DICTIONAR ONOMASTIC KAKANEZ
– Moleşal şi Somneşal (generali ai Pokeraniei)
– Mitomatician (ministrul ştiinţelor)
– Mitocanician (şeful academiei)
– Patronarhul (şeful statului)
– Beliviu (şeful justiţiei popeşti)
– Draconii (şlujbaşii episcopatului)
– Guvidam (şeful lacurilor şi bunurilor lor)
– Aquanam (şeful apelor)
– Aminam (şeful colivelor după morţi şi al testamentelor)
– Jurăstrîmb (avocat)
– Dormitori (demnitari de stat)
– Siniştrii (miniştrii episcopatului din Pokerania)
– Ofraieri (ofiţeri inferiori, gradele I, Ii, IIII)
– Sufraieri ( ofiţeri superiori)
– Pokerini (monedele episcpopatului)
– Quintari (şefii departamentului de bunuri)
– Cacealmar (şeful propagandei bisericeşti)
– Lingator (şeful diplomaţiei episcopale)
– Prolixişti (poliţai)
– C.S.M. ( comisia pentru stîrpit muşte
– C.F.D.S. (consorţiul falsificator de date statistice)
– A.C.A.C. (Aparatul central al apucătorilor de gulere)
– C.R.S.B. (Consiliul rudelor ştiute sau bănuite)
– Sfîrlici Trică, martor
– Trepăduş Precupeţul, martor
– Ion Fărăcarte
– Jakobi Minciunel
– Ziţa Muscărea
– Vera Buzecreţi
– Barbutania (ţinut al episcopatului)
– Rişcania (alt ţinut al episcopatului)
– Chibiţoi (chelner)
– Documentele războiului pierdut
– Formularul morţilor
– Act de împărţirea coliviei
––––––––––––––––
Pokerania
Trăsura imensă cît un rădvan, trasă de cîţiva cai puturoşi se opri brusc scîrţîind. Între graniţele celor două ţări exista o fîşie lată de cîţiva zeci de metri, o aşa-zisă zonă neutră între Tarocania şi Pokerania, între care membrii celor două ţări aveau imense legături de afaceri. De fapt nu se putea vorbi despre o activitate intensă în această zonă. Aici doar grănicerii Pokeraniei şi locuitorii Tarocaniei puteau efecuta un schimb util de păreri şi idei sub formă de insulte porcoase şi de cele mai multe ori de mijloace materiale. Şi asta se întîmpla mai ales datorită faptului că locuitorii Pokeraniei nu se bucurau de aceaşi libertate ca cei din Tarocania care şi aceştia la rîndul lor nu se puteau compara cu libertăţile şi mai mari ale locuitorilor vecini din Kakania. Şi asta se datora în primul rînd regimurilor politice diferite din cele trei ţări.
Călătorul nostru, străbătuse printre alte ţinuturi şi cele ale Kakaniei şi Tarocaniei pregătindu-se pentru a face acelaşi lucru şi în Pokerania. Coborî din trăsură cu tovarăşii de drum îndreptîndu-se spre clădirea vameşilor pokeranieni. Cu ziduri puternice, vopsite în culori albe şi roşii, clădirea vămii îţi atrăgea atenţia prin barele masive ce călăuzeau călătorii printr-un labirint de puncte de control, pe cît de dese pe atît de înspăimîntătoare. Călătorii după ce au fost ciupiţi, gîdilaţi, ciocăniţi cu cele mai perfecţionate şi mai ultrasensibile mecanisme, la fiecare punct de control, au intrat în clădirea propriu-zisă a vămii. Cîte o duzină de vămeşiţe şi tot atîţia vameşi, invitau plini de o politeţe prefăcută pe călători separîndu-i după sexe şi introducîndu-i în birouri separate, Aici după ce-i dezbrăcau în pielea goală îi gîdilau şi îi pişcau din nou cu aparate şi mai moderne, în vreme ce hainele le erau studiate la macroscoape la mai toate cusăturile, îi declarau apţi de a intra sau nu în ţinut.
În sfîrşit, după ce s-au confiscat cîteva ghiuluri turceşti, icoane şi ceasuri ruseşti, cărţi kakaneze, hopină şi başiş, fură lăsaţi liberi. La plecare li se înmînă un formular denumit „Act de împărţirea coliviei” precum şi un „Formular al morţilor” cu instrucţiuni precise de folosire. Înarmaţi pînă în dinţi, grănicerii pokeranezi, se îndreptară cu toţii în clădirea vămii împărţind fără ruşine aproape sub ochii călătorilor ce se urcaseră deja în trăsură aşteptîndu-şi surugiul să plece, ghiulurile şi obiectele confiscate. De fapt, Pokeranezii de rînd ştiau vilele somptuoase în care locuiau vameşii. De aceea erau posturile lor atît de rîvnite cu toate bătăliile ce se dădeau între aceştia şi oamenii lui Beliviu ministrul trebilor dinăuntru.
Trăsura gonea pe drumul desfundat, dintre hîrtoape, tot mai adînc în ţinutul Pokeraniei. La fiecare pas, ţinuturi întinse şi bogate îţi clăteau privirile. Pokerania nu era o ţară prea mare, ba chiar destul de mică, în comparaţie cu ţinuturile de tradiţie de pe pămînt. Forma de organizare era ecleziastică, avînd drept şef al statului pe excelenţa sa, domnul Patronarh, şef al statului, şef al marelui consiliu episcopal, comandant suprem al ofraierilor, (ofiţeri inferiori) şi sufrăierilor (ofiţeri superiori), comandant suprem al forţelor bărbate, doctor în afara cauzei în ştiinţe ecleziastice, în ştiinţa horoscoapelor şi prezicător şef al tuturor fenomenelor pămînteşti. Am enumerat aici doar cîteva din domeniile în care excelenţa sa Patronarhul obişnuia să fie consultat dînd indicaţii adeseori în toate domeniile vieţii. Unele guri rele s-au şi grăbit să latre fie în Tarocania fie în Kakania, dar văzîndu-se neluate în seamă s-au liniştit uşor luînd cîte o piatră în gură.
Patronarhul în tot ce făcea se sprijinea pe slujbaşii măreniţi, ce purtau înaltul titlu de draconi şi se găseau în fiecare ţinut al Pokeraniei, în cele mai luxoase clădiri, cu tot confortul pe care niciodată nu l-ar fi visat la sfîrcul mamei lor vreodată. Draconii se cunoşteau între ei, aveau un cartonaş albicios, găurit, drept semn al distincţiei. Cu cît gaura făcută de ei era mai mare cu atît gradul era mai mic. Cîţiva iniţiaţi spuneau că prin aceste găuri, fiecare dracon privea în miezul problemei ce o avea de rezolvat. Şi pe măsură ce postul era mai mare, gaura se făcea tot mai mică. Aşa se face că şeful draconilor unui ţinut, avea cartonul aproape întreg şi privea în miezul problemelor doar prin găuricea lăsată de un ac fin de broderie. Gurile rele iar vorbesc că draconii iau paralele de pomană, dar din experienţa mea aş putea spune că nu au dreptate.
Trăsura mergea mai departe şi călătorii din ea sătui de starea de somn în care zăcuseră din belşug, începură să sporovăiască:
– Sînteţi străin de părţile acestea.
– Din Kakania! fu răspunsul scurt al străinului.
– Oooo! Din Kakania! N-am fost niciodată pînă acolo. Am auzit o mulţime de lucruri frumoase despre Kakania. Îmi daţi voie să mă prezint. Sînt Vera Buzecreţi, iar dumneaei este Ziţa Muscărea una dintre cele mai bune piretene din Pokerania.
– Mergem la Pokereşti, capitala episcopului nostru, zise cealaltă înclinîndu-şi uşor capul de bucle oxigenate în direcţia străinului. Apoi tot ea continuă:
– Dumneavoastră unde mergeţi?
– Tot la Pokereşti, răspunse străinul.
– Cu ce probleme? îl întrebă un cetăţean robust, roşu la faţă, cu ceafa plină de transpiraţie.
– Dar ce vă interesează? replică străinul vădit indispus de interesul subit stîrnit de persoane sa preailuştrilor călători.
– Chiar de ce vă interesează? Ciripiră la unison şi cele două proaspete cunoştinţe.
Atunci individul scoase în faţa lor un cartonaş albastru cu o gaură potrivită la mijloc. Cele două pokeroniste îngălbeniră, iar străinului kakanez nici măcar nu i se păru amuzant cartonaşul cu gaura în mijloc.
– Ce-mi arăţi dumneata porcăria aia fără să ţi-o cer! încercă el să iasă din încurcătură nedumerit de semnele disperate şi de muţenia celor două frumoase pokeraneze.
– Sînt un înalt demnitar al apucăturilor de guler şi de mult încerc să văd scopurile ascunse cu care ai venit dumneata în Pokerania iubită, zise apucătorul de gulere uşor iritat.
– Asta nu te priveşte pe dumneata, chiar de eşti un înalt demnitar al apucăturilor de gulere, îi răspunse străinul hotărît.
– S-o crezi dumneata. S-o crezi dumneata. Încă de la vamă te-am urmărit. Am văzut ce mutre făceai în faţa sistemului nostru de control. Te-am văzut cum îţi notai într-un carnet tot felul de chestii. Să ştii că ai să spui totul. Da. Absolul totul.
– Vezi-ţi de treabă nenorocitule.
– Vai domnule kakanez, vă rog să vă stăpîniţi ciripi Vera Buzecreţi.
– Nici nu ştiţi ce consecinţe poate avea o asemenea purtare, o susţinu şi Ziţa Muscărea.
– Ia mai lăsaţi-mă dracului în pace, zise străinul. Apoi văzînd că trăsura opreşte într-un loc mai populat dădu să coboare.
– O clipă stimabile kakanez, spuse apucătorul de gulere, apoi adăugă: Parcă spuneai că mergi la Pokereşti.
– M-am săturat de compania voastră.
– Şi ce ai să cobori aici, în Barbutania? Şi în Barbutania, dar tot nu vă mai pot suferi.
Apoi profitînd de faptul că trăsura trase în faţa hanului, deschise uşa cu violenţă, coborînd furios în faţa hangiului băţos şi plin de sine. Un portar slugarnic se înclină în faţa acestuia în aşteptarea bacşişului zicînd:
– Bine aţi venit în Barbutania!
Apoi văzînd hîrtia în valută kakaneză deveni şi mai slugarnic, oferindu-se chiar să care valizele străinului, spre marea uluire a călătorilor pokeranezi, care de mult nu mai văzuseră aşa ceva. Cel puţin apucătorul de gulere, era pur şi simplu stupefiat, de puterea hîrtiilor valutare ale străinului kakanez şi aproape că-i venea să turbeze de furie că se lăsase furat mai întîi de simţul datoriei şi nu gîndise că ar fi putut trage foloase de pe urma hîrtiilor ce le-ar fi putut căpăta de la străin. Cam acelaşi lucru gîndeau şi cele două pokeraneze sub zurlufii oxigenaţi sau vopsiţi, blestemînd în gîndul lor soarta nedreaptă de a fi în trăsură cu un apucător de gulere.
Barbutania
În episcopatul pokeranez un loc de seamă îl ocupa ţinutul Barbutaniei. Loc liniştit, care prinsese un mare avînt în timpul din urmă, avînd drept ocupaţie de bază practicarea dresurii de muşte umflate şi jupuirea ţînţarilor muraţi. Cei drept, existau şi alte cîteva meserii, cum ar fi pusul cartofului în pământ şi împlîntarea cerealelor pe glie, dar practicate mai mult de plebea măruntă. Adevărata societate barbutaneză se ocupa în exclusivitate cu îmblînzirea muştelor şi jupuirea ţînţarilor muraţi, de pe urma cărora obţineau profituri uriaşe. Datorită unui plan bine gîndit, barbutanezii erau consideraţi după pokeraniştii din Pokereşti drept cea mai valoroasă componentă naţională. Particularităţile de limbaj nu se deosebeau decît în practicarea afacerilor comerciale, în rest portul, graiul şi obiceiurile erau asemănătoare.
Pînă într-un trecut nu prea îndepărtat, Barbutania fusese sub stăpînire tarocană şi numai după aranjamente îndelungate s-a reuşit alipirea şi la episcopatul mumă. Dar despre aceste lucruri nu prea se discuta în Pokerania, atît datorită venirii la puterea Patronarhului, cît şi datorită nemulţumirilor ce le-ar fi putut stîrni în rîndul tarocanilor rămaşi încă în Barbutania, prin baterea unei monede prea insistente asupra faptelor istorice.
În Barbutania forma de conducere era aceeaşi. În fruntea ei se afla excelenţa sa domnul Sinistru care avea funcţia de ministru şi privea printr-un carton auriu, fără nici o găurică, analizînd atît cît îi permitea vederea sa pătrunzătoare să pătrundă prin cartonul întreg problemele Barbutaniei.
Cînd kakanezul intră în sala hanului văzu înşirate de o parte şi alta a zidului încăperi, mese curate la care oamenii discutau aprins ceva important în legătură cu modalităţile de folosire cu maximum de eficienţă a unor cuburi de diferite culori şi cu puterea magică asupra pungii celor ce le foloseau. Un barbutanez înalt, într-un costum deschis, cu mustaţă şi favoriţi bine conturaţi, discuta fără echivoc despre avantajele introducerii într-una din faţadele cubului, prin injectare, a unei cantităţi infime de mercur.Un altul demonstra fără putinţă de tăgadă avantajele folosite unor asemenea cuburi cu faţadele din materiale diferite, iar altul îl uşura pe partenerul său de conţinutul pungii, folosind fără jenă cuburi cu forme cabalistice dublate pe mai toate părţile, încît oricum le-ar fi folosit tot ar fi cîştigat în dauna celui ce nu folosea şi el aceste cuburi.
Şi atmosfera de lucru era rareori întreruptă de prolixiştii ţinutului, atît datorită neglijenţei lor sau preocupărilor de altă natură, cît mai ales persoanelor înalte implicate în astfel de afaceri. O încercare de centralizare a acestor preocupări la nivelul întregului episcopat se făcuse cu cîteva decenii în urmă, căutînd să se atragă atenţia fie asupra jocului cu numere, fie asupra jocului de fotbal, fie la cursele de cai, fie la asigurări pe viaţă, fie în cîte şi mai cîte moduri, dar toate se dovediră neputincioase în favoarea barbutanilor şi pokeranilor.
Am prezentat toate acestea nu din dorinţa de a arăta prietenilor mei ceva anume, cît mai ales de a descrie mediul în care tînărul kakanez avea să trăiască o bună bucată de timp. Văzînd cu cine are de-a face, portarul se îndreptă personal spre recepţie spunînd:
– Pentru domnul, te rog să dai cea mai bună cameră… de fapt apartamentul 21 cred că v-ar conveni.
– Bine, dar e ocupat, spuse domnul Recrapţioner, care se ocupa în primul rînd de recepţii şi în al doilea rînd de recepţie. Portarul făcîndu-i un semn discret îi şopti urechii sensibile întinse politicos:
– Are valută forte. E kakanez şi dă başişuri grase.
– S-a făcut, zise recepţionerul Recrapţioner, satisfăcut. Şi plin de amabilitate se adresă necunoscutului:
– Doriţi un apartament elegant cu faianţă, marmură şi aer condiţionat, precum şi tot ceea ce-şi poate dori un om obosit?
– Bineînţeles, fu răspunsul acestuia.
– Atunci fiţi bun şi aşteptaţi un moment, spuse domnul Recrapţioner, strecurîndu-se cu maximum de viteză spre uşa unde scria „personal de serviciu”.
Curînd un fecior în livrea alergă iute pe scări pentru ca mai apoi să se audă vociferări pe scări.
– Am să vă dau în judecată. O să vedeţi voi cu cine aveţi de-a face! striga bietul om fluturînd în faţa ochilor recepţionerului un carton alb cu o gaură destul de mare. Ce-i drept e drept. Acesta nu-l învrednici cu nici un răspuns. Zîmbi zeflemitor, ştiind cît de mare era puterea unuia cu carton alb şi mai ales cu o gaură atît de mare prin care putea vedea problemele. Iar pentru a se scuza într-un fel în faţa necunoscutului kakanez spuse:
– Afurisiţii ăştia cu găuri prea mari au şi gură prea mare. De toate s-agaţă. Dacă n-ar avea studii superioare de mult ar fi zburat din ţinutul nostru.
– Dar ce-i cu gaura de care îmi spuneţi?
– Se vede că sînteţi nou pe la noi. Cu cît gaura e mai mare cu atît rangul e mai mic.
– Şi la ce foloseşte gaura în afară că stabileşte ierarhia?
– Păi mai slujeşte şi la privit în miezul problemelor.
– Atunci oamenii aceştia văd mai bine problemele? întreabă kakanezul uşor nedumerit.
– Aveţi dreptate ilustre oaspete. Dar ce interes am eu care am o gaură cu posibilităţi de a vedea cu mult mai mici, să văd problemele cum le vede el? Dacă succesiunea găurilor ar fi fost inversă sînt convins că unii ar fi lărgit-o, iar cîţiva ar fi ajuns să aibă un diametru cît al marilor dormitori de stat, pe cînd aşa trebuie să le micşoreze şi asta se vede numaidecît. Cu orice le-ar astupa tot sînt prinşi.
– La noi în Kakania nu este aşa…
– Dar cum este? întrebă domnul Recraptioner.
– Fiecare kakanez poate ieşi în stradă să-şi spună deschis părerile. Iar dacă unii dintre ei reuşesc să-şi convingă semenii se organizează un plebiscit care se pronunţă asupra părerii enunţate…
– Pe semne că nu aveţi apucători de gulere sau prolixişti, îl întrerupse domnul Recrapţioner.
– Ba avem.
– Atunci la ce-i mai aveţi?
– Pentru a ne păzi, răspunse kakanezul uşor iritat.
– Eu nu ştiu cum de vă păzesc şi de cine anume. Pentru că pur şi simplu refuz să pot crede că, atunci cînd apucătorii de gulere îşi fac datoria în Kakania, pot exista motive de lucru între ei. Uite şi la noi, în mica Barbutanie, sînt tot felul de nereguli. Din cînd în cînd, A.C.A.C.-ul prinde cîte unul şi-l bagă la muncă silnică.
– Nu te supăra domnule, ce este acela A.C.A.C-ul? îl întrebă kakanezul.
– Am să vă explic, am să vă explic. Apoi invitîndu-l pe străin să-l urmeze la o masă liberă în holul hotelului, făcînd un semn discret unui chibiţoi în livrea. Acesta aşteptă ca domnii să se aşeze şi să spună ceva.
– Cîte un coniac şi cîte o pereche de cuburi chiţibaş, zise domnul Recrapţioner, continuînd:
– Şi cum vă spuneam, A.C.A.C. ul reprezintă aparatul central al apucătorilor de gulere, subordonat direct lui Beliviu şi prin acesta partonarhului. Ultimul caz elucidat de A.C.A.C a fost nu mai departe de cel al lui Trepăduş Precupeţu. Acesta obţinea nişte venituri aşa de mari, încît intră în colimatorul prolixiei. Să vezi ce-a făcut. Mînă în mînă cu şeful C.F.D.S.ului, un oarecare Trică Sfîrlici a reuşit să-şi umfle cifra realizărilor în aşa hal încît a devenit omul de afaceri numărul unu al Pokeraniei. Pokerini avea relaţii, era prieten cu şeful propagandei bisericeşti, domnul Cacealmar şi cu şeful diplomaţiei episcopale, domnul Lingator, ce mai, lucra în stil mare. Cazul lui încă nu s-a lichidat şi se pare că unii vor să-l facă basma curată. Neşansa lui şi a clicii sale a constat prin aceea că pictorul Ade Penescu a făcut un tablou public al tuturor fărădelegilor sale, intitulat „Tomobola chiloţilor”. Ha, ha, ha, … să mori de rîs. Auzi, „Tombola chiloţilor”.
– Ce vezi de rîs în asta?! În Kakania lucrurile astea sînt fireşti. Fiecare fură de unde poate şi se descurcă cum vrea zise străinul.
– Da, dar nu din buzunarul statului amice!
– Ba, din al statului şi chiar din buzunarul unuia ca dumneata, vîrîndu-ţi un pistol sub nas, mai zise kakanezul, spre marea nedumerire a barbutistului, care-l privea totuşi neîncrezător pe străin. Aproape că-i venea să-l creadă drept o iscoadă. Aşa că, prudent, începu să schimbe discuţia, vorbind despre culorile folosite de Ade Penescu, de valoarea lui de creator, etc.
Într-un tîrziu pentru a nu-l mai plictisi pe străin, domnul Rekrapţioner chemă chibiţoiul, prefăcîndu-se că vrea să plătească consumaţia, scotocindu-se atît de mult prin buzunare, încît îl plictisi pe kakanez şi-l determină să plătească pînă la urmă în valută, coniacul băut. Obosit, străinul se retrase în camera lui, adormind îndată.
Cuţite în noapte
Pe cînd străinul îşi odihnea trupul ostenit în sala de jocuri de la parterul hotelului „Paharul cu oase”, dezbaterile erau în toi. Se discuta soarta politică a provinciei episcopatului. Deşi în Barbutania, asemenea tuturor regimurilor Pokeraniei nu existau partide politice în opoziţie, singurul recunoscut de fapt şi de drept fiind cel aflat la conducere, se mai făceau totuşi şi nişte simulacre de alegeri. Pe garduri, pe ziduri, pe stîlpi sau afişe de toate culorile era scris: „Votaţi pe candidaţi”, „fără despotism popesc” sau „Federaţia Unităţii Evanghelice”. În afara acestora nici un alt afiş, nici o altă grupare. De fapt, limbuţia celor din sală era provocată mai mult de băutură şi de slujbaşii episcopatului, draconii. Aceştia pe lîngă alte demnităţi diurne, odată cu apariţia întunericului, se strîngeau în locuri publice dinainte stabilite, începînd să spună discursuri din cele mai înfocate, dinaninte aprobate, cu date precise, angajamente şi mai multe profesiuni. Din cînd în cînd, cîte un îndrăzneţ mai întrerupea discursul, strigînd:
– Ne veţi aduce cărămizi dacă vă alegem?
– Şi nu numai cărămizi arse din chirpici…
– O să ne daţi lemne la iarnă?
– Dar locuinţe pentru peştişori?
– O să stîrpiţi lichelismul şi pilăraia popească?
– O să ne daţi suficiente locuri în sălile de joc?
– Şi pîine găurită cu amăgeli?
– Şi cîştiguri mai mari la barbut?
– O să ne daţi drepturi la pensionarii barbuteni?
– Şi azile cu mese de joc pentru cei schilodiţi de patimă?
– Să vină cu noi la mese, să vadă cum se cîştigă un ban?
– Să deie cu oasele!
– Să muncească cu păhărelul alături de noi!
Şi multe altele strigau, înfierbîntîndu-se din ce în ce mai mult.
Şi-n vreme ce primeau asigurările de rigoare din partea administraţiei episcopale, ca să fie realeasă, în camera hotelului „Paharul cu oase”, în care fusese cazat kakanezul, se furişa o umbră tiptil. Cu faţa în sus acesta dormea sforăind uşor. Umbra se aplecă asupra lui. Pe geamul deschis mai intrară cîteva umbre. Apoi geamul se închise. Una din umbre trase în tăcere perdelele. Alta încuie uşa pe dinăuntru. Şi brusc o altă umbră aprinse lumina. În mîna dreaptă, cel ce se aplecase asupra kakanezului avea un cuţit. Cînd se aprinse lumina şi lama cuţitului se ridică asupra lui, kakanezul deschise ochii. Privi buimac, preţ de cîteva secunde apoi dîndu-şi brusc seama se strînse instinctiv în fundul patului.
– Dacă taci nu ţi se va întîmpla nimic, kakanezule, zise unul dintre cei intraţi în încăpere, care părea a fi obişnuit în viaţa de toate zilele să dea ordine. Apoi văzînd că acesta nu scoate nici o vorbă, îi făcu semn supraveghetorului să-l lase-n pace. Kakanezul răsuflă uşurat. Aproape că nu-i venea să creadă că nu-i mai flutură nici o lamă de cuţit prin faţa ochilor. Văzu cum oamenii aceia ciudaţi ascultau cu atenţi vocile celor de jos.
– Să-i primească şi pe profesori în clica episcopală, s-auzea de acolo de jos.
– Las că vă dăm noi clică, profesoraşilor, rîse unul dintre cei de sus chicotind, în vreme ce dintr-o mînecă scoase un baston de cauciuc gros, cu miezul metalic, aidoma celorlalţi, pregătindu-se cu toţi pentru a face ceva. Kakanezul stătea mut, martor unor întîmplări pe care nu le înţelegea. Şi-n vreme ce larma celor de jos se prefăcu în tumult, la un semn al şefului, cei din cameră, ieşiră tăcuţi, în vîrful picioarelor, spre sala unde era întîlnirea. Cîteva clipe după aceea se auzi un strigăt.
– Pe ei!
O învălmăşeală de nedescris puse stăpînire pe „Paharul cu oase”. Zgomot de sticle sparte şi de scaune aruncate, pîrîit de mobile, însoţite de groaznice înjurături s-auzeau năpădind încăperile. Luaţi pe nepregătite, barbutanii participanţi la întrunirea anticlericală se retraseră dezorientaţi. Slujbaşii episcopatului pokeranez, mai mari şi peste Barbutania, nu vedeau cu ochi buni aceste întruniri. Aşa că tăbărîseră cu bastoanele, spărgînd desfăşurarea firească a adunării barbutanezilor. Aceştia, revenindu-şi din uluiala pricinuită de prima ciocnire, fiind superior numeric, începură să-i înghesuie pe prolixiştii episcopatului înapoi, de unde veniseră. Scaunele zburau prin aer, sticlele aşişderea, şi în scurtă vreme, basoanele prolixiştilor se dovediră neputincioase. Pas cu pas, barbutanii îi împingeau de unde veniseră. Şi în vreme ce lupta continua, kakanezul se îmbrăcă la iuţeală, luîndu-şi tot ce-i era de trebuinţă, încălecînd pervazul şi se pierdu în noapte.
În urma lui uşa se izbi de perete şi un prolixist, încolţit de o namilă de barbutan, fără bastonul de cauciuc în mînă, căută să iasă cît mai repede pe fereastră. Dar cum barbutanul se dovedi a fi mai iute decît prolixistul, i se aşeză acestuia în faţă, barîndu-i drumul. Prolixistul scoase cuţitul; era acelaşi prolixist care plimbase cuţitul prin faţa kakanezului. O fentă şi barbutanul căzu rănit mortal. Prolixistul încălecă pervazul ferestrei şi dispăru.
Cercetări
– Deci, reluă apucătorul de gulere, din A.C.A.C. venit special din Pokereşti pentru anchetă în Barbutania, dumneata nu ştii nimic.
– Nimic, să trăiţi, zise şeful „Paharului cu oase”.
– Adu-i aici pe chibiţoii dumneatale, zise apucătorul de gulere, aşezîndu-se tacticos într-un fotoliu.
După cîtva timp intrară în cameră cei cîţiva chibiţoi ai „Paharului cu oase” cu şorţurile şi fracurile ca vai de ele.
– Ei, măi băieţi, grăi apucătorul de gulere, care din voi a fost de faţă la întrunirea barbutanilor?
– Păi, n-am fost niciunul din noi…Patronul ne-a dat drumul pentru aseară, zise unul dintre ei.
– Pentru ce, patroane?
– Păi, să vedeţi, zise acesta cu greutate, barbutanii mi-au cerut-o.
– Şi-ai acceptat?
– De ce nu? Nu era pentru prima dată cînd făceam asta. De regulă totul se termina cu bine, dar aseară nu ştiu ce anume s-a întîmplat de a ieşti păruiala asta. Apoi ducîndu-şi mîinile teatral la tîmple, adăugă:
– Şi când te gîndeşti că toată paguba numai eu va trebui s-o suport. Nimănui nu-i pasă de mine…
– Lasă, lasă. Nu te mai văicări atîta. „Paharul cu oase” nu stă degeaba. Seară de seară cîştigă, iar barbutanii au ajuns rivalii pokeranilor. Veniturile ralizate de voi sînt superioare tuturor regiunilor episcopatului.
– Dar la mine jocul e joc, gemu hangiul.
– Şi n-ai oasele ajustate?! Întrebă apucătorul de gulere. Dacă le-aş da la verificat?
O tăcere grea se lăsă după această întrebare. Frămîntîndu-şi mîinile, hangiul mormăi în sfîrşit ceva ce-ar fi vrut să fie cam aşa:
– Lăsaţi şi dumneavoastră…
– Bine, bine, făcu împăciuitor apucătorul de gulere, făcînd semn de a se apropia cu toţi la masa din faţa sa.
– Pentru ca să nu avem tot felul de supoziţii domnilor, vă rog scrieţi pe hîrtie fiecare ce aţi făcut, cu cine mai eraţi şi ce anume cunoaşteţi după ce aţi plecat de aici şi pînă la venirea mea. După ce terminaţi cu lux de amănunte le daţi adjunctului meu. Nu este nevoi să vă iscăliţi. Este necesar în schimb să fiţi sinceri, mai adaugă în timp ce se îndreaptă de la masă. Apoi îşi luă subalternul de braţ, pentru ca apropiindu-se de geam să aibă cu dumnealui o discuţie scurtă:
– Cred că ar fi mai bine să-l apucăm de guler pe şefuleţul de la „Paharul cu oase”
– Cum, zise, înălţimea voastră, aşa voi proceda, zise adjunctul.
– Să mi-l iei pe motiv că a atentat la liniştea publică şi să mi-l aduci la Pokereşti.
– Am înţeles!
– Şi încă ceva: aş dori să-mi fie aduse şi declaraţiile celor ce i-am adunat aici. După aceea adu-mi-l pe Jaikobi Minciunel, în camera nr. 13, unde îl pui să mă aştepte.
– Da.
– Bine zise satisfăcut apucătorul de gulere şef, îndreptîndu-se satisfăcut spre camera 13, în vreme ce adjunctul său se îndreptă spre colţul străzii în care era telefonul public şi introdu-se nonşalant o fisă:
– Cu domnul Jakobi, … Vino la şef, urgent. Te aşteaptă în camera 13 la „Paharul cu oase”?! Vino acum repede! Mai zise el închizînd aparatul telefonic. Apoi se îndreptă spre masa unde chibiţoii scriau de zor propriile declaraţii:
– Cred că nu e cazul să vă pregătiţi. Noi ştim, … zise el, lăsînd să se înţeleagă că ar fi în posesia unor taine pe care ei chiar de-ar fi vrut, n-ar fi putut să le ascundă.. De aceea, condeele începură să aştearnă cu şi mai mare zel tot ceea ce minţile chibiţoilor dictau înspăimîntate pe hîrtie de proastă calitate.
Într-un tîrziu, primul chibiţoi se ridică întinzînd tremurător propria-i hîrtie, aşternută cu rînduri stîngace, pe întreaga suprafaţă.
– Să nu pleci din localitate, îi mai spuse adjunctul înainte de a ieşi.
După el, rînd pe rînd, se ridicară şi ceilalţi chibiţoi, întinzînd tremurători hîrtiile. Cînd şeful celor de la „Paharul cu oase” se ridică şi-i spuse:
– Dumneata mai rămîi …, am să-ţi comunic ceva care te interesează.
După ce-i lăsă pe toţi să plece, strîngîndu-le delclaraţiile adăugă cu siguranţă:
– Le cunoşti scrisul. Cei care au iscălit îi ştim, ceilalţi însă scrie dumneata cum îi cheamă şi dă-mi adresele lor. Apoi, după ce şeful „Paharului cu oase” verifică hîrtiile, spuse că toate sînt iscălite, la care adjunctul apucătorului de gulere adăugă:
– Pînă mîine dimineaţă să-mi pregătiţi toate datele în legătură cu ei. Ce au fost părinţii lor, cu ce s-au ocupat, cîtă avere au, ce politică au făcut, cum s-au integrat în rîndul clericalismului episcopal de azi, dacă ascultă posturi străine, dacă au rude în străinătate, dacă deţin arme, ce se vorbeşte despre ei, cum sînt văzuţi de barbutani şi multe altele ce ne-ar putea da o imagine exactă despre ei. După ce le-ai completat fişele te prezinţi la şeful, la camera despre care ai spus că aduce noroc. Să nu cumva să lipseşti.
– Am înţeles, domn’şef, zise patronul, retrăgîndu-se. Şi încă ceva: scrie-mi tot ce ştii despre barbutanul mort în camera 21.
– Am înţeles, mai zise odată hangiul, dispărînd.
Nu mult după aceea o bătaie uşoară se auzi dinspre uşa ce da la balcon.
– Intră, zise adjunctul, fără a-şi ridica privirile din declaraţiile chibiţilor.
– Jakobi Minciunel, la dispoziţia dumneavoastră, zise noul venit.
– Nu a mea, ci a şefului meu de la camera 13, zise adjunctul, făcîndu-i semn să iasă.
– Stai frate, nu mă izgoni aşa…, ce, vrei să intru cu gîtul uscat acolo?! Uite ici un plic doldora, de pokerini pe care vreau să-i investesc dacă mă vei ajuta.
Ochii adjunctului străluciră. Tuşi scurt, apoi înfăşcînd repede plicul şi privind repede în jur, îi spuse:
– Cîţi?
– Vreo cinci sute …
– Cam puţini …, dar treacă de la mine.
– Atunci, spune-mi, zise Jakobi în vreme ce-şi turna dintr-o sticlă ceva de băut.
– Se caută ucigaşul barbutanuluidin încăperea de azi noapte. Ştii ceva?
– Vrei să fiu sincer?
– Sigur.
– Păi l-a omorît un prolixist din cei trimişi de episcopat. Toţi barbutanii o ştiu. Ce parcă voi nu ştiţi?! – Nu erau apucători de gulere, erau prolixişti. Dar voi, ca agenţie secretă şi gardă episcopală, aţi fi putut şti şi asta dinainte.
– Adevărat, noi o cam ştim. Ceea ce n-am ştiut a fost metoda. Nu doream încăierări. Agenţii A.C.A.C. ului erau suficienţi pentru a zădărnici şi boicota adunarea barbutanilor.
– Şi acum ce-aţi vrea voi de la mine?
– Simplu să dăm vina pe altcineva. N-o faci tu pentru prima dată. Mai fă-o şi acuma şi episcopatul îţi va fi recunoscător.
– Păi pentru mine e simplu. Mai ales dacă şeful e dornic să-mi dea ceva pokerini.
– Cred că nu-i va fi prea greu…
– Atunci, vă voi servi, ca-ntotdeauna, zise Jakobi, îndreptîndu-se spre ieşire.
În vremea asta kakanezul se urcase într-un taxi cerînd să-l ducă la alt hotel. După numai cîteva minute, recrapţionerul îi puse la dispoziţie o cameră, golită la iuţeală la vederea kakalarilor din Barbutania. Dădu adresa „Paharului cu oase”rugînd să-ifie aduse restul lucrurilor la noul hotel. Un chibiţ, de la „Unu, unu” aşa se numea noul hotel, tocmai intra pe uşa „Paharului cu oase”, prin care Jakobi vroia să iasă, spunînd:
– Am venit după bagajele domnului kakanez. Dar văzînd chipurile nedumerite ale celor din jur, adăugă:
– Ale domnului care a stat la numărul 21, Aici la dumneavoastră…
– Kakanezul? A, da, îşi aduse aminte adjunctul. E cel în camera căruia s-a găsit mortul. Mă întrebam chiar unde a dispărut. Ia vezi, Jakobi, poate-ţi vine vreo idee. Vezi ce faci, îi mai zise, lăsîndu-l pe celălalt să plece. După ce se închise uşa, îi zise chibiţului: Ai ceva împotrivă dacă mă uit şi eu prin bagajele lui? Sînt de la A.C.A.G., înspector adjunct, zise acesa, arătînd legitimaţia.
– Păi ştiu şi eu, s-ar putea să observe şi să se plîngă ambasadei kakaneze pentru violare…
– N-ar fi primul caz! Şi apoi nu prea cred eu că ar face asta, mai ales după cîte a văzut că i se poate întîmpla la noi unui om.
– Faceţi ce ştiţi. Eu n-am văzut şi n-am auzit nimic.
– Ei vezi?! Aşa-mi place, zise inspectorul adjunct satisfăcut. Şi în vreme ce el se îndrepta să scormone în rufăria kakanezului, Jakobi Mincinosul intrase în miezul problemei care-l interesa pe inspectorul şef:
– Dacă-mi daţi cinci mii de pokerini, o fac şi pe asta, vă scap. Am soluţia aici, zise el, ciocănindu-şi capul şiret cu un deget.
– Bine, s-a făcut. Cum vei proceda? Zise inspectorul şef.
– Păi pentru mine e simplu: unde a murit barbutanul?
– La „Paharul cu oase”.
– Buun! Zise Jakobi, apoi adăugă: în ce loc anume?
– La camera douăzecişiunu.
– De cine era ocupată această cameră? Îşi continuă interogatoriul Jakobi.
– De către un străin! răspunse inspectorul şef al A.C.A.C. iritat. Apoi adăugă:
– Dar nu înţeleg, pentru ce-mi pui asemenea întrebări? De parcă aş asista la un interogatoriu!
– Păi vedeţi, asta înseamnă rutina. V-aţi obişnuit cu forma întrebărilor, dar nu bănuiţi şi conţinutul bogat al unei formulări. Apoi, văzîndu-şi inspectorul şef uluit, zise: Semnaţi această hîrtie prin care declaraţi că aveţi împrumutaţi de la mine cinci mii pokerini şi voi continua.
Inspectorul şef semnă, lăsîndu-l pe Jakobi să continuie:
– Sînt barbutan. Că sînt pokeranist, asta n-o mai ştie nimeni. Din acte rezultă că sînt barbutan. Am fost şi eu la întrunire. Am văzut cum s-au luat la încăierare nişte golani, stingînd lumina. După aceea am mai văzut cum în mai toate camerele din hotel s-au deschis uşile pentru cu puţin timp după aceea să se închidă la loc. Numai la camera 21 nu s-a mai închis uşa. În cameră pătrunsese victima. Bun prieten cu mine, Un individ necunoscut l-a atacat din spatele uşii. El a dat să se apere. Eu m-am repezit să-l ajut în goana mare pe scări. Auzind paşi cunoscuţi, prietenul meu fu neatent pentru o clipă şi străinul îl lovi mortal, fugind pe geam.Îngrozit, m-am oprit. Am strigat în vacarm. După străin au mai fugit o duzină de golani, mă iertaţi, zise Jakobi, văzîndu-l pe inspector nemulţumit de eticheta ce le-o dăduse atacatorilor. Trebuie să fiu cît mai natural.
– Bine, bine, continuă, zise inspectorul şef.
– Cum îl chema pe prietenul meu? Ion Fărăcarte.
– Da, n-are familie, n-are prieteni, este supraveghetor, cînd i se dă voie la „Paharul cu oase”. De cele mai multe ori se ocupă cu azvîrlirea oaselor, zise inspectorul.
– Ştiu toate astea, doar sînt barbutean. Şi cum spuneam … după el au mai fugit vreo cîţiva peste mine şi încă vreo cîţiva prieteni de-ai mei şi peste trupul lui Ion Fărăcarte. Am aprins lumina. Eu şi prietenii mei, Trică Sfîrlici şi Trepăduş Precupeţu, am luat trupul mortului şi l-am pus pe masă. Cîte o mie de pokerini pentru fiecare şi garantez că aşa a fost. Doi, trei chibiţi care-şi pot pierde pîinea cea de toate zilele, plus patronul căruia i se poate retrage oricînd autorizaţie, pot oferi mărturii scrise în acest sens pe lîngă declaraţia martorului de bază.
– E prea riscant, zise inspectorul şef.
– Aveţi altă soluţie mai bună? Unu-i Jakobi Minciunel, şefule! Oameni ca el mai rar. Mormînt. Salvare şi mormînt. Fără coşciug…
– Bine… Uite aici încă două mii de pokerini. Mîine să am toate hîrtiile. De celelalte mă îngrijesc eu, zise inspectorul expediindu-l uşor pe Jakobi.
– După ce acesta dispăru, coborî să dea un telefon.
– Alo! Să trăiţi! Domnul Sinistru Beliviu? Vă rog să mă scuzaţi. Sînt inspectorul şef al A.C.A.C-ului din Pokereşti. Mă aflu în Barbutania în legătură cu cazul prolixiştilor locali… – Ştiţi dumneavoastră … se pare că autorul e un kakanez. Îl pot aresta? Am înţeles, să trăiţi! Trec la acţiune, să trăiţi! mai zise, în vreme ce se înclina cu receptorul în mînă de parcă ar fi fost în faţa Sinistrului însuşi. Apoi formă un alt număr de telefon. Domnule Prolixem, mergi matale la hotelul: „Unu, unu” şi ia-l de guler pe kakanezul sosit în noaptea asta la ei. Vezi că e periculos. A omorît un barbutan la „Paharul cu oase”, zise el rîzînd în receptor, satisfăcut că celălalt îl înţelesese.
Judecata
Cu cătuşe la mîini kakanezul intră în sala de judecată din ţinutul Rişcaniei. Patronarhul indicase acest ţinut, pentru ca nu cumva în desfăşurarea procesului să intervină ambasada kakaneză. Beliviu, personal, se îngrijise ca toate să iasă bine. Tribunalul rişcanez era mai sobru, mai sărac faţă de edificiile barbutane sau supraopulentele edificii pokerane. În cucerirea voturilor rişcaneze, Patronarhul însuşi îngăduise să se îngrijească de înălţarea acestui ţinut. Gurile rele spuneau că astea erau doar vorbe goale. Patronarhul era pokeran pînă în măduva oaselor strămoşeşti. Faptul că Barbutania era mai bogată decît Rişcania, nu se datora patronarhului, ci rentabilităţii meseriei barbutaniste în faţa celei rişcaneze. Ce-i drept e drept. În ultima vreme, prin perfecţionarea metodelor şi rişcanezii deveniseră mai înstăriţi. Aveau acum o prestanţă în faţa altora, cum ar fi cei din Douăzecişiunu, provincie proaspăt afiliată marii Pokeranii sau cei din Tablarania, o provincie mai veche a aceluiaşi ţinut. Aşa că fiind cam a treia putere în marele episcopat, putea să spere la o înflorire şi mai mare şi asta datorită, în primul rînd votării unor legi mai preferenţiale Rişcaniei, decît altor ţinuturi. Cu toată modestia lor, rişcanezii erau totuşi nişte pokeranişti în fond şi la urma urmei. Rişcania era mai mult o fală, un moft provincial şi nu un fapt de care să se ţină neapărat cont. Aşa se face că rişcanezii n-au creat niciodată neplăceri episcopatului. Dimpotrivă, mulţi cîntăreţi rişcanezi cîntau pe scenele de amatori, din surle şi ţimbale, tot felul de imnuri înălţate Patronarhului. Iar cînd acesta se deplasa să vadă în ţinutul lor mănăstirea „Trei cruci” sau „Sfînta Rişcă” n-a fost rişcanez care să nu scandeze:
– Vivat Patronarh! Vivat Patronarh!
Însuşi episcopul a coborît din caleaşcă şi a strîns mîinile multor rişcanezi, în vreme ce autorităţile totale se uitau cu atenţie la cei din mulţime, îndemîndu-i din priviri să nu-şi contenească uralele.
De cînd un neisprăvit băgase nu ştiu ce într-un buchet de flori, aruncînd în Patronarh, florile se aşterneau acuma cu mult înaintea caleştii.
De data asta nimeni nu venea cu flori. Rişcanezii tăcuţi asistau la judecata unui duşman al episcopatului lor. Un străin oare omorîse un barbutanez nevinovat. Se spunea că de frica barbutanilor care voiau să-l omoare pe străin de viu, autorităţile au hotărît judecarea.
– Inculpat, recunoşti că ai ucis pe Ion Fărăcarte?
– Nu recunosc, răspunse kakanezul.
– Să intre martorii, zise preşedintele.
– Să intre martorii, zise aprodul unu de la bară.
– Să intre martorii, zise aprodul doi de la uşă.
– Care din ei? zise aprodul unu de la uşă.
– Care din ei? întrebă aprodul doi de la bară.
– Care din ei? zise preşedintele apoi maşinal, adăugînd imediat, Jakobi Minciunel.
– Jakobi Minciunel.
Sala izbucni în rîs de zăpăceala preşedintelui. Şi strigăturile continuară la fel, pînă cînd în sală pătrunse Jakobi. Avea o mină uşor speriată, de om nevinovat, adus parcă fără voia lui în faţa acestei mulţimi.
– Cum te numeşti?
– Jakobi Minciunel!
– Jură că ai să spui adevărul şi numai adevărul, zise judecătorul întinzîndu-i biblia.
– Aşa să-mi ajute Dumnezeu, zise maşinal Jakobi.
– Ce ai de declarat? întrebă avocatul acuzării.
Jakobi îi povesti pe nerăsuflate istoria ştiută pentru ca mai apoi să rămînă în sală să-şi asculte colegii de breaslă.
– Domnule Trică Sfîrlici, este adevărat că ai văzut cine l-a omorît pe Ion Fărăcarte?
– Nu-mi amintesc!, zise acesta.
– Minte!, sări de la locul său Jakobi.
– Ba tu minţi! îi replică Sfîrlici.
– Linişte! tună preşedintele, lovind cu ciocănelul în masă. Vă dau afară pe amîndoi! Linişte!
– Ce mai ştii?
– Mare lucru acum nu-mi amintesc. Am fost lovit la cap în timpul încăierării. Dar poate că-mi voi aduce aminte. Asta-i tot.
– Bine, vei rămîne la dispoziţia autorităţilor în contiunare. Deocamdată eşti liber.
Trică Sfîrlici se îndreptă spre ieşire, urmat de Jakobi Minciunel. Ajunşi afară, acesta începu:
Tu-ţi dumnezeii mătii! Ce-mi făcuşi mă borîtule?
– Să taci! Decît te-ai lega de culoarea mea, mai bine a-i spune unde-i mia de pokerini, împuţitule!
– Paştele mătii de idiot! Ai uitat cînd te-am scos din… ai?! Ai uitat cum te-am salvat?
N-am uitat! C-o mînă îmi făceai bine, iar cu cealaltă te descheiai la pantaloni cînd îmi r… nevasta. Fie-i ţărîna uşoară şi tîrfei aleia! Că n-o mai sătura-o dracul! Acu i-o mănîncă viermii. Asta-mi făceai…
– Lasă gura idiotule!
Şi lucrurile continuară aşa, pînă cînd Jakobi scoase banii:
– Ia-i şi cară-te! Zise el, după ce termină de numărat.
– Mersi, scumpule, se prefăcu mulţumit Sfîrlici.
– Sper că acu ţi-ai adus aminte …
– Parcă, văd ceva prin ceaţă. Dacă mi s-ar da jumătate din ce nu i s-a dat colegului meu Precupeaţă, poate că aş vedea din ce în ce mai bine.
– Uite! Na, mai ia o sută de pokerini, ticălosule! Să-ţi ştergi ochii şi gata! Mă-nţelegi? Nu mai vezi nimic! Gata!
– Tot e bine şi-aşa, scumpule, zise Trică, resemnat. Reveni în sala de judecată.
Rămas singur, Jakobi începu să se gîndească dacă avea cum s-o răsucească. Şi luminat de un gînd, începu să monologheze în surdină:
– Sigur, şefule! Era beat. Mi-a mai cerut o mie. A spus că fără două mii nu face treaba. Nu l-am crezut şi mi-a făcut-o. Ce trebuie să facem? Să-i mai dăm o mie? Sigur că va merge. Şi jubilînd în sinea lui, Jakobi nu observă o maşină ce se apropia uşor de el. Ajunsă în dreptul lui maşina se opri, portiera se deschise şi cineva îl strigă. Era inspectorul adjunct.
– Jakobi, urcă niţeluş! Să discutăm ceva băiatule, îl invită inspectorul.
De nu s-ar fi urcat avea s-o păţească după aceea. Puteau să creadă cine ştie ce. Aşa că se urcă. În spate, în afară de inspector, mai era o gorilă, probabil tot apucător de gulere, care coborî să-i facă loc. Jacobi se urcă. apoi maşina demară firesc, de parcă nimic deosebit nu s-ar fi întîmplat.
– Alege, Jakobi, începu inspectorul adjunct. Ori te iau la Pokereşti, ori…
– Prefer prima variantă.
– Bine, zise inspectorul adjunct, în vreme ce făcu semn şoferului să oprească.
– Deseară să fii pe strada Tablelor la numărul 9. Te aşteaptă şeful să-i dai socoteală! zise inspectorul, zîmbind cu subînţeles.
– Am să vin, zise supus Jakobi.
Îi dădură drumul. Într-o casă, cîndva fiind a unu cetăţean înavuţit în dauna episcopatului, îl aştepta inspectorul şef al A.C.A.G.-ului.
– Şi zii aşa! I-ai mai dat încă o mie …
Da, să trăiţi! Zise Jakobi, întărind minciuna.
– Dar cum se face că acest Trică nu şi-a primit nici mia de pokerini, cum ne-am învoit de la început, ai? A trebuit să-ţi forţeze mîna, Jakobi. Se poate să …
– Minte, domnule inspector şef… Minte! Eu în…
– Să taci! Crezi că nu ştiu să aflu cine a fost Trepăduş Precupeţu? Cine crezi că i-a scăpat din afacerea aia cu băuturile falsificate? Sau crezi că pictoraşul acela, cum îi spune … Ade Penescu a tăcut aşa de unul singur din gură? Află Jakobiţă, că însuşi marele Aquanam a fost amestecat în asta. Nu mai vorbesc de marii dormitori ai episcopatului care-au fost implicaţi în afacerea asta! Beliviu a dat ordin ca Sfîrlici şi Trepăduş să fie lăsaţi în pace, şi chiar să fie lăsaţi în pace, şi chiar să fie bătuţi ca să tacă. Prea ştiu multe… Ştii cum i-am liniştit?
-Nu ştiu, gemu Jakobi.
– Simplu! Cu creionaşul, băieţică, cu creionaşul peste… Se făcuseră cît ouăle de struţ. Ai văzut vreodată ouă de struţ?!
– Nu, gemu Jakobi.
Se vede… Pentru că astfel n-ai încerca să mă tragi pe sfoară. Am fost bun cu tine. Chiar milostiv, s-ar putea zice. Iar tu? Ţi-am înghiţit multe. Dar pe Trepăduş şi pe Trică îi am la mînă de multă vreme. Aşa că ai căzut singur în capcană! Ce credeai? Că ţi-am înghiţit nişte matrapazlîcuri de dragul dumitale?! Sau că banii ce-i luai erau meritaţi pe de-a-ntregul? Te-nşeli Jakobiţă.
Apoi apăsînd pe butonul unei sonerii se adresă celor ce intraseră pe uşă pe nesimţite, spunînd:
– Luaţi-l!
Şi haidamacii îl luară. Jakobi vru să strige, sî-l implore, să-i ceară îndurare. Dar o lovitură în cap îl făcu să-şi piardă cunoştinţa, în vreme ce apucătorii de gulere îl luară tîrîş.
Intriga
– Aaaa! Am onoarea, domnule Guvidam! Se adresă plin de graţie şi plăcută surpriză, domnul Cacealmar.
– Cu plăcereee! Ceee plăceree, exclamă nu mai puţin plăcut surprins domnul Guvidam.
Maşina cu număr de înregistrare destul de mic, una din cele mai noi tipuri de maşini produse de firma Adlex-Benz, care atingea fabuloasa viteză, de patruzeci km/oră, păcănea liniştită, aşteptînd. Arcurile se îndoiră sub greutatea celor doi siniştri. Curînd se opriră în faţa unei case modeste, cu o firmă la fel de modestă, pe care scria şi mai modest: „La trei chitici”. O uşă se închise în urma lor, lăsîndu-i pe cei doi siniştri să pătrundă într-un hol ce se termina brusc într-o altă uşă. Un portar în livrea, recunoscîndu-şi siniştrii se înclină pînă la pămînt. Apăsă pe un buton, deschizînd silenţios uşa modestă în faţa domniilor lor, care pătrunseră într-un hol deosebit de luxos. Pe cît de modest fusese primul hol în care intraseră, pe-atît de somptuos se arăta acesta: fete drăguţe, în bikini şi cu sfîrcurile vopsite în diferite culori îi ajutară pe cei doi siniştri să-şi lepede straiele greoaie. Instalaat comod. Cacealmar zise:
– Mă-nşel, sau „La trei chitici” este parola sinistrului Guvidam?
– Nu te înşeli deloc, dragul meu. E într-adevăr parohia mea. Şi crede-mă că dacă nu te-ai fi bucurat de toată stima şi încrederea mea nu te-aş fi adus aici!
– Nu mai puţin stima mea colega, zise şi Cacealmar, referindu-se bineînţeles la cină.
Apoi după ce serviră copios fel de fel de bucate mai sofisticate, majoritatea bineînţeles din import, se hotărîră să treacă la miezul problemei…
– Am auzit că eşti pireten cu domnul Moleşel, dragul meu Cacealmar!
– Desigur, desigur, zise acesta plin de sine. Am această onoare şi mă bucur de ea cum pot.
– Şi-am mai auzit că nu-ţi poate refuza nimic, mai ales că tu eşti, se pare, rudă cu însuşi domnia sa Patronarhul.
– Bineînţeles, bineînţeles, zise Cacealmar, din ce în ce mai mulţumit.
– De aceea vin să te rog ceva, pentru însăşi domnia-sa ar fi o mare bucurie dacă s-ar rezolva favorabil… continuă Guvidam.
– S-auzim, s-auzim…
– Ştii din puţinele zvonuri pe care presa noastră le-a difuzat despre crima din Barbutania.
– Am citit ceva în „Crucifixul”, ziarul nostru central. Spunea că revine cu amănunte, dar nu a mai revenit.
– Şi nu te-a surprins?
– Sincer să fiu, mă cam… zise Cacealmar.
– Păi vezi, sînt anumite interese care nu treubuie să dăuneze Pokeraniei. Şi cel mai mare interes este cel diplomatic. Din cîte sînt informat, criminalul ar fi de origine kakaneză. Îţi imaginezi dragul meu, că intervenţia ambasadei kakaneze nu putea să nu aibă nici un rezultat. Ca să fiu sincer, a venit la mine Aquanan, care după cum bine ştii îmi este rudă. Curios, mi se pare faptul că ruda dumitale, Lingator, n-a mişcat nici un deget în afacerea asta.
– Poate n-o fi ştiind nimic, zise Cacealmar.
– Ar fi exclus. Ca şef al diplomaţiei bisericeşti şi rudă apropiată a Patronarhului ar fi putut interveni, zise Guvidam.
– S-ar putea ca să nu pot interveni eu direct la Patronarh…
– Ba poţi, ba poţi, ce mare lucru e să extrădezi un criminal. Şi asta bineînţeles contra unor avantaje substanţiale…
– Aha, aha, aşa te vreau, zise oarecum mai uşurat Cacealmar.
– Aşa că scumpul meu, dacă nu se poate interveni direct, poate că-l rogi pe Lingator. Oricum, tot e ceva! Tot se cheamă că am realizat ceva. Şi apoi nu va fi pe degeaba. Îţi ofer în dar balta „Broscuţeni” cu tot ce se află în ea. Şi desigur un abonament pe un an „La trei chitici”.
– Ei aşa mai merge! Parcă mai merge, zise Cacealmar. Şi crezi că Lingator mă va ierta? Ţi-o spun eu: mă va jupui. La prima deplasare a unei delegaţii va trebui s-o întreţină pe spinarea mea, zise Cacealmar.
– Nu-ţi face griji, colega. Atît eu, cît şi vărul meu Aquanam rudă cu Amînam, care la rîndul său este rudă cu Beliviu crezi că te vom lăsa să faci faţă singur? Şi apoi sînt şi fondurile preacucernice de protocol popesc, zise Guvidam, zîmbind cu subînţeles.
Cele trei sfinte Pelele-uri, ziseră în cor, rar şi tare.
– Peee! Peee! Peee…
Apoi bine dispuşi, îşi continuară preocupările gastronomice în faţa tuturor ispitelor carnale din faţa lor. Femeile dezgolite se retraseră avia mult mai tîrziu, ajutînd se-nţelege de la sine, digestia înalţilor siniştri.
Sentinţa
Cu uşile închise, tribunalul rişcanez, reîncepu şedinţa. Nu mai era necesară audierea martorilor. În sală nici un reporter. Nici un fel de public, în afara slujbaşilor absolut de credinţă. Cei mai secreţi draconi şi cele mai fidele figuri apucătoare de gulere abia de au putut face rost de un locuşor cît de mic în sala de judecată, atîta erau de mulţi. Deh, sarcină de serviciu.
– Curtea! anunţă arodul, şi toate persoanele se ridicară în picioare. Cei trei bătrîni travestiţi (preşedintele, ca decan de vîrstă n-avea nici treizeci şi cinci de ani) îşi luară locurile parcă în silă.
– In urma dezbaterilor, a probelor aduse, precum şi a mărturiilor depuse, curtea a decis condamnarea inculpatului kakanez la o amendă de zece mii de kakarini, cu drept de plîngere la curtea supremă.
După ce se citi sentinţa, cu toţi se retraseră, în vreme ce kakanezul nu-i venea să-şi creadă urechilor.
– Protestez! În numele dreptului internaţional, protestez! izbucni kakanezul.
– N-ai decît, îi spuse apucătorul de gulere, silindu-l să se ridice în picioare şi să tacă.
– Curtea se retrage, zise aprodul.
– Dar n-am… vru să spună kakanezul.
– Ba ai să dai banii! îl asigură,întrerupîndu-l inspectorul apucătorilor de gulere, care se afla chiar lîngă dînsul. Apoi, adăugă:
– Am luat legătura cu ambasada kakaneză şi totul este ca şi aranjat.
– Dar nu sînt vinovat …gemu kakanezul.
– Nici nu ştii ce noroc ai avut că a intervenit ambasadorul însuşi în toată treaba asta, continuă inspectorul.
– Mulţumeşte-i cerului, zise şi inspectorul adjunct, răsărit nu se ştie de unde.
Kakanezul nu le mai răspunse. Totul i se părea de neînţeles. Absurd. Fără să vrea întrebă:
– Şi dacă l-aş fi omorît cu adevărat pe nenorocitul ăla tot atîta ar fi contat? Asta-i valoarea unui om în episcopatul vostru?
– Nu ştiu. Ai auzit sentinţa. Şi te sfătuiesc să nu-ţi pui prea des astfel de întrebări, îi spuse inspectorul şef.
A doua zi un tablou desenat cu creta de unul din ucenicii lui Ade Penescu pe caldarîmul din piaţa oraşului înfăţişa tuturor o scenă, în care un individ oferea o sumă de bani cuiva îmbrăcat ca un procuror, pentru un trup înjunghiat de la picioarele lui. Zeci de trecători priveau îngînînd în sinea lor acelasi refren: „Cîtă nedreptate!”
Kakanezul fu eliberat. După cîteva zile plecă nestingherit prin vama prin care trecuse. Se pare că nimeni nu văzuse nici un ban din amendă. Iar în zilele ce urmară, Partonarhul şi oamenii lui ieşiră învingători în alegeri. Primul ambasador care îl felicită a fost kakanezul. Şi din nou „La trei chitici” veselia a pus stăpînire pe toţi şi pe toate, aşa cum numai în zilele bune de altădată se mai pomenise aşa ceva. Şi din nou femeile îşi făcură datoria…
–––––––––––-
Gheorghe Andrei NEAGU
Director al revistei „Oglinda Literară”
Focșani, 14 noiembrie 2018