradă tăişului cu uşurinţă. Le luă şi-şi umplu căruciorul cu ele, necăutând la faptul că erau cam multe. Apoi trecu prefăcându-se nepăsător pe lângă trupurile goale ce se pregăteau să se arunce în apă întorcând capul.
– Iată uite bă, lui acesta îi frică de păsărică, zise unul din băieţi în pielea goală.
Iar altul strigă cât să se audă cât mai departe:
– Păsărică rică, păsărică rică, păsărică rică!
Gheorghiţă grăbi pasul stârnind colbul de pe malul râului. Ajunse la punte. Obrajii îi ardeau de zicerile copiilor. Se urcă pe buşteanul cioplit. Se apucă de balustrada improvizată din lemn de plop şi se grăbi să ajungă pe malul dinspre casă. Când ajunse la mijlocul punţii, ceva a făcut să scape o roată alături. Căruciorul s-a poticnit şi s-a îndreptat către golul de sub punte. Ar fi trebuit să-i dea drumul. Dar nu se cădea. Cu mâinile strânse de lemnul căruciorului îl urmă în cădere. Pălăria îi zbură, ajungând să plutească pe luciul apei. Căruciorul fu înghiţit de curgerea firească a pârâului. Speriat, Gheorghiţă se apucă cu mâinile de stâlpul din mijlocul punţii, aburcându-se ca pe un trunchi de copac. Apa rece îi scăzu puterile.
– Săriţi! strigă una dintre fetele de pe malul celălalt, ridicându-şi poalele să intre în apă. N-avea chiloţi.
Ghelbăroia strigă la rându-i din depărtare:
– Ieşi fă afară din apă că-i să răceşti!
– Dar moare băiatul, continuă ea lăsându-şi poalele în apă.
Gheorghiţă continuă să se aburce până când ajunse la capătul stâlpului. Atinse cu creştetul puntea. Îşi întinse un braţ apucând-o de-o parte. Întinse şi al doilea braţ. Se săltă tremurând pe lemnul plat şi orizontal. Se opri pe burtă lăsând apa să se scurgă din straiele de sărbătoare. Apoi se ridică în picioare, clătinându-se. Când ajunse acasă era sleit de putere. fu dezbrăcat la iuţeală şi băgat sub plapuma de lână să se încălzească. Adormi.
La scruntar Ghelbăroaia se trezi trăgând cu mai multă greutate de prăjina scufundată-n apă Prinsese în ciorpac ghetuţa de la piciorul stâng şi pălăria și ceva ce părea să fie o grenadă plină de mâl. Trase ciorpacul pe mal. Întinde mâinile s-apuce ghetuța li pălăriuța mustind de apă. Când apucă de grămăjoara de mâl lunecos,grenada îi scăpă din mână. O explozie surdă o izbi puternic în față. Ghelbăroaia se prăbuși cu fața-n sus. Ciorpacul îi căzu peste ceea ce mai rămăsese din chipul vădanei ca un lințoliu.
––––––––––––
Gheorghe Andrei NEAGU
Focșani, 20 iulie 2020