Am fost în Noua Zeelandă pentru prima dată în urmă cu 30 de ani! Atunci eram necăsătorit şi parcă nu a fost aşa de bine. Singur te simţi prea… însingurat! Atunci am stat vreo trei săptămâni şi am bătut cele două insule mari de la Auckland la Invercagill călătorind cu un bilet de circuit pe drumul de fier. Apoi, altădată, venind din America, am făcut o escală la Auckland de 3 zile…
A treia vizită am făcut-o în trei! În anul 2000. Având un băieţel de 11 ani, dornic să cunoască şi el lumea mare, ne-am vânzolit, pentru o lună în Aotearoa cum îi zic băştinaşii maori Noii Zeelande, sau Ţara Lungului Nor Alb (The Land of the Long White Cloud). De data aceasta eram trei turişti, adică, „tata, mama şi copilul” cum ne plăcea nouă să ne alintăm! Băiatul meu era curios deci, să vadă cum e acolo în Kiwiland… aşa că aici la „canguri” fiind vacanţa de toamnă – nu prea lungă – ne-am gândit că ar fi bine să mergem pe undeva mai mai aproape! Am zburat de la Sydney la Auckland. 2160 de kilometri, parcurşi cam în 3 ore cu jumbo jet-ul. Acolo avem mulţi prieteni originari din România şi am avut intenţia să-i reîntâlnim. Auckland-ul, cel mai mare oraş din NZ, cu o populaţie de peste un milion de locuitori, mi s-a părut micuţ faţă de Sydney… Am vizitat CBD-ul (Central Business District), faimosul „bulevard” – Queen Street, apoi ne-am dus în turnul de televiziune să vedem oraşul… care de acolo, de la înălţime parcă nu mai părea aşa de „pricăjit”, ci chiar destul maiestuos. Poate din cauza unghiului de vedere, a panoramei sau poate chiar al unui superb apus de soare!
În următoarea zi ne-am urcat pe un vaporaş şi am plecat pe mare, spre nord-est… După circa 4 ore de călătorie, parcurgând aproximativ 62 de mile (100 de km), am ajuns la insula Aotea (Great Barrier Island), a şasea suprafaţa de pământ ca mărime a arhipelagului neo-zeelandez. Un loc minunat, virgin şi foarte puţin populat! Aproximativ 800 de locuitori pe o suprafaţă de 285 km pătraţi. Insula are şi patru puişori care o înconjoară: Rakitu, Kaikoura, Insula Balaurului şi Insula Ţiparilor.
Pentru o sută de dolari neo-zeelandezi am închiriat întreaga casă a unor maori bogaţi. O vilă mare, curată şi cochetă. În cele patru zile, cât am stat acolo, am trăit ca într-un paradis al unei epoci trecute! Fără gaz, electricitate şi apă curentă… Eu şi cu „ăla micu” făceam spume… că trebuia să ne culcăm seara odată cu găinile… dar soţia mea era în culmea fericirii, domnia sa fiind bună prietenă cu Moş Ene. Auzi dom’le, în anul 2000 să nu ai lumină la bec… seara! Lumânările s-au terminat după două nopţi şi atunci ne-am adus aminte de tradiţionala „descurcăreală” a neamului românesc… făcându-ne opaiţe şi candele din fâşii de cârpa îmbibate în ulei de gătit.
Am fost şi la pescuit – pe care, sincer, l-am considerat o pierdere de timp, eu fiind
un personaj veşnic ocupat cu treburi în mişcare nu cu aşteptatul la „dacă muşcă, sau nu muşcă” (peştele, desigur!)… Băieţică al meu, mai răbdător, a prins trei peşti mari, asemănători cu păstrăvul de mare, grei de peste două kilograme fiecare. Am pus şi eu mâna să-l ajut să-i scoată! Era tare fericit! Prinsese Kahawai! Bun de mâncat! La al patrălea, am avut o surpriză. Am văzut că era îmbârligată peste el o caracatiţă uriaşă! Arată ca o cârpă de spălat duşumeaua. Închisă la culoare, părea moartă… Braţele nu i se mişcau, dar nu se dezlipea de peşte. Nu ştiu cu ce naiba, ditamai molusca, ne-a retezat firul cu tot ce era pe el! A şters-o şi cu peştele şi cu cârligul şi cu plumbul şi cu… Mama ei de octopedă! De ciudă, românaşu’ meu era cât pe ce să plângă! Acasă, la reşedinţa noastră maoră, am curăţat peştele, l-am dat prin făină şi sare şi l-am prăjit în tigaie… Mămăliga şi mujdeiul încă nu se inventaseră pe insulă, aşa că am mâncat nişte kumera (cartofi dulci) ca garnitură. O masă copioasă, trediţională din mările sudului… oferită părinţilor săi de juniorul meu.
Într-una din zile am fost în vizită la o familie recomandată cu căldură de nişte prieteni de-ai noştri români din Auckland. Originari din Elveţia, stabiliţi acolo de peste 20 de ani, şi-au cumpărat cu 100 de mii de dolari 50 de hectare de pământ cu munţi şi văi… Aveau şi o peşteră pe proprietatea lor! Ce mai, un Paradis! Muncind din greu, deveniseră proprietarii uneia dintre cele mai importante plantaţii de Macadamia Nuts din Pacificul de Sud. Bogaţi tare, dar muncind pe rupte… trăiau simplu precum Robinson Crusoe. Şcoli nu sunt pe insulă, aşa că au rămas şi fără copii. Chiar şi cei mici sunt trimişi la şcolile-internat din Auckland. Totuşi era atât de plăcut acolo, atât de seren! Departe de jungla de beton, de viaţa trepidantă, de stres, necazuri, calculator, televiziune manipulantă, aer poluat, bârfe, nebunii, crime… Te simţeai ca într-o altă lume… un paradis simplu, dar vindecător al tuturor relelor acumulate în marea metropolă. O revenire la lumea strămoşilor noştri…
Ne-am reîntors la Auckland cu bateriile creierului încărcate! Am mai stat 2 zile acolo, după care, împreună cu nişte prieteni din Bucureşti am plecat la Rotorua. Drumul până acolo a fost superb! Noua Zeelandă este aşezată pe o centură vulcanică, având şi acum o activitate destul de intensă. Rotorua este cel mai vizitat oraş de turişti. Gheizere, vulcani noroioşi, ceaţă, sulf, plante unice… s-u-p-e-r-b! Am fost într-un loc unic unde erau nişte copaci înalţi (seqvoia) de peste 100 de metri. Printre ei, un nou colţ de de paradis… un izvor, căprioare, linişte…
A doua zi am fost şi am văzut gheizerele. Wow! Jeturi de apă caldă aruncate spre cer! Mirosea tare a sulf! Fanuş, băiatul cel mic al prietenului meu, s-a uitat ciudat la mine, apoi s-a apropiat de taică-său şi l-a întreabat cu o tipică inocenţă copilarescă:
– Nu ştii cine a făcut pârţ pe aici!
– Poate tu, mă piticule!
– Ba tu, ba tu…
– Aşa vorbeşti tu cu taică-tu?
– Hi, hi, hi! Tu eşti pârţâilă, tu eşti pârţâilă!
– Nu eu, mai drăcuşorule, gheizerul!
– Iar mă păcăleşti, că ştii că sunt mai mic… Uite „tatataaa”, gheizerul face pipi, nu pârţ!
Ce să mai zici? Deseori, copiii spun chestii deştepte! Ăl mare a tăcut şi mai apoi a schimbat vorba… Cât am stat la Rotorua, numită şi „Sulphur City”, de câte ori venea câte un damf de pucioasă, Fănuş se uită şugubăţ la taică-său, apoi la mine şi râdea! Ei! O fi ştiut el de ce! Se zice că aia micii nu mint!
A treia zi am avut mai mult „fun”. Am fost pe munte cu telecabina şi la coborâre ne-am reîntors cu săniuţa (pe roţi). O senzaţie minunată! Apoi iar cu telecabina şi iar cu săniuţa! Se construise o pistă specială pe care săniuţa „aluneca” lin. Puteai folosi frâna dacă o luai prea repede la vale. Coborârea dura cam un sfert de ceas. Copii erau aşezaţi între picioarele protectoare ale tatălui lor… Fănuş uitase şi de gheizerele paterne, şi de sulf şi strigă cât îl ţinea gura: „Bagă motor, bagă gaz!…”. Soţia mea, metamorfozată într-o doamnă sobră, nu a dorit nici în ruptu’ capului să se dea cu săniuţa. A stat pe terasa-restaurant a telecabinei, cică să se bronzeze! În acea poziţie inertă, cu faţa îndreptată spre astrul luminos şi cu ochelari de soare pe nas părea o actriţă de cinema din filmele italiene ale anilor ’60. Simpatica divă de la Cinecita a băut între timp vreo trei cafele, din care cauza n-a putut să doarmă două nopţi după aceea! Dar noi băieţii, dacă ne-am distrat minunat, am dormit tun!
De la Rotorua, ne-am continuat drumul spre sud prin Insula de Nord. (Scuzaţi oximoronul!) Ne-am despărţit de prietenii noştri româno-aucklandişti şi cu un „coach-bus” frumos, curat şi comfortabil am plecat spre Wellington, capitala ţării. Ne-am oprit pe parcurs, pentru a lua masa de prânz, la Taupo, oraş aşezat pe malul celui mai întins lac vulcanic din Noua Zeelandă. Lacul era plin de păstrăvi, cu o apă foarte bună la gust, rece şi proaspătă! Taupo, în limba maori, este o prescurtare a numelui „Taupō-nui-a-Tia” care înseamnă „Marea mantie a lui Tia” – Tia fiind o căpetenie locală (şi un explorator) care a descoperit lacul.
Am ajuns la Wellington spre seară. Clădirile oraşului se scurg parcă de pe vârful muntelui până la punctul de tagenţă cu marea (oceanul!). Multă verdeaţă! Multă! Cina am luat-o la un restaurant chinezesc, după care am vizitat centrul oraşului. A doua zi a fost o vreme superbă. Ne-am plimbat per pedes peste tot şi am avut „good time” cum zic localnicii! Wellington este capitala Noii Zeelande şi este cea mai sudică aşezare a Insulei de Nord. Chiar dacă e mai mic decât Auckland-ul, acesta oraş cosmopolit – creează istorie şi în zilele noastre! Clădiri vechi, de 100 de ani, sunt recondiţionate şi inobilate. Se umblă la subtilitatea tradiţiilor băştinaşe. Se învie sau chiar inventează traditii, cultură, istorie… Totul e frumos, proaspăt şi curat!
Ziua următoare am folosit-o pentru a vizita muzee. Prima dată ne-am dus să vedem Galeriile Naţionale de Artă, unde era un show al artelor plastice mexicane. Am avut norocul să vedem lucrări de Frida Kahlo şi Diego Rivera. Am filmat o mulţime de pânze, până când a venit un imens „maor de serviciu”, cam de două ori mai voluminos ca mine, şi mi-a confiscat camera… Eu necomformist şi rebel ca întotdeauna, i-am zis că nu scrie nicăieri că nu e voie să filmezi (era interzis doar fotografiatul!!). Goliatul s-a uitat la mine cu aceeaşi privire care o au jucătorii echipei de rugby „All Blacks” la începutul meciurilor când îşi sperie adversarii cu faimosul dans de luptă „haka” şi a plecat cu camera mea Sony CCD 220 la garderobă, de unde a revenit triumfător cu un număr de plastic şi cu un zâmbet sub nas şi pe buze, parcă vroind să-mi demostreze că nu este atât de rău precum pare. Când am plecat am controlat caseta şi spre bucuria mea nu era şters nimic… Poate nu învăţaseră băştinaşi din Ţara Norului cel Lung cum trebuie pedepsiţi nonconformiştii români! Dacă îmi ştergea înregistrarea m-aş fi supărat, cu toate că domnia sa avea dreptate, dar aşa că nu mi-a şters-o, ce să zic? Să trăiască maoraşul nostru!
Expoziţia se numea „Viva la Vida” (Mexican masterpieces from the Jacques & Natasha Gelman Collection”. By the way, se zice că Frida Kahlo se trage după bunicul dinspre tată de prin Ardeal (Arad, Oradea), şi este socotită cea mai importantă pictoriţa a secolului XX. Mie îmi place compoziţia, culoarea şi mesajul tablourilor ei. Totuşi cel mai mult apreciez sprâncenele autoarei în autoportrete. Diego Rivera, soţul sprâncenatei, a fost cel mai mare artist-producător de pictură murală a secolului mai sus amintit. A avut un succes nebun în Statele Unite, unde a făcut o groază de bani, pictând faţadele zgârie-norilor (ex. Rockefeller Building). Ambii au căzut, mai apoi, în dizgraţie, deoarece au fost „aprigi comunişti”. Despre Frida se zice că a fost (şi) amanta lui Leon Trotzky, iar în glumă… de Diego se zice că ar fi fost… îndrăgostit de Stalin! Acesta îl idolatriza pe tătuc, pictându-i portretul pe gigantele lucrări pe care le executa pentru americanii capitalişti. Când a murit Frida, a ieşit un scandal de toată frumuseţea cu autorităţile mexicane deoarece sicriul defunctei era acoperit cu drapelul sovietic, roşu cu secera şi ciocanul… în loc de cel naţional mexican. Oricum, cei doi, au lăsat în urma lor creaţii minunate, unice şi de mare valoare! Multe dintre tablurile kahloiene s-au vândut la Sotheby’s, New York, cu peste 1 milion de dolari!!! Lucrările lui Diego aşijderea…
După prânz, am fost să vizităm Muzeul Naţional al Noii Zeelande care se numeşte „Te Papa” (Our Place), adică în traducere… locurile noastre, ţara noastră, adică „Te Papa” în limba maoreză! Muzeul s-a deschis recent şi este găzduit într-o clădire modernă, cu inovaţii expoziţionale, tehnică modernă, aparatură digitală, electronică, sunet, lumină… Am văzut acolo pagini scrise, descrise şi vizuale din istoria şi obiceiurile maorilor – băştinaşii din acele locuri exotice. Un lucru interesant, care mi-au atras atenţia, au fost saloanele alocate cuceririi Antarctidei. Fotografii, descoperitori, utilaje, transportoare, imagini ale continentului de gheaţă… Ceva inedit!
În drum spre marea Insulă de Sud a Noii Zeelande, de la Wellington la Picton, am trecut cu feribotul Strâmtoarea Cook. Cu toate că este declarată cea mai periculoasă strâmtoare din lume, pe parcursul celor 28 de kilometri, am avut parte de trei ore de încântare a ochiului. Insule, insuliţe, colţi de stâncă ieşiţi din apa albastră oceanului obligau vaporaşul nostru să facă slalom pe apă. Mi-aduc aminte că prin 1986, acolo a pierit faimosul vas de croazieră „Mikhail Lermontov”, unul dintre cele mai gigante vase de acest gen din lume. Glumeţii zic că s-a dat la fund pentru că nu a ştiut să schieze, să facă slalom…
În apele strâmtorii îşi au habitatul mai multe specii de cetacee. Deseori poţi observa prin preajmă balene, delfini sau chiar caracatiţe gigante. Mulţi înotători şi-ai încercat puterile să cucerească apele celor 28 de kilometri care despart cele două insule. Conform tradiţiei orale maore, prima temerară a fost o femeie băştinaşă, Hine Poupou, ajutată de un delfin dresat. În timpurile moderne, în 1962, neo-zeelandezul Barrie Devenport a făcut traversarea în 11 ore şi 13 minute. Prima femeie albă, care a avut succes a fost americanca Lynne Cox, în 1975. Alte recorduri demmne de consemnat sunt cele ale lui Aditya Raut, un copil indian de 11 ani şi ale italianul Salvatore Cimmino, care a executat traversarea strâmtorii în 8 ore şi 18 minute… având un picior amputat!
„I-auzi brâul, trece râul…! vorba unei strigături olteneşti… iar noi trecem strâmtoarea Cucului de la Wellington la Picton… cât ai zice „peşte”, dar nu cu brâul ci cu feribotul. Despre peripluul din Insula de Sud a Noii Zeelande într-o povestire viitoare…
–––––––––––
George ROCA
Sydney, Australia
2000-2013