Din păcate, s-a stins aşa cum a şi trăit, ca un fulger (după furtună… o mare de linişte mortificatoare), la finele anului 2017, buna noastră prietenă din Drobeta Turnu Severin, poeta ARISTIŢA BUCIU STOIAN – fire caldă, blândă, surprinsă mereu cu zâmbetul de buze, în ciuda frământărilor sufleteşti ori neputinţelor trupeşti pe care le avea. Simţeam de fiecare dată când ne auzeam la telefon o bucurie proprie imensă, aceea de a putea dărui omului aflat la celalalt capăt al firului, o speranţă. Deoarece îi plăceau foarte mult poeziile în metro clasic, toată viaţa ei scriind doar poezii de această factură, îi recitam la telefon câteva poezii, de care se minuna, ca auzindu-le prima dată. Îmi spunea: „George, cine a scris poeziile astea? Sunt aşa de melodioase şi de grave!”. Iar eu răspundeam: „Aristiţa ai devenit deja un clasic, dacă nici măcar versurile tale nu le recunoşti!”. Aristiţa, mai mirată: „George, sincer, nu le-am recunoscut. Poeziile mele, recitate de tine, sună aşa de frumos!”. De fiecare dată îmi spunea că dacă mă aude la telefon, cu siguranţă îşi încarcă bateriile şi va mai trăi încă trei luni, aşa încât îmi făcusem un obicei din a o suna, doar ca să mă asigur că Aristiţa e… încă VIE! Îi trimisesem un CD, cu câteva dintre poeziile scrise de ea, recitate de mine, şi îmi spunea că ori de câte ori îi era rău, asculta CD-ul şi se înzdrăvenea pe loc. Probabil că aprecierea sinceră făcută de cineva (o voce la telefon) îi aducea alinare, era deja un placebo.
Îi era rău, îi era foarte rău în ultima vreme, am regăsit-o tot la telefon, internată în spital, cu o voce stinsă, se observa că nu îi era bine deloc. S-a bucurat să mă audă, mi-a recunoscut vocea de la prima silabă rostită, a repetat întruna că dacă am sunat, va mai trăi încă… Aşa a şi făcut, a mai trăit. Datorită unor probleme de sănătate familială pe care le-am traversat, trecuseră deja trei luni de când nu am mai auzit-o la telefon pe Aristiţa. Nerăbdător, am pus mâna pe telefon, am sunat, iar de la capătul celălalt, o voce străină mi-a spus că Aristiţa împlineşte o lună de cât a plecat spre lumea de dincolo. Era una dintre nurorile familiei. O lacrimă mi-a înfierbântat obrazul, o durere intensă m-a cutremurat, dar imediat am simţit cum înlăuntrul meu creşte o lumină care rosteşte cu glas tare: „Mulţumesc, pentru că m-ai sunat! De acum, voi trăi veşnic!”. Atunci, am înţeles că oamenii sunt, dincolo de vorbele sau de faptele lor, nişte energii fabuloase, care nu dispar, ci doar se transformă, că iubirile sau temerile vieţilor noastre se prelungesc şi dincolo, către eternitate. Că prietenii de suflet nu pot fi uitaţi niciodată, că amintirea lor e o dulce şi asumată vină. Dumnezeu să te ierte, draga mea prietenă! Să-ţi fie cărarea plină de flori şi de aromele raiului, pe care atât de mult îl iubeşti! Vei rămâne mereu în sufletul meu, ca un lăstar al unei primăveri fără de sfârşit! TE IUBESC!!!
Despre poezia Aristiţei am scris ori de câte ori am avut ocazia, i-am publicat şi câte o carte la editura Armonii Culturale, am promovat-o prin includerea în toate proiectele antologice valoroase Armonii Culturale (MERIDIANE LIRICE, 2013) şi o voi face cu plăcere şi de acum înainte. Deşi a fost apreciată pe plan local, Aristiţa nu a fost promovată la adevărata sa valoare, fiind prea puţin (re)cunoscută la nivel naţional. Eforturi deosebite pentru promovarea poetei – şi îi mulţumesc pe această cale – a făcut DĂNUŢ DEŞLIU, directorul editurii Dandes Press, care i-a publicat Aristiţei ultimele titluri de carte. Spre frumoasă aducere aminte a poetei, redau mai jos, un scurt fragment critic, reprezentativ pentru lirica poetei severinene, pe care le-am scris la una dintre cărţile sale, în 2014. Citindu-l, Aristiţa spunea că nimeni, niciodată, nu a mai scris atât de frumos despre ea (CU DRAG, DRAGA MEA PRIETENĂ!).
*
„Fremătând de nelinişte – dar împărtăşind o adâncă stare de linişte, prevestind întunericul – dar strălucind în lumină, picurându-se în lacrimi – dar aducând bucurie, blândă ca o mănăstire – dar furtunoasă ca o pădure hibernală, poezia Aristiţei Buciu-Stoian uimeşte, emoţionează, încântă, creează dependenţă, prin adăugarea pe şiragurile simţirii a noi şi noi stări, ce pot fi asemănate cu boabele desculţe de rouă pe o mirişte de vară, înainte de răsăritul soarelui sau târziu în crepuscul. Aparent paradoxală, stările alternând cu vivacitate şi repeziciune cum într-o învolburată cascadă montană, în ea regăsindu-se omul în toate ipostazele sale existenţiale – copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, senectutea – lirica poetei severinene este un cântec destinat sufletului încărcat de nobleţe, Omului care are harul de a simţi şi a-şi însuşi toate stările poetice manifestate. Într-unul dintre interviurile sale, poeta spunea că: nu oricine are capacitatea de a desluşi tainele poeziei şi asta fiindcă poezia a devenit un apanaj «elitist», cu exprimări «savante», care, în ultimă instanţă, cu greu pot ajunge la sufletul muritorului de rând. Am scris dintotdeauna poezie, ca şi cum aş fi făcut-o doar pentru mine, ca şi cum aş vorbi cu mine, fără să oblig pe cineva să mă înţeleagă. Vibrez, însă, la citirea unei poezii în metru clasic şi lăcrimez pentru fiecare gând care, deşi este al meu, îmi doresc să poată deveni al oricui…
Indiferent de ce şi cui i se adresează, autoarea scrie o poezie şarmantă, în care se întrevăd frumuseţile nebănuite ale sufletului: pragul sacru al casei părinteşti, leagănul copilăriei, dragostea infinită către ţară, admiraţia faţă de Om, natura îmbrăcată în pasteluri emoţionante, dar şi teme şi motive meditativ-melancolice, care diversifică sau, mai bine spus, completează universul poetic. O febrilă căutare a sinelui, o eternă stare de nelinişte, din care ţâşnesc întrebătoare amurguri, angoasante temeri faţă de iminenţa finalităţii, toate acestea făcând din poezia Aristiţei o fierbinte rugă rostită în noapte, sub oblăduirea stelei către a cărei lumină visează. Un întreg cumul de elemente, stări şi forţe benefice, care dau contur cert unui destin poetic împlinit. Şi, dacă ar fi să nominalizăm la premiu doar una dintre trăsăturile esenţiale ale poeziei Aristiţei Buciu-Stoian, atunci aceea ar fi DRAGOSTEA, căci – aşa după cum spunea marele Gabriel Garcia Marquez: „Dragostea adevărată este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea...”
—————————
Gheorghe A. STROIA
Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe
12 ianuarie 2018